Identitate noastră creştină şi românească

„Ziua culturii naţionale”, sărbătorită în fiecare an la 15 ianuarie, începând din 2011, zi în care s-a născut poetul naţional Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 02 iunie 1889), ne oferă din nou prilejul de a reflecta asupra patrimoniului spiritual-cultural pe care îl are poporul român.

Într-o asemenea zi, nu se poate spune tot despre spiritualitatea şi cultura românească, la trecut, prezent şi viitor, şi nici nu se doreşte acest lucru, însă este imperios necesar să pătrundem în bogăţia diversă a acestei comori de suflet pe care o moştenim ca neam şi Biserică. Ne bucurăm că cel puţin Biserica Ortodoxă Română, Academia Română, precum şi alte câteva instituţii culturale locale şi mijloacele de comunicare (printre care „Radio România Actualităţi”), au pus în lumină patrimoniul creştin-cultural, care reprezintă astăzi bogăţia şi zestrea cu care se identifică poporul şi din care ne hrănim fiinţa neamului românesc.

Creatori de cultură, înaintaşii noştri au conştientizat faptul că trebuie să fie recunoscători faţă de Dumnezeu care i-a împodobit cu daruri, şi faţă de istorie şi lume, care aşteaptă roadele lucrării în duhul zidirii umane nedespărţite de veşnicie.

Recunoştinţa ctitorilor de cultură spiritualizată s-a manifestat prin Sfânta Liturghie şi prin rugăciunea sculptată în timpul sfinţit de har, dragoste, credinţă şi fapte bune.

Dumnezeu ne vrea împreună-creatori cu El şi doreşte să ne cultivăm sufletele şi să transfigurăm natura înconjurătoare în ofrandă adusă Ziditorului lumii.

Toată osteneala săvârşită numai pentru cultura exterioară omului (biserici, catedrale, şcoli, spitale, universităţi, academii, instituţii de cultură etc.) este în zadar dacă ea nu contribuie în ansamblu la zidirea interioară a omului, la înălţarea lui în demnitate şi sfinţenie. Lumea, natura, universul trebuie să-l apropie pe om mai mult de Creator.

Este necesară o mai bună comunicare şi comuniune între oameni şi Dumnezeu, şi între oameni, laolaltă.

Identitatea noastră creştină românească are rădăcini milenare, iar cultura a crescut şi s-a dezvoltat pe această temelie nerisipită de ape şi neclintită de vânturile istoriei.

Temelia este Hristos şi Biserica Lui, care este „stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3,15), pe care au creat cultura creştină şi românească Sfinţii Voievozi Ştefan cel Mare, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, Domnitorii Matei Basarab şi Dimitrie Cantemir, Sfinţii Ierarhi Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Petru Movilă, Andrei Şaguna şi alţii.

Ce minţi luminate, ce spirite creative, câtă măreţie creştină şi iubire de Biserică, neam, înţelepciune şi cultură la aceste „nestemate” ale bolţii istoriei noastre!

Biserica din mănăstire şi parohie, şcoala, cancelaria domnească, tiparniţa, atelierul de pictură, sculptură, cuptorul pentru prelucrarea metalelor şi a lutului, au fost  şi rămân mijloacele de cultivare a persoanei umane şi de culturalizare a unui popor.

De aceea Voievozii români au organizat, înfiinţat şi susţinut asemenea „altare” de cultură, fiind conştienţi de importanţa, necesitatea şi continuitatea neamului în istorie, responsabil de darul libertăţii şi harul creator.

Cultul bisericesc ne dăruieşte identitatea creştină, iar cultura ne oferă identitatea românească cristalizată în armonia culturii universale.

Identitatea creştină se realizează şi se păstrează prin cult, în Biserică. Ea contribuie la comunicarea dintre generaţii şi ne face contemporani cu lucrarea divino-umană de pe pământ a Mântuitorului Iisus Hristos (de exemplu, prin sărbătorirea liturgică a „Naşterii Domnului”, a „Schimbării la Faţă”, a „Învierii din morţi a Domnului”, a „Învierii lui Lazăr” ş.a., devenim contemporani cu evenimentele şi Persoanele).

În gândirea Sfinţilor Părinţi şi a teologilor Bisericii, creştinismul nu este o religie, ci este manifestarea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu faţă de oameni: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Săvârşirea cultului şi ascultarea Evangheliei ne ajută să ne identificăm cu Domnul Iisus Hristos: „…Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).

„Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei (…). Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei” (Ioan 17; 10, 26).

De aceea, primirea Tainei Sfântului Botez reprezintă uşa de intrare în Biserica Preasfintei Treimi, toţi primind numele de creştini. Botezul ne dă posibilitatea să participăm la cultul Bisericii şi să ne identificăm cu numele lui Hristos. Sfânta Liturghie permanentizează în viaţa noastră identitatea creştină.

n acest context putem afirma despre ţara noastră că are o identitate creştină, ca şi Europa de altfel, pentru că generaţii de persoane umane au avut şi au o identitate creştină creatoare de cultură creştină.

Fiecare popor îşi aduce contribuţia culturală în viaţa religioasă pentru a o deschide spre eternitate.

Cultura bisericească transfigurează viaţa cotidiană, lucrurile şi lucrările acestei lumi (actele, gesturile, imnele, pământul, apa, uleiul, focul, etc.), în timp sfinţit şi înveşnicit, precum şi în materii prin care se transmite harul lui Dumnezeu omului şi lumii, şi aceasta numai dacă omul parcurge timpul vieţii pământeşti în comuniune harică cu Sfântul Duh şi în comunicare firească cu natura înconjurătoare.

De asemenea, icoanele, veşmintele bisericeşti, modelul veşmintelor sfinţilor din icoane, obiectele de cult, pictura, arhitectura, sculptura, cărţile de cult etc., poartă amprenta culturii naţionale, a unui popor, cultură care este încreştinată, sfinţită şi oglindită în eternitate.

„Astfel, întreaga cultură umană autentică poate deveni cult inteligent şi sensibil adus Creatorului universului, iar cultul religios rămâne matricea şi paradigma originară a culturii. Când cultul a rodit în cultură, el s-a deschis spre universalitate, iar când cultura s-a inspirat din cult, ea s-a deschis spre eternitate” (†Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Dăruire şi Dăinuire, Raze şi chipuri de lumină din istoria şi spiritualitatea românilor, Edit. Trinitas, Iaşi, 2005, p. 72).

Desigur, sunt provocări noi la adresa identităţii spirituale şi culturale a creştinilor români contemporani.

Globalizarea, uniformizarea culturală, sincretismul religios, migraţia, indiferenţa ş.a., acţionează împotriva identităţii creştine şi culturale. Să fie vorba oare despre o tendinţă sistematică de descreştinare, deznaţionalizare şi deculturalizare, sau numai despre scăpări omeneşti sporadice şi izolate!?

Prin păstrarea şi promovarea culturii naţionale apreciem munca înaintaşilor, ne înnobilăm sufletele şi evităm autoizolarea într-o lume deschisă spre cunoaştere şi comunicare.

Cultura ne ajută să identificăm trecutul poporului nostru, să pătrundem tainic în bogăţia mesajului autorilor pentru a hrăni sufletul doritor de frumuseţe, armonie, demnitate, istorie şi sens.

Este cunoscut rolul cultural pe care Biserica Creştină Ortodoxă l-a avut şi îl are în istoria poporului român.

Fiecare persoană, fiecare român poate contribui la păstrarea culturii naţionale, având totodată şansa de a crea opere culturale.

Nicolae Iorga a vorbit despre Eminescu ca fiind „expresia integrală a sufletului românesc”. Constantin Noica îl considera un uomo universale pe linie de cultură, „un miracol al culturii româneşti” şi „omul deplin al culturii româneşti” (Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii româneşti, 1975, p. 20).

Fără îndoială, cultura românească exprimă chipul fiinţei poporului român. Nu ne luăm la întrecere cu celelalte culturi europene şi universale, şi nici nu suntem complexaţi de bogăţia culturală a altor popoare.

Pentru că, aşa cum sublinia Părintele Dumitru Stăniloae, „în general, aproape de câte ori s-a vorbit despre raportul culturii româneşti cu cultura occidentală s-a exprimat regretul că poporul român n-a parcurs împreună cu occidentul drumul cultural al aceluia şi am asistat la o goană gâfâită de a ajunge din urmă Occidentul, într-o cultură identică cu a aceluia” (Dumitru Stăniloae, Reflecţii despre spiritualitatea poporului român, Edit. Elion, Bucureşti, 2001, p. 18). Tot el arată punctul de vedere al savantului Mircea Eliade care „accentuează faptul că toată cultura impresionantă a Occidentului din ultimele secole şi-a luat impulsul din Renaştere, ca şi faptul că ea a devenit o cultură a păturii intelectuale, de care poporul nu se împărtăşeşte; câtă vreme cultura românească a păstrat caracterul popular nu numai pentru că ea e opera poporului şi din ea se împărtăşeşte tot poporul, ci şi pentru că toata activitatea culturală scrisă care s-a desfăşurat în Ţările Române, „s-a făcut pentru luminarea şi întărirea sufletească a poporului” (Ibidem, p. 19).

Aşadar, avem datoria de a uni libertatea cu responsabilitatea într-o dimensionare spirituală a culturii către continuitate şi diversitate, evitând izolarea şi globalizarea.

Să nu uităm că „sufletul culturii este cultura sufletului”, de aceea fiinţa umană zidită după chipul lui Dumnezeu este prototipul culturii creştine.

Cu mintea limpede ancorată în prezent, în realitatea cotidiană şi cu inima curată, putem cuprinde trecutul sfinţit în cult pentru cultură, spre a cultiva valorile netrecătoare ale neamului românesc, ale spiritualităţii creştine şi ale lumii care are nevoie de schimbare şi sacralitate.

„Mai am un singur dor” (Mihai Eminescu), să văd poporul român stând îngenuncheat numai în faţa lui Dumnezeu, şi drept şi demn în faţa istoriei, aşa cum Fiul lui Dumnezeu a stat în genunchi în faţa Tatălui ceresc în Grădina Ghetsimani (când S-a rugat pentru Sine, Apostoli şi credincioşi, Ioan 17), şi demn şi drept în faţa lui Ponţiu Pilat şi în faţa lumii.

Să ne păstrăm identitatea creştină şi culturală românească în lumina iubirii lui Dumnezeu şi a creaţiei Lui, fiindcă „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13, 35).

autor: P.S. Emilian Lovișteanul

sursa: Revista Clipa