Independenţa Kosovo deschide cutia Pandorei

Independenţa Kosovo deschide cutia Pandorei

by -
0 535

Kosovo nu a fost, nu este şi nu va fi un caz unic! Pentru a judeca această „unicitate” trebuie să conectăm mai multe tendinţe şi gesturi geopolitice, nu în ultimul rând declararea unilaterală a independenţei provinciei din februarie 2008 şi recunoaşterea acesteia înainte ca subiectul să fi fost dezbătut în Consiliul de Securitate al ONU – sigurul îndreptăţit să decidă în materie de securitate a lumii.

Lecţiile istoriei nu trebuie uitate

Putem să mai credem în menţinerea inviolabilităţii frontierelor în Europa? Mai este valabil Tratatul de la Helsinki? Care va fi viitorul securităţii lumii? Care dintre numeroasele prognoze referitoare la securitatea Europei este mai aproape de realitate? Cum trebuie evaluată declararea independenţei provinciei sârbe Kosovo şi recunoaşterea sa de către majoritatea statelor occidentale? Este războiul din Georgia şi recunoaşterea independenţei provinciilor georgiene Abhazia şi Osetia de sud răspunsul Rusiei la evenimentele din Kosovo 1999 şi 2008?

Nu cred că cineva poate da răspunsuri tranşante la aceste întrebări. Eu voi încerca, în rândurile următoare, să schiţez câteva posibile răspunsuri ghidându-mă după principiul potrivit căruia nu vom putea înţelege viitorul dacă nu cunoaştem trecutul. Cu alte cuvinte să privim la viitor prin trecut!

Istoricii ne spun că migraţia, războaiele de cucerire, colonizarea, precum şi alte evenimente istorice au determinat separarea a numeroase grupuri etnice în mai multe state, de regulă vecine. Din această cauză nu există, practic, state pure, din punct de vedere etnic, ci doar state cu o etnie dominantă, state cu o etnie majoritară şi state multietnice.

Conflictele etnice au fost generate de lupta diferitelor comunităţi pentru autodeterminare, dar, în timpul războiului rece, acest gen de conflicte, ca şi altele, de altfel, au fost ţinute sub control de cele două superputeri, fiecare în sfera sa de influenţă. Pare paradoxal, dar, pe măsură ce relaţiile internaţionale se democratizează, iar principiul autodeterminării devine efectiv pentru tot mai multe etnii, numărul conflictelor etnice creşte printr-un efect pervers, denumit de unii autori de lucrări de specialitate în domeniul securităţii internaţionale “războaie în lanţ” [Joseph Krulic, Contradicţiile autodeterminării popoarelor, 2002, 74]. Această stare de fapt este generată, potrivit  unor autori, de“… numărul statelor, care a crescut de la aproximativ 50 în 1914 la peste 60 în 1920, apoi la peste 150 în 1974, în urma decolonizării, şi la peste 190 în 1995 …, aşadar, războiul are un viitor frumos, căci, din simple raţiuni matematice, creşterea numărului de actori în jocul interstatal duce la un număr sporit de războaie, deoarece numărul războaielor de după “războiul rece” a fost determinat nu de puterea statelor, ci de slăbiciunea lor” [Philippe Delmas, Le Bel Avenir de la guerre,  1995].

Într-un raport al Agenţiei Centrale de Investigaţii a Statelor Unite ale Americii, intitulat “Tendinţe globale 2015”, se arată că lumea se va confrunta cu trei sfidări majore: gestionarea relaţiilor cu organizaţiile neguvernamentale, combaterea reţelelor criminale şi reacţia faţă de grupările etnice, tot mai emergente şi dinamice. Dintre cele trei provocări, riscurile care rezultă din diferendele etnice se situează, din punctul de vedere al frecvenţei şi al dificultăţii de soluţionare, pe locul întâi. Deşi această prognoză a fost elaborată cu ceva timp în urmă, ea a fost confirmată, în mare măsură, de evenimentele ultimilor ani! Şi evaluarea mediului internaţional de securitate a experţilor NATO, inclusă în Conceptul Strategic 2010 al Aianţei, adoptat în noiembrie 2010 la Lisabona de către şefii de stat şi de guvern din statele membre confirmă tendinţa spre confruntare generată de ameninţările teroriste şi de altă natură, în care componentele etnică şi religioasă au un rol important.

În general, conflictele etnice sunt iniţiate, în cele mai dese cazuri, de comunităţile minoritare care doresc independenţa (autodeterminarea) sau expansiunea (migrarea) frontierelor, în detrimentul comunităţilor majoritare (dominante sau al altor etnii). La acest model schematic de conflict mai trebuie adăugat că, de regulă, relaţiile contradictorii includ etnia minoritară şi statul, dar, în ultimii ani, multe organizaţii internaţionale – guvernamentale sau nu – iau parte activă la aceste conflicte, sprijinind comunităţile care au revendicări.

Focarele de conflict sunt cunoscute şi cele mai multe sunt ţinute sub control, inclusiv prin forţe de menţinere a păcii, unele de peste 35 de ani – cum este cazul celui dintre etnia greacă şi cea turcă din Cipru. În marea majoritate a cazurilor, conflictele interetnice se asociază cu naţionalismul extremist şi chiar cu extremismul religios, generând un potenţial de conflict cu influenţe negative mari asupra securităţii unor regiuni întregi sau chiar a lumii.

Conflictele interetnice şi tendinţele separatiste constituie un paradox al zilelor noastre, dominate de globalizare, integraţionism şi democratizare a relaţiilor internaţionale. Pentru a le înţelege mecanismul şi a putea desprinde concluzii utile, care să permită elaborarea unor decizii adecvate pentru securitatea naţională şi internaţională trebuie să studiem cauzele şi circumstanţele în care se produc. Din punct de vedere al cauzelor, cele mai importante sunt:

– criza de identitate şi nevoia de recunoaştere a unui statut care conferă individualitate;

– (re)constituirea naţiunii (kurzii, împărţiţi în patru state: Iran, Irak, Turcia şi Siria; etniile din fosta Iugoslavie şi din fosta Uniune Sovietică; palestinienii, bascii, corsicanii, nord-irlandezii, cecenii, inguşii, tătarii din Crimeea, armenii din Nagorno-Karabah etc.);

– reminiscenţele colonialismului, în special în Africa, unde frontierele statale nu au ţinut seamă de graniţele etnice;

– recrudescenţa “tribalismului” şi dorinţa de putere a unor lideri locali;

– slaba legitimitate politică a unor regimuri;

– respingerea globalizării, percepută ca o ameninţare la adresa etnicităţii, a identităţii şi autodeterminării, în principal în Extremul Orient şi în Africa;

– încercările de asimilare a etniilor minoritare;

– intervenţia, de regulă indirectă, a unor forţe (state, comunităţi etnice ori religioase, organizaţii etc.) străine.

În ceea ce priveşte circumstanţele, opiniile majorităţii experţilor în domeniu converg către concluzia că asocierea dimensiunii religioase cu cea etnică şi cea extremist-naţionalistă, în cadrul conflictelor recente şi ale celor aflate în stare latentă sau în curs de desfăşurare, a fost destul de frecventă. De asemenea, analiza tuturor acestor conflicte a pus în evidenţă gradul accentuat de risc, pentru întreaga planetă, pe care îl prezintă contradicţiile şi ciocnirile între comunităţi statale sau minorităţi etnico-religioase aparţinând unor religii universale. Deşi războiul rece nu mai există, modul de rezolvare a conflictelor din acel timp, bazat pe confruntare şi  împărţirea lumii în două tabere, – “noi şi ei” sau “cu noi ori împotriva noastră” – atunci când sunt implicate comunităţi aparţinând religiilor universale, pare să fie folosit în continuare.

Cu câteva decenii în urmă, un analist militar spunea că trebuie să cunoaştem lecţiile istoriei dacă vrem să evităm interpretarea eronată a faptelor şi să descoperim cauzele greşelilor făcute de înaintaşii noştri, pentru a nu le repeta şi noi. Acest adevăr, pe care eu îl consider general valabil, are o importanţă deosebită pentru Balcani, regiune care a fost, timp de secole, teatrul de luptă al intereselor celor trei imperii adiacente – Otoman, Habsburgic şi Ţarist. Mulţi politicieni şi oameni de stat străini, asemenea unuia dintre prim-miniştrii Marii Britanii – lordul Benjamin Disraeli – se mulţumeau să arunce blamul asupra statelor din regiune pentru înapoierea economică şi culturală, fără a se apleca asupra cauzelor. Acesta, într-un discurs ţinut în Camera Lorzilor, în 1878, spunea: „Nicio limbă nu poate descrie condiţiile dintr-o mare parte a Peninsulei Balcanice – intrigi politice, rivalităţi constante, absenţa totală a spiritului civic, ura între rase, animozităţi între bisericile rivale şi absenţa oricărui control din partea puterii. O armată alcătuită din 50.000 din cei mai buni soldaţi va pune ordine în această parte a lumii. ” [Jeffrey D. McCausland, Rebuilding Security and Confidence in the Balkan Region, 2000, 25].

Înapoierea economică, sărăcia, infrastructura slab dezvoltată, conflictele numeroase – care i-au adus regiunii supranumele de „Butoiul cu pulbere al Europei” – au determinat o atitudine de distanţare şi chiar respingere a statelor occidentale faţă de popoarele din Balcani, care se resimte şi în prezent. Cu timpul, tot mai mulţi experţi şi lideri politici străini au înţeles că pentru a evalua corect situaţia din prezent a statelor balcanice şi a implementa soluţii viabile pentru securitatea acestora trebuie, mai întâi, să le cunoască bine istoria. Astfel, liderii statelor Uniunii Europei Occidentale – transformată ulterior în Uniunea Europeană – şi ai Statelor Unite ale Americii, au înţeles că principala cauză a tensiunilor, a animozităţilor şi a conflictelor din regiune este încrederea reciprocă redusă între comunităţile care trăiesc în această zonă a lumii, dublată de un nivel redus al cooperării. Într-o abordare similară, autorii americani ai Evaluării strategice a lumii din anul 1997 consideră că „Principalul motiv pentru dezintegrarea Iugoslaviei a fost teama diferitelor comunităţi etnice de a deveni minoritate într-un stat….Acest mod de a vedea lucrurile a generat separarea etnică prin exodul unor grupuri de oameni spre zonele populate majoritar de etnia lor, mai intens după conflictul din Bosnia-Herzegovina, din anul 1995, cu toate că a existat o forţă de menţinere a păcii în zonă –IFOR – constituită din peste 17.000 de militari” [Strategic Assesment, 1997, 145]. Pe cale de consecinţă, în spiritul Conceptului Strategic al NATO – aprobat în noiembrie 1991, în cadrul Summit-ului de la Roma – prin care Alianţa şi-a stabilit ca principală orientare o „nouă politică de securitate, stabilind cooperarea cu noii parteneri din Europa Centrală şi de Est” [NATO Handbook, Belgium, 2001, 17]. După acest eveniment NATO şi UEO lansează Procesul de Cooperare în Europa de Sud-Est, în decembrie 1996 (ca o reacţie întârziată la implicarea redusă în conflictul din Bosnia-Herzegovina, din 1995). Principalul proiect al acestei iniţiative este Pactul de Stabilitate în Balcani, adoptat în 1999. Cu ocazia lansării Pactului de stabilitate, fostul cancelar german – Gerhard Schroeder – afirma că „Pactul de Stabilitate este unul din cele mai importante proiecte europene. Balcanii constituie, ca toate regiunile continentului nostru, o misiune comună. Securitatea, pacea şi democraţia trebuie să fie indivizibilă în Casa noastră comună europeană.” [Gerhard Schroeder,  Romanian Journal of International Affairs, volume V, no. 4/1999, 10].

Iniţiativele de pace, cooperare şi stabilitate din regiune au avut un rol important în diminuarea tensiunilor şi aplanarea unor conflicte. Din păcate, chiar dacă pentru aplanarea unor tensiuni s-au purtat negocieri timp de mai mulţi ani, unele comunităţi etnice nu au acceptat alte soluţii decât cele care conduceau la îndeplinirea obiectivelor pe care şi le-au propus ele [Madeleine Albright, Doamna secretar de stat. Memorii, 2008, 557-576]. Cum era de aşteptat, atunci când diplomaţia eşuează armatele sunt chemate pentru a îndeplini obiectivele politicii. Aceasta a fost, în rezumat, cauza dezmembrării Iugoslaviei şi a separării, de facto, a provinciei Kosovo de Serbia.

Este Kosovo un caz unic?

Pentru a da un răspuns acceptabil la această întrebare se impune să facem, din nou, recurs la istorie şi să determinăm conexiunile dintre evenimente trecute şi cele care sunt în curs de desfăşurare. Istoria a consemnat numeroase situaţii când o idee bună, sau considerată bună, a avut efecte contrare celor scontate. Tocmai de aceea se spune că „drumul spre iad este pavat cu intenţii bune.” Ideea autodeterminării a fost lansată de britanici şi susţinută de francezi în timpul Primului Război Mondial, la 20 martie 1918, la iniţiativa lui Walter Phillimore, preşedintele Comitetului Ministerului de Externe al Marii Britanii şi autor al lucrării Trei secole de tratate de pace, apărută în 1917 [Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 2oo3]. Scopul declarat al iniţiativei era de a reduce animozităţile dintre minorităţi şi populaţiile majoritare, în interiorul imperiilor Austro-Ungar şi Otoman, iar cel nedeclarat era de a dezmembra aceste imperii pentru a-şi putea extinde stăpânirea şi sferele de influenţă. În sprijinul acestei afirmaţii stau tratatele secrete semnate de Anglia şi Franţa cu Rusia şi cu statele pe care vroiau să le atragă de partea lor, pentru a nu se alia cu Prusia şi Austro-Ungaria, [Harold Nicolson, Peacemaking 1919, 108; Howard Elcock, Portrait of a Decision: the Council of Four and the Treaty of Versailles, cap.I], tratate făcute publice de Lenin, prin furnizarea copiilor acestora unor corespondenţi occidentali, după ce a preluat puterea în Rusia.

Pe tema autodeterminării, jurnalistul Paul Johnson, în cartea sa O istorie a lumii moderne, aprecia că „După Primul Război Mondial, dizolvarea imperiilor dinastice şi absolutiste a desfăcut „pachete” de populaţii eterogene care fuseseră adunate cu dragoste şi legate cu grijă la un loc de-a lungul secolelor…Monarhiile erau singurul principiu unificator al acestor societăţi multinaţionale, singura garanţie (deşi adesea fragilă), că toţi vor fi egali în faţa legii…Odată acest principiu înlăturat, cu ce putea fi el înlocuit?…cu naţionalismul, cu iredentismul care decurgea din el…semnificând unirea unui grup etnic într-un singur stat…autodeterminarea…conform preferinţelor etnice. [astfel n.n.] Europa Centrală şi de Est, aduna acum roadele hidoase ale naţionalismului ireconciliabil care fusese semănat de-a lungul secolului al XIX-lea” [Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 2003, 27, 47].

Tema relaţiilor internaţionale şi a guvernării lumii a fost abordată de nenumărate ori iar unele dintre soluţiile oferite de experţi şi preluate de decidenţi par să aibă şi alt scop decât cel declarat. Profesorul Harlan Cleveland – preşedinte al Academiei de Ştiinţe şi Arte din Virginia, SUA, în cartea Birth of a New World: An Open Moment for International Leadership, prognoza că „lumea va fi guvernată de un club deschis al democraţiilor: SUA, Canada, Uniunea Europeană şi Japonia. Părţi din afara UE şi o bună parte din statele mai mari sau cu o dezvoltare de succes, se vor califica drept state cu putere de influenţă şi se vor alătura clubului, chiar dacă democraţiilor mai stabile le place ori nu.” [Harlan Cleveland, Democratic Nations will Govern World Affairs, eseu publicat în 21st Century Earth, 1996, 191].

Studiind tema organizării lumii şi a guvernării acesteia, Ricardo Petrella – fost şef al Direcţiei Prognoză şi Evaluare în Ştiinţă şi Tehnologie a Comisiei Europene – avansează o soluţie potrivit căreia „noua ordine mondială care se formează nu va fi una imaginată de oameni de stat învechiţi, influenţaţi de războiul rece…ci un arhipelag de oraşe-regiuni foarte dezvoltate tehnologic…care va semăna cu cea din secolele XIV-XV, când Europa avea o economie înfloritoare şi era condusă de oraşele hanseatice şi de alianţele între oraşe…[oraşele-regiuni n.n.]..vor fi legate de afaceri transnaţionale care ocolesc cadrul tradiţional al statului-naţiune… ” [Ricardo Petrella, City-Regions Will Supersede Nations in World Affairs, eseu publicat în 21st Century Earth, 194].

Analizând opiniile anterioare vom constata că acestea sunt consonante cu cele ale lui K. Haushofer care spunea că „în mediile pan-europene s-a născut un proiect de hartă a lumii marilor conexiuni spaţiale” [K. Haushofer, De la geopolitique, Paris, 1986, 214] care urmăreşte, nici mai mult nici mai puţin decât restabilirea vechilor imperii, sub denumirea de regiuni! („Asemenea regiuni vor aşterne fantasma imperiului peste orice iniţiativă, dar mai cu seamă peste energiile clarobscure ale momentelor somnolente, când populaţiile se lasă legănate de marea tentaţie şi nostalgie imperială. ” [Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, 1995, 21]). Greu de spus cine are dreptate, dar nu putem să excludem ipoteza influenţării opiniei publice în direcţia acceptării soluţiei pentru Kosovo, sub pretext că acesta este un „caz unic”, ştiut fiind că „O mulţime poate fi minţită mai uşor decât un individ sau un grup de indivizi….dozând adevărul” [Vladimir Volkoff, Dezinformarea văzută din est, 2007, 33]. Adică, lansarea conceptului de „caz unic” poate fi adevărat pentru anumite regiuni, nu pentru toată lumea. Mai exact, deşi nord-irlandezii luptă pentru a ieşi din componenţa Regatului Unit de peste 100 de ani, probabil că nu vor primi autodeterminarea şi nici bascii din Spania ori corsicanii din Franţa. Pentru restul lumii, nu mai sunt sigur că funcţionează acest principiu. Probabil că este util să redescoperim principiul „divide et impera” şi să ne reamintim că, după încheierea Primului Război Mondial, Congresul SUA nu a aprobat Statutul Ligii Naţiunilor, deşi preşedintele de atunci – Woodrow Wilson – a fost cel mai înfocat susţinător al Ligii, pe motiv că „graniţele nu puteau fi  garantate pe timp nedefinit” [Henry Cabot Lodge, The Senate and the League of Nations, 1925]. Acesta pare să fi fost principiul care a funcţionat în cazul Iugoslaviei pentru că interesele unor state mari nu au luat în seamă istoria ţării şi a regiunii şi potenţialul exploziv al recunoaşterii independenţei fostelor republici iugoslave, înainte de a dezbate acest subiect în Consiliul de Securitate al ONU [Chinmaya R Gharekhan, The Horseshoe Table, 2006, 98].

Aşadar, pentru a judeca „unicitatea cazului Kosovo,” trebuie să conectăm încercările de redesenare administrativă a lumii cu unele concepte de realizare a unei noi ordini mondiale, cu războaiele de secesiune din Iugoslavia din 1991 şi 1995, cu intervenţia NATO din 1999, cu declararea unilaterală a independenţei provinciei din februarie 2008 şi cu recunoaşterea acesteia, la foarte scurt timp, de majoritatea statelor occidentale şi de unele state musulmane, înainte ca acest subiect să fi fost dezbătut în Consiliul de Securitate al ONU – sigurul îndreptăţit să decidă în materie de securitate a lumii. Abia aşa, cred eu, putem argumenta că declararea şi recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo nu a fost, nu este şi nu va fi un caz unic!

Cine urmează?

Promovarea principiului autodeterminării ar putea fi privit ca o reparaţie morală pentru toate comunităţile care au avut de suferit de pe urma experimentelor unor oameni (şefi de stat, oameni politici influenţi etc.) care s-au crezut mai presus decât cei cărora le-au hotărât destinele. Cu toate acestea, în politică nu este recomandat să se ia decizii sub influenţa emoţiilor, pentru a evita consecinţele negative, imediate şi pe termen lung ale acestora. Ce se va întâmpla dacă toate minorităţile, existente de zeci şi sute de ani în unele state, cele recent constituite prin migraţie legală şi ilegală, precum şi cele care trăiesc în tabere de refugiaţi ar solicita să primească autodeterminare?  Cel mai plauzibil răspuns pare să fie acesta: Kosovo este doar începutul unui şir de modificări care vor bulversa lumea  mai mult decât dezmembrarea Uniunii Sovietice. Printre argumentele care susţin acest scenariu posibil se numără atitudinea miilor de manifestanţi kurzi, armeni, ceceni şi de alte naţionalităţi care, la anunţul deciziei Administraţiei americane de a recunoaşte independenţa provinciei Kosovo, au demonstrat în faţa Casei Albe afişând panouri pe care scria: „De ce pentru Kosovo da şi pentru noi nu?” „Kosovo este un caz unic” a răspuns SUA, soluţie la care s-au raliat şi alte state care au recunoscut independenţa kosovarilor, dar nu au convins şi probabil nu vor putea convinge pe cei care îşi doresc să fie independenţi cu orice preţ.

Raţiunea ne îndeamnă să analizăm o situaţie din mai multe perspective pentru a avea o imagine integrată şi coerentă a prezentului, pe baza căreia să putem prognoza viitorul. În consecinţă, cred că ar fi util de ştiut dacă a calculat cineva care sunt costurile financiare şi de altă natură pe care le presupune aplicarea fără discernământ a principiului autodeterminării prin comparaţie cu beneficiile. Ce se va întâmpla cu sistemele de referinţă după care se relaţionează statele – Carta ONU, Tratatul de la Helsinki din 1975 – care recunoaşte inviolabilitatea frontierelor în Europa – şi alte tratate internaţionale? Ştiu că sunt presiuni de reconsiderare a actualei ordini mondiale stabilită la Bretton Woods dar ce punem în loc? Nu trebuie să avem un proiect acceptat înainte de a demola ceva ce există şi funcţionează? Poate cineva garanta că situaţia Kosovo este unică, în condiţiile când avem, deja, două noi zale – Abhazia şi Osetia de Sud – ale unui posibil lanţ de modificări pe toate planurile ale lumii în care trăim? Deocamdată situaţia pare a fi sub control dar nimeni nu poate să spună până când. Atentatele, demonstraţiile de protest, existenţa guvernelor în exil şi alte forme de nerecunoaştere a autorităţii statului din care fac parte, de către basci, irlandezii din Irlanda de Nord, corsicani, ceceni, kurzi, armenii din Nagorno-Karabah, uigurii şi tibetanii din China, populaţia din Kashmir etc. conturează o imagine incompletă a amplorii reale a frământărilor existente în multe comunităţi etnice şi religioase din întreaga lume şi care au ca obiectiv obţinerea autodeterminării.

Prognozele au fost şi vor fi întotdeauna utile pentru investigarea viitorului, însă pentru ca acestea să aibă o probabilitate mare de a fi validate de realitate trebuie ca datele de intrare să fie corecte – atunci când sunt constante – iar estimarea valorilor datelor variabile să se facă pe baza tuturor factorilor cunoscuţi care influenţează evoluţia acestora. Estimarea evoluţiei situaţiei de securitate în Balcani şi în lume, după crearea precedentului Kosovo, nu este uşoară fiindcă sunt prea multe necunoscute şi variabile care trebuie introduse în procesul de analiză şi prognoză.

De multe ori experţi diferiţi realizează mai multe prognoze în acelaşi domeniu dar este  interesant, sau mai degrabă îngrijorător, că rezultatele acestora sunt destul de des diametral opuse. Este cazul originii şi al efectelor încălzirii globale, al creşterii populaţiei şi al urmărilor acesteia asupra securităţii mondiale, al evoluţiei securităţii internaţionale şi al relaţiilor între state etc.

Pe tema securităţii internaţionale, Robert D. Kaplan, autorul cărţii „The Comming Anarchy,” apreciază că, „la începutul secolului XXI, cea mai mare parte a lumii va suferi din cauza conflictelor şi a violenţelor” [Oliver W. Markley, Walter R. McCuan, editors, 21st Century Earth, 184]. Pe aceeaşi temă, profesorul Bruce Russet, de la Universitatea Yale, opinează că „pe măsură ce numărul statelor democratice va creşte, relaţiile lor cu alte state democratice vor fi paşnice.” [Oliver W. Markley, Walter R. McCuan, lucr.cit., 184].

Se spune că statele nu au prieteni permanenţi ci numai interese permanente, fapt pentru care acestea recurg la diferite mijloace de influenţare a altor state şi comunităţi pentru a-şi susţine interesele naţionale. Astfel, pentru a implementa o decizie (concept, program etc.), sau pentru a convinge un grup de oameni să adopte o anumită atitudine, uneori chiar împotriva voinţei lor, sau să accepte ori să nu se opună unor decizii politice, sunt necesare resurse şi un timp de pregătire. Una din metodele subversive utilizate din ce în ce mai mult este dezinformarea care „este mai economică şi uneori mai eficientă decât teroarea.” [Vladimir Volkoff, Dezinformarea văzută din est, 2007, 35].

Cazul declanşării celui de-al doilea război din Irak, pe baza prezumţiei că ar continua să lucreze în ascuns pentru obţinerea armelor nucleare este unul dintre cele mai recente şi mai răsunătoare manipulări a opiniei publice din SUA şi a unei părţi importante din opinia publică mondială [Michael Isikoff, David Corn, Hubris:The Inside Story of Spin, Scandal and the Selling of the Iraq War, 2006] Acest caz a fost amplu dezbătut în presa internaţională dar, din păcate, mai ales post-factum.

Îmi este greu să mă pronunţ asupra profeţiile expertului american Trevor N. Dupuy care, în cartea sa Future Wars, publicată în 1993, prognoza declanşarea a zece războaie – între israelieni şi arabi, între egipteni şi libieni aliaţi cu sudanezii, între chinezi şi ruşi, între indieni şi pakistanezi, un nou război în Irak, un război pentru Transilvania etc. Este interesant că, deşi cartea a fost publicată după războaiele de secesiune a Sloveniei şi Croaţiei de Iugoslavia, din 1991 şi situaţia din Balcanii de Vest continua să fie tensionată, autorul nu acordă nici o atenţie zonei, deşi ne avertizează că aceasta este „o încercare de a prezice unde vor izbucni războaie în următorii 5 ani” [Trevor N. Dupuy, Future Wars, 1993, XIII], pentru ca, ulterior, să revină asupra evaluării scenaiilor sale şi să le considere doar „speculaţii” [Trevor N. Dupuy, Future Wars, 1993, XIV].

Deşi cele expuse pînă acum nu par a fi în ton cu tema abordată, aceste frânturi de realitate, asamblate după o anumită logică, vor releva un adevăr pe care nu îl dorim: suntem ţinte ale unei campanii de influenţare care va da rezultate pe termen lung! Obiectivul probabil al acestei campanii: acceptarea unor concepte ca cele prezentate anterior: guvernarea lumii de către statele cele mai dezvoltate, reorganizarea administrativ-teritorială a globului având ca elemente regiunile şi nu statele etc. Mesajul care presupun că ni se transmite pe această cale ar putea să fie: nu mai trebuie să fiţi împotriva recunoaşterii independenţei Kosovo, că oricum statul nu va mai fi ce a fost!

Regiunile separatiste, autoproclamate independente, continuă să existe cu regim de „statalitate de mâna a doua, cu drepturi şi responsabilităţi incerte în sistemul internaţional, exact ce diplomaţia a fost concepută să evite de-a lungul ultimilor câteva secole” [Graeme Wood, Lumea nimănui, articol publicat în FP România nr.1din 2010, 54]. Cu toate acestea, ele vor fi acceptate – sau nu – ca state cu drepturi depline, numai dacă interesele lor coincid cu cele ale comunităţii internaţionale sau cel puţin cu ale unei mari puteri, fără să intre în contradicţie cu ale altei (altor) mari puteri.

Taiwanul este un exemplu elocvent de teritoriu independent „de facto” – care funcţionează ca atare pe insula Formosa – dar nu şi „de jure,” din cauza opoziţiei Chinei, care consideră că insula este parte inseparabilă a statului chinez. Fiind membru permanent al Consiliului de securitate al ONU, orice decizie a acestui for, favorabilă Taiwanului, a fost blocată de China.

Tot pe terioriul Chinei, o altă comunitate – cea  tibetană – cere dreptul la autodeterminare şi chiar independenţă, având şi un guvern în exil condus de Dalai Lama. După recunoaşterea independenţei Kosovo, profitând de organizarea Jocurilor Olimpice de la Beijing, în august 2008, militanţii tibetani au desfăşurat o amplă campanie de proteste, încercând să determine boicotarea manifestărilor sportive de către statele occidentale dacă nu li se îndeplinesc cerereile. Fermitatea cu care au fost respinse atât manifestările de protest cât şi demersurile diplomatice iniţiate de către diferite personalităţi politice străine au calmat spiritele şi au readus conflictul la nivel de latenţă, până când se vor ivi sau provoca ocazii favorabile reactivării.

Situaţia kurzilor este şi va fi un subiect de actualitate fiindcă unii dintre liderii lor au decis să folosească – şi încă mai folosesc – atacurile teroriste la adresa structurilor şi a reprezentanţilor statului turc, unde locuieşte cea mai mare parte a acestei etnii. Lupta pentru refacerea Kurdistanului istoric este întreţinută şi de comunitatea din nordul Irakului, care se bucură de autonomie lărgită încă din 1991, după primul război din Golf. Contând pe sprijin american şi pe valul de simpatie din opinia publică internaţională, declanşat de revelarea atrocităţilor săvârşite de regimul lui Saddam Hussein, împotriva acestei comunităţi etnice, liderii lor au încercat să constituie un stat kurd independent, mai întâi în nordul Irakului. Acţiunile liderilor şi a populaţiei kurde atât din Turcia cât şi din Irak sunt atent monitorizate de conducerea de la Ankara. Pentru a stopa atacurile declanşate  împotriva teriroriului Turciei de către militanţii PKK şi antrenarea acestora pe teritoriul irakian, armata guvernului de la Ankara a bombardat mai multe obiective kurde situate în Irak şi a înaintat în nordul acestui stat pentru a distruge bazele de antrenament şi a captura militanţii. Pe tema Kurdistanului, premierul turc Recep Tayyip Erdogan a declarat: „Turcia nu va tolera înfiinţarea unui stat kurd independent în nordul Irakului!” [Strategic Survey 2003/2004, 2004, 148].

Parafrazând-o pe Madeleine Albright – fostul secretar de stat al SUA din perioada războiului din Kosovo – când unele conflicte dau în clocot, altele fierb la foc mic [Madeleine Albright, Doamna secretar de stat. Memorii, 2008, 537]. Pe cale de consecinţă, Kashmirul, Darfurul, Sahara Occidentală, Cecenia, Crimeea şi alte zone ale lumii unde sunt conflicte care fierb la foc mocnit şi pe care le numim, în mod obişnuit, conflicte îngheţate, ar putea să schimbe harta lumii în anii care vin. Evenimente de genul celui din Kosovo nu pot avea loc atât timp cât marile puteri nu acceptă – explicit sau tacit – ori nu intervin direct pentru a susţine o anumită comunitate, în demersul (lupta ) acesteia pentru autodeterminare – situaţie existentă în prezent în Orientul Apropiat şi Mijlociu.

Taiwanul  nu ar fi putut să rămână independent de facto dacă nu ar fi fost susţinut de SUA şi de statele occidentale. Singura concesie care s-a făcut Chinei a fost nerecunoaşterea independenţei pentru că un Taiwan independent, recunoscut de comunitatea statelor occidentale ar fi putut duce la un război pe care consider că nu îl doreşte nimeni.

Kosovo a fost recunoscut de majoritatea statelor occidentale, în pofida opoziţiei Rusiei şi a Chinei pentru că acestea au apreciat, corect, că Rusia nu va declanşa un nou război mondial, ca în 1914, pentru a susţine Serbia.

Susţinerea morală şi politică a Georgiei, dar neimplicarea directă a Occidentului în conflictul georgiano-sud-osetin, în august 2008, când Rusia a intervenit  de parte osetinilor, urmată de secesiunea Abhaziei şi a Osetiei de Sud, pare să fi fost un răspuns al Federaţiei Ruse dat Occidentului pentru recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo.

Este foarte greu de spus cine urmează, plecând de la premiza că începutul a fost recunoaşterea independenţei provinciei Kosovo. Eu aş spune că, de fapt, adevăratul început a fost dezmembrarea Uniunii Sovietice, iar evenimentele care i-au succedat – separarea Cehiei de Slovacia, disoluţia graduală a Iugoslaviei, separarea prin forţă a Transnistriei de Republica Moldova, secesiunea Abhaziei şi a Osetiei de Sud de Georgia – sunt doar câteva din etapele unui proces de durată, a cărui finalitate este greu de anticipat.

Deşi spune că nu are un glob de cristal pentru a prezice viitorul, directorul executiv al Agenţiei Stratfor – George Friedman – estimează că „vor mai fi nenumărate Kosovo-uri şi Irak-uri în locuri de nebănuit, la momente greu de anticipat… Cutia Pandorei încă nu este închisă.” [George Friedman, Următorii 100 de ani. Previziuni pentru secolul XXI, 2009, 48, 64].


Note bibliografice

-Hans Binnendjik, Richard Kugler, editors, Strategic Assessment 1997, National Defense University, Washington D.C., USA, 1997;

-Joseph Krulic. Contradicţiile autodeterminării popoarelor, în “Naţiuni şi naţionalisme”, Bucureşti. Editura Corint, 2002;

-Philippe Delmas, Le Bel Avenir de la guerre, Paris, Editura Gallimard, 1995;

-Jeffrey D. McCausland, Presentation during International Seminar – Rebuilding Security and Confidence in the Balkan Region, published by Institute for Political Studies and Military History, Institute for National Strategic Studies, ”George C. Marshall” European Center for Security Studies, “Manfred Voerner” Euro-Atlantic Association, Bucharest 2000;

– xxx, NATO Handbook, NATO Office of Information and Press, Brussels, Belgium, 2001;

– Gerhard Schroder, Stability Pact for South Eastern Europe, published in Romanian Journal of International Affairs, edited by Romanian Institute of International Studies, Bucharest, volume V, no. 4/1999;

-http://www.acus.org/files/publication pdfs/65/NATO-AllianceReborn.pdf;

-Madeleine Albright, Doamna secretar de stat. Memorii, Editura Rao, Bucureşti, 2008;

-Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003;

-Harold Nicolson, Peacemaking 1919, London 1945; Howard Elcock, Portrait of a Decision: the Council of Four and the Treaty of Versailles, cap.I;

-Harlan Cleveland, Democratic Nations will Govern World Affairs, eseu publicat în Oliver W. Markley, Walter R. McCuan, editors, 21st Century Earth, Opposing Viewpoints Series, Greenhaven Press, Inc., San Diego, California, 1996;

-Ricardo Petrella, City-Regions Will Supersede Nations in World Affairs, eseu publicat în 21st Century Earth;

-K. Haushofer, De la geopolitique, Editura Fayard, Paris, 1986;

-Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, Editura Floare Albastră, Bucureşti, 1995;

-Vladimir Volkoff, Dezinformarea văzută din est, Editura Pro Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2007;

– Henry Cabot Lodge, The Senate and the League of Nations, New York, 1925, citat de Paul Johnson în O istorie a lumii moderne;

-Chinmaya R Gharekhan, The Horseshoe Table, Pearson Longman, New Delhi, 2006;

-Oliver W. Markley, Walter R. McCuan, editors, 21st Century Earth, Opposing Viewpoints Series, Greenhaven Press, Inc., San Diego, California, 1996;

-Michael Isikoff, David Corn, Hubris:The Inside Story of Spin, Scandal and the Selling of the Iraq War, Crown, 8 septembrie 2006, apud Martin Kettle, Editorial Reviews, publicat în The Washington Post, http://www.amazon.com/gp/product/b000jmkr3e/ref= dp_proddesk1?ie=UTF8&n=283155;

-Trevor N. Dupuy, Future Wars, Warner Books Inc., New York, 1993;

-Graeme Wood, Lumea nimănui, articol publicat în revista FP România, ianuarie-februarie 2010;

-xxx, Strategic Survey 2003/2004. An Evaluation of World Affairs, published by Oxford University for The International Institute for Strategic Studies, Arundel House, London, 2004;

-George Friedman, Următorii 100 de ani.Previziuni pentru secolul XXI, Editura Litera, Bucureşti, 2009;

autor: Gen.(r) dr. Mihail Orzeaţă este profesor asociat la Universitatea de Apărare. A fost locţiitor al Şefului Statului Major General al Armatei.

sursa: www.adevarul.ro

 

(Visited 143 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.