Lucian Blaga sau “De la ontologia misterului la viziunea spatiului mioritic”

Lucian Blaga sau “De la ontologia misterului la viziunea spatiului mioritic”

by -
1 3056

Conferintã tinutã cu ocazia comemorãrii a 100 de ani de la nasterea filozofului, 17 mai 1995 – sala de auditie a Liceului de Muzicã Craiova

Neamului românesc i-a fost hãrãzit sã se trezeascã întotdeauna din amortire în urma unor confruntãri care i-au cerut sânge si când i-au apãrut în cale oameni luminati care i-au condus destinele spre mãrete orizonturi. Asa a fost totdeauna – dar acum nu facem istorie, ci destinologie sau mai bine zis facem o istorie din care desprindem niste destine. Dupã primul rãzboi mondial, tãrile românesti reunite într-un singur si indivizibil stat aveau nevoie si de un drum nou – o cale nouã – un ideal cultural-spiritual. Ca întotdeauna era nevoie de arãtãtorii lui – si-au apãrut si ei: Nae Ionescu în Vechiul Regat si Lucian Blaga în Transilvania.

Douã decenii de aici înainte, cultura si spiritualitatea româneascã au trãit sub vraja spiritualã a acestor doi magistri. Revolutia fãcutã de ei în câmpul gândirii românesti era tocmai încercarea de a construi o filozofie specific româneascã si de a aboli toate influentele neroditoare ale filozofiilor strãine spiritului românesc care poposiserã pe la noi. De la cultura germanã unde-si fãcuserã studiile învãtaserã aceastã întoarcere spre noi însine – despre care Blaga spunea odatã cã: “suntem purtãtorii bogati ai unor exceptionale posibilitãti”.

O încadrare a lui Lucian Blaga în curentele vremii este foarte dificilã din cauza schematismului foarte riguros ca si a morfologiei filozofice variate si foarte personalã. În orice caz, el apartine expresionismului la modã în Europa epocii sale care debuteazã cu un soi de neoromantism, tragism, irationalism, dar sunt vãdite în filozofia sa aspecte de existentialism si o oarecare influentã a morfologiei culturii promovatã de filozoful german Oswald Spengler. Putem spune chiar cã Blaga are contingentã cu agnosticismul din cauza prezentei cenzurii transcendente a Marelui Anonim.

Primele preocupãri ale filozofului au fost acelea de a descoperi fenomenul originar, el fiind filonul care strãbate toatã osatura gândirii sale – el este fenomenul specificitãtii popoarelor. De aceea, problema aceasta este cu atât mai actualã cu cât se încearcã anularea problemei identitãtii din preocupãrile spirituale. Viziunea fenomenul originar este confirmarea existentei arhetipurilor promovatã de Eminescu ca si de Mircea Eliade. Mergând mai departe, cercetãrile lui se îndreaptã spre descoperirea identitãtii noastre ca oameni în cosmosul în care ne învârtim, dar si ca natiune si credintã religioasã, având un specific, o structurã si o autonomie diferentialã, idei ce stau la baza pozitiei sale românesti. Pentru aceasta, el s-a aplecat atât asupra folclorului românesc în care se gãsea substanta sãnãtoasã, nealteratã a duhului românesc cât si asupra fondului strãmosesc de dinainte de suprapunerea ocazionatã de fuziunea cu elementul latin. În acest context, el a sondat adâncurile acestui suflet în ceea ce s-a numit inconstientul care, dupã el, nu este “un etaj inferior al vietii sufletesti, ci este o realitate psiho-spiritualã, o permanentã a spiritului nostru”-. Aici a descoperit el matricea stilisticã a fiecãrui popor si categoriile abisale creatoare de valori.

Comentatorii vorbesc despre o perioadã foarte rodnicã din viata filozofului numitã epoca bãnãteanã, când datoritã unei conjuncturi familiare el ajunge în Banat la Lugoj – veche vatrã de traditie româneascã unde cunoaste o serie de cãrturari iluminati si mari patrioti. Aici ia contact cu Aurel C. Popovici, un nume de rezonantã în epocã; îi citeste cartea Nationalism sau democratie si rãmâne toatã viata marcat de ideile ei. Iatã ce spune Aurel C. Popovici printre altele: “În popor nu numai cã sunt cunostinte înrãdãcinate de legi si asezãminte concrete istorice; în poporul românesc este o întreagã filozofie politicã, o întreagã economie politicã, o întreagã moralã, parte crestinã, parte profanã, o întreagã esteticã. Unde se gãsesc toate acestea? În limba lui, în literatura lui, în maximele lui, proverbele si poeziile lui populare. Sunt creatiuni ale geniului sãu”.

Dar în afarã de A. C. Popovici, Blaga cunoaste pe marele cântãret de operã, Traian Grozãvescu, pe Tiberiu Brediceanu, cumnatul sãu cu care colaboreazã, mare culegãtor de folclor si compozitor. Tot aici trãiesc Traian Vuia, poetul Adrian Maniu, Victor Vlad de la Marina, Corneliu Baba s.a.

În Occident, luase contact cu câteva mari conceptii – ideile lui Goethe, Frobenius, Spengler. Acestea sunt izvoarele care-l ajutã si inspirã pe gânditorul nostru sã-si construiascã mãreata sa viziune despre filozofia româneascã. Iatã ce spunea Spengler într-o lucrare a sa: “Stilul este, ca si cultura, un fenomen originar (Urphönomen), în cel mai strict sens goethean, fie cã este vorba despre stilul artelor, al religiilor, al ideilor sau despre stilul vietii însãsi. De aceea, în imagine integralã a unei culturi nu poate exista decât un singur stil: stilul acestei culturi”.

Ceea ce trebuie sã avem în vedere de la început este esafodajul sãu filozofic, clãdit pe o terminologie care, pentru omul neavizat, constituie o derutã. Pentru Lucian Blaga, problema ontologiei misterului, precum si problema Marelui Anonim sunt douã principii privilegiate în sistemul sãu filozofic. În ceea ce priveste ontologicul, el stabileste cinci moduri ontologice, si anume:

1)                                    cel al cristalelor cu metamorfozele respective;

2)                                                          cel al plantelor;

3)                                                         cel al mineralelor;

4) Urmeazã unul mai complex care “este trãsãtura fundamentalã a fiintei umane, care om, ca individ si ca specie respirã si fiinteazã în orizontul misterului si în vederea revelãrii acestuia”;

5)           Ultimul mod ontologic este cel ce se atribuie Fiintei divine, adicã Marele Anonim.

Toate aceste existente, în afarã de cea perfectã a divinitãtii, sunt existente degradate. Aici, Blaga are o atitudine negativã fatã de rolul creator, benefic si real al Marelui Anonim, Dumnezeu cãruia îi atribuie o atitudine de frânare si cenzurã a proceselor creatoare, care duc la aceastã degradare.

Ontologia lui Blaga debuteazã prin douã principii care concureazã pentru a deveni element focalizator de organizare si ierarhizare a existentei si pentru a avea o pozitie privilegiatã. Aceste principii sunt misterul si Marele Anonim. Misterul este, dupã aproape toti comentatorii lui Blaga, începutul oricãrui demers, al oricãrei confruntãri dramatice în sistemul sãu, în ceea ce priveste problema cunoasterii, a stiintei, artei si religiei. Asa dupã cum toti filozofii aveau “o piatrã din capul unghiului” din care priveau existenta, ca de exemplu Spinoza, care vedea toate lucrurile sub “speciae aeternitas”, chezãsia panteismului sãu, altii sub specia curgerii lucrurilor, simbolizând un fluviu care se revarsã continuu la vale ca Heraclit, monada la Leibniz, categoria la Kant sau elanul vital la Bergson. Blaga mãrturisea cã el filozofeazã “sub specia misterului”.

Trebuie sã notãm cã si obiectul cunoasterii paradisiace este un mister latent sau cã conceptul de mister intrã ca un element constitutiv în cunoastere. O întrebare legitimã care se pune este urmãtoarea: cum s-a nãscut oare misterul si Blaga rãspunde: “Pentru Adam (în paradis, bineînteles), nu existau mistere deschise ca mistere”. Sarpele, înselându-l cã-i va da o cunoastere divinã, Adam a pãcãtuit fatã de Dumnezeu (cãlcându-i porunca), nerealizând decât o cunoastere (pe mãsura pãcatului sãu), lucifericã care începe prin “deschiderea misterelor ca mistere”. De aici, a început tragedia, problematizarea existentei si a cunoasterii, nasterea de noi si noi mistere. Astfel, existenta devine un câmp îmbibat de mistere.

Ce este misterul, acest miraculos concept care lasã foarte multe umbre în tãlmãcirea lui? “Cuvântul mister – spune Blaga – a fost totdeauna refugiul spaimei sau a neputintei de a întelege ceva. Cu alte cuvinte, misterul este “necunoscutul”. Desi Blaga vede cã nu-l poate atinge, totusi îl cultivã, ba mai mult, vede peste tot numai mistere. Lumea este, dupã el, un ocean de mistere, totusi încearcã sã dezlege ceva din tainele lui, cãci misterul în fond nu este decât tainã. Efortul de a-l prinde în clestele cunoasterii care îl tulburã, îi creeazã spaime si aici începe drama pe care o trãieste.

Cu toate cã Blaga a fost acuzat de cãtre unii de rationalism, el este tragic, un chinuit, care nu si-a gãsit linistea niciodatã – nici mãcar în fecunda-i poezie. Vrem sã întelegem acest mister fãrã sã vrem sã pãcãtuim fatã de memoria lui, trebuie sã ne ducem cu gândul la urmãtorul fapt. Blaga nu a crezut total, ca Nae Ionescu, în lumea absurdului, în lumea certitudinilor, de aceea, a ales calea cunoasterii luciferice. De aici, toatã drama lui interioarã.

Instrumentul cu care încearcã sã opereze este metafora. Metafora fiind substanta operei de artã, remarcãm douã feluri de substante: una plasticizantã si una revelatorie. Cea din urmã are o valoare foarte mare si are darul de a “revela misterul”, iar Blaga crede cã: “trãirea în orizontul misterului este specific umanã”.

Printr-o mãrturisire revelatoare, Blaga se dezice de teoria romanticã a hegelianismului potrivit cãreia Absolutul ar fi idee, aderând la teoria cã Absolutul este “mister”. Ceea ce mai creeazã tragedia vietii filosofului si dramatizeazã opera sa este ruperea legãturii lui cu izvorul nesecat al oricãrui act de creatie – transcendentul.

Dupã Blaga, “opera de artã” nu este menitã nici sã însãnãtoseascã, nici sã absolutizeze sufletul. Ea are, dupã el, alt scop, acela de a permanentiza “geneza omului” si a-l actualiza în orizontul specific uman. Dacã Absolutul intervine în procesele de creatie, el o face nu ca sã inspire ca fapt revelator, ci ca sã punã frâne si sã limiteze revelarea, acest tribut fiind de competenta categoriilor abisale ale inconstientului. “Asta este revelare – spune Blaga – dar aceastã revelare o privim ca rezultat al unei tendinte specific umane, ca un corolar al modului ontologic în orizontul misterului, iar nu ca inductiune si substituire divinã.”

Pentru Blaga a pune o problemã si a încerca o dezlegare a ei, înseamnã a da nastere unui nou mister – lumea aceasta fiind un imens ocean de mistere, care poate prin neputinta omului de a dezlega aceasta constituie chezãsia efortului nostru de a contribui la saltul calitativ de la cultura minorã a stadiului actual în care ne gãsim la un studiu superior de adâncire a fenomenului spiritual prin creatie. Întortocheate cãrãri ale lui Lucian Blaga poate lasã un gust amatorului de luciditãti si de claritate, dar ceea ce trebuie sã întelegem din aceste nedefinite mistere ale filozofiei lui este conflictul ce s-a nãscut în constiinta filosofului cã neamul acesta poate supradotat de Dumnezeu cu posibilitãti si menire pe care alte neamuri poate nu le au si-a gãsit identitatea lui sau dacã au fost sclipiri în aceastã privintã n-au fost valorificate si dinamizate.

În concluzie, ne punem urmãtoarea întrebare: ce a urmãrit filosoful prin introducerea acestui element, misterul, în realitatea existentialã?, plecând de la faptul observatiei lui cã dacã deschidem o problemã prin aceasta se naste un nou mister. Credinta noastrã este cã douã lucruri au concurat la aceastã implantare a misterului în lume:

1) Neputinta noastrã a oamenilor de a cunoaste adevãrul dezgolit din cauza cãderii în Cosmos, adicã a sãvârsirii pãcatului originar când omului i s-au întunecat posibilitãtile de a realiza o cunoastere paradisiacã, ci ne multumim a accepta drama pe care am ales-o, folosind o cunoastere lucifericã care, în loc sã descopere taina, dimpotrivã naste noi taine (mistere) si în plus dramatizeazã existenta.

2) Al doilea motiv ar fi acela ca prin continuul efort de a sparge barierele cenzurii chiar dacã nu realizãm adevãrata cunoastere, totusi efortul nostru contribuie la saltul calitativ pe care în acest fel îl face cultura noastrã de la stadiul de culturã minorã la una majorã.

Lucian Blaga nu exclude posibilitatea unei cunoasteri mistice (paradisiace), cum o numeste el, care, pe lângã cã te apropie de adevãr, îti garanteazã o liniste sufleteascã. Dar problema care se ridicã este: Cine are oare credinta si trãirea aceea de a vedea lumina adevãratã si a muta si muntii din loc? Dupã câte se pare, Lucian Blaga nu a avut-o si de aceea a optat pentru o cunoastere care tinde, dupã el, cãtre sistem si care este profund tragicã – problematizeazã – este oarecum stiintificã – pe când cunoasterea paradisiacã tine de domeniul gratiei.

În ultima analizã, Blaga încearcã sã gãseascã douã moduri de a se transpune în orizontul misterului si de a-l revela, cãci viata noastrã româneascã este plinã nu numai de mistere, dar si de mituri si magie, asa cum spunea acel luminat gânditor Aurel C. Popovici cã existenta si cultura noastrã sunt strãbãtute de elemente de credintã religioasã crestinã, dar si de unele practici profane, dar nu trebuie sã neglijãm faptul cã “poezia liricã este cea care încearcã sã reveleze misterele si care este purtãtoare de semnalmente ale trãirilor subiective”, cãci si poezia este îmbibatã de elemente mitice si magice.

Omenirea trece la ora actualã pe lângã criza moralã, culturalã, spiritualã, printr-o mare crizã de identitate. Încercãrile tot mai dese si mai persistente de anulare a specificului neamurilor prin înlocuirea lui cu asa-zisul umanism sau internationalism gãsesc în cãutãrile lui Lucian Blaga de a descoperi germenul entitãtii românesti în poezia popularã, în etnografie, în ornamenticã, în credinte, un rãspuns. El cãuta în toate acestea nu forma, expresia, ci substanta, “trãsãturile caracteristice duhului românesc”, chiar “traditia tracã”. Si toate cãutãrile lui îsi gãsesc deslusire în acea viziune a “spatiului mioritic”, în care Dumnezeu îsi revarsã Harul Sãu sub forma conceptiei cupolei, “a transcendentului care coboarã”.

În satul românesc el cautã si gãseste premisele pentru edificiul ce constituie încercarea de fundamentare a unei filozofii românesti, cu toate coordonatele extrase din profunzimile acestui suflet nobil si însetat de Absolut. În filozofie, spatiul si timpul reprezintã categorii ale existentei fãrã de care nu poate exista cugetare umanã si viatã istoricã sau fapt istoric. Încercarea de anulare a identitãtii unui neam este o actiune împotriva firii si devine un atentat la existenta umanã pe glob, înseamnã robotizarea omului si transformarea lui într-o masinã manevrabilã, deoarece aceastã existentã cu specificul ei se miscã pe coordonatele de timp si spatiu determinate ca un destin.

Unul dintre elementele de bazã ale existentei umane, biologic vorbind, în istorie, este miscarea. Miscarea se desfãsoarã în timp si spatiu. Si neamul îsi desfãsoarã devenirea lui istoricã pe un spatiu si într-un timp, dar nu ca un fluviu care curge la vale, ci ondulatoriu, când pe deal, când pe vale, când tumultuos, când linistit, când dureros, când calm, a cãrui caracteristicã – alternarea – corespunde sufletului românesc manifestat în doinele sale, în cântecele sale de jale, dor si veselie, în folclorul sãu. Între spatiul geografic, timpul istoric si creatiile geniului sãu popular s-a realizat de mii de ani o înfrãtire, o osmozã, care i-a imprimat neamului un anumit specific, un anumit stil.

Astfel, neamul, în devenirea sa istoricã pe o anumitã arie si într-un cosmos care nu este decât al lui, cosmos care capãtã emblemã de viziune cosmicã sau cosmicitate si care cosmicitate se împleteste cu metafizica lui, dând nastere la un anumit orizont si un anumit stil pe care Blaga le pune sub semnul perspectivei sofianice, ceea ce nu înseamnã altceva decât rãsfrângerea frumusetii si întelepciunii divine asupra cosmosului românesc.

Spatiul românesc are o configuratie pe care alte neamuri nu o au. Pe el s-a nãscut folclorul acesta variat si plin de semnificatie. Pe plaiurile lui a tâsnit din anonimat ca un mister acea minunatã legendã – a Mioritei – din istoria lui s-au nãscut baladele si legendele lui ce n-au asemãnare în lume. Acest spatiu ce are configuratie de deal – si vale si care se rãsfrânge atât în folclorul cât si în cântecele lui populare, în arhitectura si în urbanistica sa, în special cea de la sate, Lucian Blaga l-a numit “spatiu mioritic”, si a avut influentã si asupra destinului nostru ca neam.

Iatã ce zice însusi Blaga despre aceste lucruri: “E înainte de toate un anumit orizont spatial, cel mioritic, si la fel un orizont de avansare, legãnatã în timp. Ele formeazã coordonatele unei spiritualitãti. Fuzioneazã cu aceste orizonturi înainte de orice un sentiment al destinului, trãit tot ca o ondulare, ca o alternantã de suisuri si coborâsuri, ca o înaintare într-o patrie sideralã, unde se urmeazã ritmic dealurile încrederii si vãile reasigurãrii – vine pe urmã siragul celorlalte determinante: o preferintã arãtatã categoriilor “organicului” ale lumii si o tendintã de transfigurare “sofianicã” a realitãtii”.

Iatã, prin urmare, dupã filozof si poet elementele care au constituit pilonii viziunii lui în construirea acestui edificiu: o autenticã filozofie în duh românesc. Dupã cum mãrturiseste, el nu a luat în calcul nici un fel de element de naturã istoricã, nici ca plãmadã, nici ca desfãsurare, ci numai elemente de ordin stilistic-cultural. Ceea ce l-a condus la aceastã viziune autenticã a fost mai ales folclorul care este un produs specific al sufletului românesc si unde elemente eterogene nu au avut cum sã pãtrundã.

Deci, elementele istorice ca dacismul, romanitatea sau slavismul nu au constituit elemente de calcul în cercetarea filosofului. Ele constituind elemente de genezã istoricã ce privesc alt domeniu de cercetare, ci nu morfologia culturii de care se ocupa Blaga. Pãrerea lui era cã, depãsind hotarele filologiei, nu mai are siguranta cã se gãseste pe linia certitudinilor. De aceea, el rãmâne la ceea ce se numeste “apriorismul stilistic” care-si are, dupã propria sa expresie “cuib si vatrã”, inconstientul, care diferã de la o regiune la alta si de la un popor la altul. Apriorismul nu este altceva decât existenta unor factori stilistici în strãfundurile sufletului nostru care-si pun amprenta pe creatiile geniului nostru românesc. Este vorba nu despre o entitate în sens biologic, ci de una de ordin creativ-spiritual. Faptul cã poporul român, datoritã marilor valori spirituale ce zac în “matricea stilisticã” a sufletului nu a putut sã se manifeste din cauza vicisitudinilor ce i-au caracterizat istoria, decât pe plan de culturã minorã, o culturã popularã inspiratã, mai ales, din folclorul sãu (poate superioarã din acest punct de vedere Apusului) nu este un motiv de descurajare pentru noi. Blaga are convingerea cã o mare epocã de înflorire cultural-spiritualã ne asteaptã când neamul românesc se va manifesta plenar în cadrul unei culturi majore ale cãrei orizonturi se întrevãd de pe acum.

Ceea ce ar trebui sã constituie o grijã a noastrã este faptul de a nu permite infiltrãri cultural-spirituale strãine în matricea stilisticã care sã ne modifice felul de a fi, de a gândi si crea, abãtându-ne de la destinul nostru. Poezia noastrã popularã, prin excelentã liricã exprimã cea mai largã gamã de sentimente al românului. În ea abundã sentimentele de dor, de jale, de urât ca si altele, notiuni care nu sunt traductibile în alte limbi. Blaga trage concluzia cã dacã tinem seama de prezenta dorului în poezia popularã se poate afirma cã: “existenta e pentru român dor, aspiratie transorizonticã, existentã care, în întregime, se scurge spre ceva”.

Si pentru cã am tot vorbit de matricea stilisticã, sã vedem ce crede Blaga despre ea. Nu putem vorbi de matricea stilisticã, înainte de a vorbi de un substrat al sufletului unde viazã ea si anume inconstientul sau abisul sufletului. Inconstientul este o descoperire a sfârsitului de secol XIX, iar la depistarea si descrierea lui au contribuit mai multi filozofi romantici si filozofi care s-au ocupat de problemele Psihologiei abisale, în special filozofi germani ca si filozoful C.G. Jung în Elvetia, precum si o serie de medici în cadrul asa-zisei discipline Psihanaliza.

Blaga numeste aceastã disciplinã care se ocupã de inconstient – Noologie abisalã – de la cuvântul grecesc noos care înseamnã spirit. Inconstientul nu este deci un loc anume în structura sufleteascã a omului, ci este o realitate mai complexã “o realitate, zice Blaga, care tine oarecum de ordinea magmelor. Aici, în aceastã profunzime a sufletului, în acest abis, descoperim prima categorie abisalã “orizontul spatial inconstient” ca substrat spiritual al creatiilor anonime ale culturii românesti”, remarcã filozoful. Fiecare popor are un orizont spatial diferit de al celorlalte popoare datoritã conditiilor geografice în care si-a desfãsurat viata, traditiei care este diferitã de la popor la popor, religiei si unui determinant ancestral imprevizibil. Asa se face cã fiecare, exprimându-se prin creatii populare, le imprimã un anumit stil sau se exprimã într-un anumit stil – stilul sãu propriu. Blaga numeste aceastã oazã din care tâsnesc aceste creatii “matrice stilisticã”. Pentru el, traditia reprezintã o asa de mare importantã încât o confundã cu matricea stilisticã si ea este de naturã atemporalã, nepermitând decât o formulare metaforicã sau metafizicã, iar însemnãtatea ei creste când o aseamãnã cu matricea stilisticã care face parte din “logosul inconstient”.

Iatã mai concludent ce este matricea stilisticã dupã Lucian Blaga: “Aceastã matrice reprezintã identitatea cu sine însãsi a românismului în cursul veacurilor; ea constituie permanenta si puterea noastrã, în aceeasi mãsurã ca plasmã geminativã; ea e portiunea noastrã de “omeneascã vesnicie” în succesiunea necurmat împrospãtatã a generatiilor. Matricea stilisticã colaboreazã la definirea unui popor tot asa de mult ca sângele si graiul. Ea poate sã creascã sau sã scadã, dar când se stinge, se stinge si poporul”.

Trebuie sã notãm cã ideologia comunistã respinge aceste realitãti, ea fiind dusmanul neamurilor. De unde spatiul mioritic? Între orizontul spatial inconstient, creatiile populare din folclorul românesc si spatiul pe care si-a desfãsurat existenta acest popor este o corespondentã ce merge pânã la osmozã. Spatiul românesc caracterizat prin deal si vale corespunde legendei Miorita ale cãrei versuri alterneazã de la vers la vers parcã suie si coboarã. Doinele românesti exprimã cel mai bine si elocvent aceastã alternantã, prin redarea sentimentelor de dor, de jale, de duiosie, de încrâncenare în fata sortii, de melancolie si poate chiar de durere. Aceste sentimente exprimate când cu intensitate, când cu resemnare sau retinere, reliefând astfel imaginea unui spatiu ondulat de cãtre un suflet care parcã suie si coboarã. Versurile din Miorita ne redau limpede aceastã idee: “Pe un picior de plai/ Pe o gurã de rai/ Iatã vin în cale/ Se cobor la vale”.

Pentru Lucian Blaga “spatiul mioritic face parte integrantã din fiinta neamului. El e solidar cu acest spatiu, cum e cu sine însusi, cu sângele sãu si cu mortii sãi”. Iatã deci domnilor si doamnelor baza doctrinarã a românismului si nationalismului filosofului. De aici, se desprinde si ideea de natiune cu aceea de stat, ignorând ideea de organicitate specificã rãsãritenilor, unde ideea de neam se confundã cu cea de natiune. Ba mai mult, se identificã si ideea de bisericã, fapt ce-l face pe român când vorbeste de credinta lui sã o numeascã “lege româneascã”, cãci sinteza dintre cosmic si etnic nu este decât tot o consecintã a organicului. Cercetând folclorul românesc sub toate formele sale de manifestare, Blaga îl considerã expresia cea mai curatã, cea mai elocventã a substratului nostru etnic, inconstientul unde zace ca o comoarã neexploatatã îndeajuns, matricea stilisticã diferentiatã ca fond si manifestare de a celorlalte popoare.

Din punct de vedere metodologic, Blaga statorniceste ca posibilitãti de cunoastere si de creatie ale omului, categoriile si anume: categoriile receptivitãtii specifice ontologiei si categoriile axiologice specifice teoriei valorilor care sunt categorii ale inteligentei si care îsi au originea si baza în constiinta omului pe când categoriile stilistice îsi au baza în inconstientul lui. Ele sunt generatoare ale tuturor plãsmuirilor spirituale si în acelasi timp garanteazã unitatea stilurilor unei culturi. Categoriilor stilistice Blaga le mai spune si categorii abisale pentru cã îsi au baza în abisul sufletului românului. Ceea ce este important de retinut este si faptul cã, dupã Blaga, omul de creatie nu fotografiazã realitatea, ci el o întruchipeazã sub formã de plãsmuiri, “în acte culturale”. Ceea ce caracterizeazã categoriile stilistice sau abisale este spontaneitatea si diferentierea de la popor la popor.

Prin aceastã constatare, filozoful întãreste ideea diversitãtii umane în ciuda celor ce propagã uniformizarea. Datoritã zestrei noastre conservatã în matricea stilisticã a neamului si dârzenia cu care au fost apãrate acest valori românesti de cãtre voievozii nostri si, în special, de cãtre “Stefan cel Mare care a fost prin chemare pe drumul unui Cosmos românesc” si cã datoritã multimii bisericilor si mânãstirilor zidite de acesti domnitori natura româneascã a devenit o “naturã bisericã, de mare aspect pitoresc si solar sofianic”, credea Blaga.

Cãci de la primele înfiripãri de voievodate românesti, adicã de la Seneslau si Dragos si pânã la Mircea si Stefan sentimentul spatial se gãseste într-o efervescentã crestere. Stefan cel Mare avea sentimentul de mãretie si întindere cu adevãrat imperiale, dar marea pacoste pentru acest popor a constituit-o permanenta nãvãlire otomanã cãreia domnitorii nostri au trebuit sã-i facã fatã, stãvilind astfel toate intentiile de mãretie ale lor. Pentru Blaga, preistoria nu este o etapã în curgerea vietii depãsitã de istorie sau împlinitã de ea.

Preistoria este purtãtoarea zestrei noastre nationale, vatra în care s-au plãmãdit toate darurile cu care a fost înzestrat poporul român, este copilãria umanitãtii noastre “copilãria depãrtatã” cãci si filozofia nu este altceva decât efortul de a rãspunde la întrebãrile puse de copii – acolo se face, zice Blaga, schimbul de taine cu strãmosii -, este patria ce simbolizeazã nemiscarea paradisiacã, este patria a tot ce ne-a rãmas nepervertit – adevãrat românesc – si pe care geniul lui Vasile Pârvan a cãutat sã-l aducã la suprafatã spre cunostinta tuturor. De aceea, refugiul atât al filosofului, cât si al poetului în mit, în exacerbarea satului românesc, pãstrãtorul acestei nealterate zestre nationale care, de altfel, a fost subiect al discursului de receptie când a fost primit sub cupola Academiei Române: “Elogiul satului românesc”.

Între preistorie ca permanentã umanã si copilãrie ca “vârsta sensibilitãtii metafizice”, vârsta celor mai nobile si curate zãcãminte existã o legãturã simbolicã care-si gãseste expresie în inconstientul poporului. Blaga manifesta o deosebitã teamã fatã de tentativele istoriei de a lua directie potrivnicã preistoriei.

În urma acestui periplu este poate necesar sã punem fatã în fatã opera celor doi mari titani ai culturii românesti: Lucian Blaga si Nae Ionescu de la a cãror nastere se împlinesc 100 si respectiv 105 ani si sã încercãm a descoperi similitudinile dintre ele, punctele comune care-i unesc si idealurile care i-au animat.

1) Atât unul cât si celãlalt si-au desãvârsit studiile superioare în tãri germanice – unul la Viena, iar celãlalt la München si Gottingen, unde le-a fost îndrumatã gândirea spre cercetarea adâncurilor sufletesti, a esentelor, a metafizicii.

2) Atât unul cât si celãlalt au cãutat sã descopere logosul seminal – national, substanta geneticã – nepervertitã, nealteratã a ontosului românesc.

3) Atât unul cât si celãlalt apreciau la superlativ traditia româneascã. Blaga o punea pe picior de egalitate cu matricea stilisticã, Nae Ionescu o punea pe picior de egalitate cu dogma teologicã.

4) Atât unul cât si celãlalt, înainte de a fi cotati ca modernisti si nonconformisti, erau traditionalisti încarnati.

5) O altã idee care-i apropie de aceea privitoare la raportul dintre omul de creatie si realitate, despre care Blaga zicea cã el nu fotografiazã realitatea, ci o întruchipeazã sub formã de plãsmuiri, iar Nae Ionescu spunea cã: “filozofia si arta, cultura propriu-zisã nu se pot face decât acolo unde existã un precipitat al confruntãrii fiintei noastre spirituale cu realitatea” sau, cu alte cuvinte, cã omul face filozofie întru atât întrucât dubleazã realitatea prin constiinta rãsfrângerii acestei realitãti într-o realitate alta decât cea observatã.

6) Si unul si altul au fost animati de gândul de a construi o filozofie româneascã, ceva specific felului de a gândi al românului si de a crea o elitã care sã ducã mai departe gândul lor.

7) În problema cunoasterii atât Blaga, cât si Nae Ionescu considerã cunoasterea paradisiacã superioarã altor moduri de cunoastere. La Blaga, ea opereazã prin gratie, la Nae Ionescu, ea stã sub semnul iubirii mistice, dar din motive subiective, Blaga o foloseste pe cea lucifericã.

8) Amândoi au avut un prieten comun, pe filozoful Vasile Bãncilã care a scris despre ei pagini înãltãtoare – Bãncilã a fost un gânditor de o modestie iesitã din comun si de o suplete nobiliarã. El a fãcut legãtura spiritualã dintre cei doi titani.

S-a spus cã Lucian Blaga a fost poet în filozofie si filozof în poezie. Si nu s-a gresit. În amândouã preocupãrile, Blaga rãmâne un metafizician plin de tristete si rãscolit de drame care nu stiu dacã l-au fãcut fericit, dar sigur cã i-ai fecundat opera. Este destinul luceafãrului coborât printre oameni indiferenti, neîntelegãtori si blazati. Mesianismul operei sale trece peste toate sentimentele negative, efemere – ca o luminã care strãbate toate cerurile si pe cele senine ca si pe cele întunecate.

Destinul faustic al filosofului Blaga este destinul dramatic al oricãrui creator care renuntã la gratia divinã si îsi ia ca idee de început fapta. Este tocmai ceea ce-l deosebeste de Nae Ionescu care refuza sã scrie – imitând modelul transcendental – Dumnezeu a spus si s-a fãcut, cãci la început a fost Cuvântul, nu fapta.

Inspirându-se din ideile lui Goethe Olimpianul de la Weimar în ceea ce priveste viziunea fenomenului originar, putem spune despre filozoful nostru cã prin constructia sa filozoficã si poeticã poate fi numit fãrã rezerve Blaga Olimpianul de la Lancrãm.

În concluzie, aparitia lui Lucian Blaga în peisajul spiritual al Ardealului revenit la patria mumã a constituit o adevãratã revelatie; iar prezenta sa în cadrul culturii românesti ca magistru a însemnat o revolutie.

George Popescu

(Visited 2.106 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Cu tot respect6ul, ceea ce ni se prezinta aici drept „filosofia” lui L Blaga este doar parerea, in sens parmenidian, despre aceasta filosofie prost inteleaas de Romani si deci se de restul lumii. Influenta ‘scolii’ si curentele la moda in gandirea din fiecare secol o fac si pe aceasta cercetatoare sa vorbeasca despre filosofia lui L Blaga, fara sa poata atinge chiar filosofia acestuia… Tragic sau ridicol?

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.