Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop (III)

Râurile și Carpații (p. 199-200)

Această chestiune este încadrată de dl Boia tot în „mitologie”, dar în una de ordin geografic (p. 199). „Vina” pornește, de astă dată, din fericire, nu de la un român, ci de la Herder, „marele profet al naționalismului modern”, care ar fi invocat unitatea geografică în sprijinul istoriei naționale. Iată, în fine, și un mare creator occidental condamnat sau, mai degrabă, părintește mustrat de autorul nostru. Asta, firește, nu din alt motiv, ci fiindcă a fost și el „naționalist” și n-a prevăzut peste secole că Germania va ajunge un campion al integrării europene! Reproșul adresat lui Herder coincide, paradoxal, cu o vorbă de bine la adresa lui A. D. Xenopol, făcut și el „naționalist” anterior. Xenopol are „meritul” la noi – constată autorul –, de a fi exprimat o opinie separată în legătură cu râurile și Carpații: fluviile reunesc și munții despart. Ulterior, – ne spune domnul Boia –, interpretările autorilor români au fost divergente. De aici s-ar putea conchide că istoriografia română și-a păstrat în general spiritul critic și că nu a aservit geografia ideii de unitate națională. Dl Boia preferă o situație tranșantă: geografia unei țări nu are legătură cu evoluția ei istorică, iar teritoriul nu conduce nici la unitate, nici la dezbinare. Cei care apelează la geografie spre a justifica unitatea sau dezbinarea nu ating realitatea, ci „mitologia”. Aici, orice specialist în geografie istorică ar avea cel puțin tot atâtea argumente ca și dl Boia spre a demonstra contrariul: geografia are o mare importanță asupra istoriei colectivităților umane, inclusiv asupra unității sau dezbinării lor, iar „granițele naturale” au avut în multe cazuri rolul lor. Firește, acest rol nu trebuie absolutizat. Oricum, á propos de munții care unifică sau/și despart, o serie de formațiuni politice sau politico-religioase românești sau locuite de români în secolul al XIII-lea – țara Severinului, țara voievodului Litovoi, cea a voievodului Seneslau, episcopatul cumanilor – se întindeau de o parte și de alta a Carpaților. Separația politică pe Carpați a venit destul de târziu și din alte rațiuni decât cele interne ale societății românești. Astfel, prima mărturie a fixării concrete pe teren a frontierei dintre Țara Românească și Transilvania (Ungaria) datează din 1520 și au făcut-o la vest de Olt boierii olteni și nobilii români hațegani. Altminteri, în viața de fiecare zi, atât înainte, cât și după această dată, munții erau ai tuturor locuitorilor lor și erau folosiți în comun. Turmele oltenilor și muntenilor pășteau pe platourile transilvane și turmele transilvănenilor treceau în mod curent la sud de Carpați.

În legătură cu invocarea geografiei în spiritul istoriei naționale și chiar al unității geografice în spiritul unității naționale, în afară de Herder, ar mai trebui „mustrați” mulți savanți străini, între care neapărat Friedrich Ratzel, Vidal de la Blache, sau Emmanuel de Martonne, și mai toți marii geografi români, începând cu Simion Mehedinți.

*Ioan Aurel Pop – Istoria, adevărul și miturile, p. 144-145, Editura Enciclopedică, București, 2014