Ion N. Angelescu, un exponent al curentului naţionalismului economic

In cursul deceniului al doilea al secolului al XX-lea, pe fondul întârzierii şi distorsionării dezvoltării economiei de piaţă în ţara noastră şi al deteriorării poziţiei României în economia mondială, a luat nastere curentul naţionalismului economic. Printre exponenţii acestui curent erau şi fruntaşi ai Partidului Naţional-Liberal (P.N.L.), între care V. Brătianu, E. Costinescu şi alţii, care au elaborat doctrina naţionalismului economic (sintetizată în deviza „prin noi înşine”). Această doctrină îşi propunea să apere, în noile condiţii istorice, interesele statului român şi ale agenţilor economici indigeni în confruntarea lor cu agenţii economici externi. Devenită suport teoretic al curentului naţionalismului economic, ea avea să parcurgă un proces de maturizare graduală în perioada interbelică.

Recomandările de politică economică ale curentului naţionalismului economic se menţin, în general, în perimetrul intervenţionismului economic, la început sub forma protecţionismului, iar către sfârşitul perioadei interbelice, elemente de factură dirijistă. Exponenţii acestui curent au adus noi argumente în favoarea industrializării ţării prin valorificarea resurselor naturale şi a capacităţilor de producţie aflate în provinciile istorice reunite după 1918. Finanţarea dezvoltării industriale urma să fie asigurată, în principal, prin acumularea internă de capital, prin investiţii publice în infrastructură şi, numai în completare, prin investiţii externe.

Politica economică recomandată şi înfăptuită de exponenţii naţionalismului economic în primul deceniu interbelic, în care P.N.L. s-a aflat la guvernare în cea mai mare parte a timpului, a vizat, între altele

– trecerea în proprietatea burgheziei româneşti a unei părţi cât mai importante a activelor economice din provinciile reunite în 1918;

– exploatarea resurselor naturale prin asocierea statului cu investitorii interni;

–  limitarea pătrunderii capitalului străin în unele sectoare-cheie ale economiei naţionale, în care acesta ajunsese să deţină poziţii predominante, cum erau industria petrolieră şi sectorul bancar;

– adoptarea unor măsuri de austeritate bugetară, de echilibrare a balanţei de plăţi externe şi de pregătire a înfăptuirii reformei monetare.

Din generaţia de economişti afirmaţi în deceniile al doilea şi al treilea ale secolului al XX-lea, principalii exponenţi ai curentului naţionalismului economic sunt Ion N. Angelescu, Mitiţă Constantinescu, Constantin Băicoianu şi Victor Slăvescu, iar apropiaţi de acest curent au fost Ştefan Zeletin şi Victor Bădulescu. Alături de aceştia, şi-au continuat activitatea unii economişti care se remarcaseră încă din perioada anterioară în cadrul curentului industrialist, cum era Vintilă Brătianu.

Ion N. Angelescu (1884-1930) şi-a consacrat scurta sa viaţă activă muncii ştiinţifice şi carierei publice. Licenţiat în drept, litere şi filozofie al Universităţii din Bucureşti, el a obţinut doctoratul în ştiinţe economice la Universitatea din München cu Lujo Brentano, exponent al noii şcoli istorice germane. A funcţionat începând din 1915 în corpul profesoral al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, îndeplinind funcţia de rector al acestei instituţii (1924-1929) şi de preşedinte al Asociaţiei Economiştilor din România (1926). Militant naţional-liberal, a fost parlamentar şi înalt funcţionar guvernamental.

Principalele domenii de cercetare ştiinţifică abordate de Angelescu au fost istoria economiei naţionale, istoria comerţului mondial, finanţele publice şi statistica. Din fecunda sa operă menţionăm lucrările: Cunoaşterea şi conducerea pieţei economice: studiu istorico-statistic asupra evoluţiei naţionale a popoarelor (1915), Politica economică a României Mari (1919), Politica economică a României faţă de politica imperialistă (1923).

Format ca economist sub influenţa şcolii istorice germane, dar familiarizat şi cu literatura economică neoclasică şi marxistă, Angelescu considera că obiectul de studiu al ştiinţei economice consta în cunoaşterea, explicarea şi conducerea formelor succesive de organizare economică. Referindu-se la metoda de cercetare economică, el aprecia drept sterilă disputa privind superioritatea metodei inductive ori a celei deductive. Analiza istorică a fenomenelor era indispensabilă nu doar pentru înţelegerea economiei contemporane, ci – având o funcţie prospectivă – pentru înţelegerea evoluţiei viitoare a fenomenelor şi proceselor economice. Conducerea vieţii economice trebuia să se sprijine pe cunoaşterea temeinică a realităţilor acesteia, pe cercetări ştiinţifice riguroase. Angelescu a adus contribuţii notabile la elaborarea politicii economice externe româneşti din primul deceniu interbelic. El a militat consecvent pentru asigurarea independenţei economice a României în condiţiile în care, ca rezultat al primului război mondial, aveau loc reaşezări în raporturile de forţe pe plan mondial. Politica economică românească, afirma el, trebuia să servească interesele economice naţionale, indiferent dacă acesta este în armonie sau în conflict cu tendinţele politicii economice a marilor puteri. Pentru noi, arăta economistul român în spiritul protecţionismului clasic, progresul material sau spiritual al lumii nu prezenta importanţă dacă se realiza cu preţul distrugerii sau al slăbirii economiei naţionale (1).

Angelescu considera procesul de industrializare a ţării noastre nu doar dezirabil, ci şi imperios necesar. În opinia lui, dezvoltarea industriei ar fi avut următoarele consecinţe pozitive:

a) producerea în ţară a unei părţi importante din mărfurile industriale cerute pe piaţa internă, ceea ce ar substitui importul acestora şi ar degreva balanţa comercială externă;

b) înzestrarea întregii economii cu capacităţi de producţie moderne, ceea ce ar asigura o productivitate economică ridicată;

c) ameliorarea poziţiei României în fluxurile economice internaţionale.

Analist lucid, Angelescu era conştient de faptul că ţara noastră nu putea atinge într-un interval scurt de timp nivelul ţărilor celor mai dezvoltate industrial şi nici nu trebuia să renunţe la valorificarea potenţialului său agricol. De aceea, nota el, România nu era menită să devină un stat industrial, dar nici nu mai putea rămâne un stat agricol. El considera că o structură economică industrial-agrară ar corespunde atât posibilităţilor economiei româneşti, cât şi compoziţiei socio-profesionale a populaţiei (2). Depăşind recomandările altor adepţi ai industrializării, Angelescu s-a pronunţat pentru dezvoltarea industriei grele, inclusiv a acelor ramuri (cum erau metalurgia şi construcţiile de maşini) pentru care unele materii prime ar fi trebuit importate. Poziţia sa în această problemă a fost întâmpinată cu obiecţii sau rezerve de mulţi alţi economişti. Răspunzând criticilor, el aprecia ca posibilă dezvoltarea ramurilor menţionate prin utilizarea acumulărilor interne de capital şi aplicarea unor taxe vamale protecţioniste.

1) I. N. Angelescu, Politica economică a României faţă de politica imperialistă, Bucureşti, 1923, p.40. Vezi şi N.N. Constantinescu Opera economică a lui Ion N. Angelescu şi actualitatea ei în Studii de istorie economică şi istorie a gândirii economice, vol. I, Bucureşti, 1996, p. 61.

2) Idem, Politica economică a României Mari, Bucureşti, 1919, p.27.

referinta: Robert Păiuşan, „Gândirea economică românească în perioada interbelică„.