Gânduri despre un catehism politic Naţional-Creştin ca viziune pentru o Românie creştină şi deopotrivă europeană
Asumarea unei viziuni naţional-creştine înseamnă asumarea unei sincerităţi totale, poate chiar dureroase, în demersul de repoziţionare a Naţiunii Române pe marea scenă a naţiunilor lumii.
De aproximativ 15 ani, românilor li se vorbeşte despre globalizare, despre uniformizarea valorilor ca unică modalitate de comunicare şi împreună vieţuire a naţiunilor, despre aşa-zisa obligatorie armonizare a tradiţiilor locale cu valorile rituos proclamate ca universale ale Drepturilor Omului, despre necesitatea renunţării la orice cadru economic naţional în numele libertăţii de iniţiativă economică şi al idealului pieţei libere, care singure ar fi suficiente pentru atingerea prosperităţii, despre acceptarea oricăror comportamente sociale, oricât de exotice ori de păcătoase ar fi, în temeiul principiului diversităţii, despre renunţarea la părţi masive din suveranitatea naţională, dar şi din etosul naţional, ca preţ al aşa-ziselor beneficii ale ”integrării” şi ”securităţii” în mecanismele europene şi globale.
Ofensiva acestui sincretism total, care acţionează de această dată nu asupra vreunei dogme ori canon, ci doreşte asimilarea, prin pervertire sau totală transformare, a tuturor expresiilor interioare şi exterioare ale fiinţei Naţiunii Române – stat, credinţă, cultură, tradiţii, rersurse naturale, financiare şi umane etc. – nu a aflat în România postdecembristă vreo forţă care să i se opună, cel puţin nu a aflat până acum.
Prin ce anume se poate defini o astfel de forţă naţional-creştină defensivă şi totodată, contraofensivă de renaştere naţională şi statală, de reafirmare a fiinţei Naţiunii Române?
Înainte de toate, afirmăm că temelia Naţional-Creştinismului este Credinţa Creştin-Ortodoxă, asumată curat, fără excese în manifestarea ei, dar şi fără renunţări conjuncturale la părţi ale acesteia. Asumarea credinţei este la acest moment, insuficientă, iar dacă privim la starea de imoralitate în care zac poporul şi conducătorii cetăţii româneşti (avorturi, furturi, lene, ipocrizie, minciună, laşitate, corupţie, desfrânare etc.) putem spune că pe alocuri, această asumare este dacă nu inexistentă, cel puţin fariseic exprimată.
Viziunea Naţional-Creştină asupra chivernisirii Ţării şi propăşirii Naţiunii Române presupune existenţa unei Biserici Creştine active nu numai în spaţiul social, luptând cu efectele sărăciei, ale bolii trupeşti şi sufleteşti, ci mai ales în agora cetăţii, luptând pentru a combate cauzele acestora, acolo unde acum se supun dezbaterii şi feluritelor presiuni valorile morale şi marile proiecte ale Naţiunii, prezenţa Bisericii fiind obligatoriu ferită de a rătăci în atitudini protestante ori de a înţepeni în comportamentele aristocratice ale piramidei catolice papale.
Altfel spus, o mişcare naţională care să promoveze o viziune Naţional-Creştină are nevoie de cei mai buni creştini (ierarhi, preoţi, monahi, monahii şi mireni) pe care îi poate afla în Biserica Ortodoxă Română, ca premiză necesară a unei obligatorii reaşezări morale a acţiunii misionare, a implicării sociale şi civice, a mărturisirii lui Hristos în cetatea românească. Atunci când se va dobândi implicarea unei preoţimi după chipul lui Hristos, atât cât îngăduie firea omenească, în demersul de renaştere naţională, vom spune că Naţional-Creştinismul românesc va avea acea garanţie că nu va rătăci în grava erezie a transformării Credinţei Creştine-Ortodoxe în doctrină politică. Căci Naţional-Creştinismul, deşi doritor în a ameliora starea materială a Naţiunii Române, de a-i redobândi demnitatea şi locul de onoare în rândul naţiunilor lumii, are un scop dincolo de această lume, pe care îl afirmă, oricât de dificil şi de incomod i-ar fi în contextul actual al luptei de idei cu alte viziuni spirituale ori politice asupra destinului Naţiunii noastre.
Naţional-Creştinismul are ca scop final nu o victorie – fie ea economică, militară, politică, spirituală ori culturală – a Naţiunii Române asupra altor naţiuni, ci dobândirea mântuirii în Hristos a Naţiunii Române, atât sub aspectul cuprinzător al Naţiunii, cât şi al celui particular, dar nu limitator, al fiecărui individ care formează Naţiunea. O naţiune nu poate avea o viziune asupra propriului destin, nu poate concepe şi aplica un ”proiect de ţară” dacă nu are dobândită proprietatea şi uzul unei viziuni asupra relaţiei sale cu Dumnezeu. În istorie, naţiunile ori conglomeratele de naţiuni fără de Dumnezeu (că vorbim fie despre Sovietele staliniste întemeiate pe ateismul materialist-dialectic şi marxist-leninist, fie despre Germania hitleristă condusă după perceptele păgânismului nazist şi ale rasismului arian) au eşuat, au ajuns să comită crime înfiorătoare şi au pus în pericol civilizaţia umană prin caracterul lor anti-creştin. O lecţie pe care Uniunea Europeană pare că doreşte să o înveţe nu în adevăratele sale consecinţe, ci aplicând aceeaşi îndepărtare de Dumnezeu, de astă dată în numele unei egalităţi absolute între oameni (de altfel proclamată doar în scripte, căci realitatea social-economică europeană contrazice însăşi această egalitate de care se face atâta paradă) consideraţi a fi indivizi modelaţi nu după chipul lui Dumnezeu, ci după un arhetipal Om Nou, un semizeu autoproclamat care şi-ar afla doar în consacrarea propriilor patimi ca virtuţi, singura cale de a evita viitoare crime şi de a construi paradisul pământesc, un paradis închis între zidurile Noului Turn Babel.
Naţional-Creştinismul îşi află forţa în învăţătura lui Hristos, aşa cum a fost păstrată de Biserica Ortodoxă, şi opune egalităţii teoretice între oameni şi globalizării uniformizante, promovate de forţele seculariste şi ateiste, unicitatea fiecărei fiinţe umane încă de la procreare, universalitatea iubirii de Dumnezeu şi de semeni, care nu uniformizează, ci vede în fiecare om şi în fiecare naţiune o expresie, o manifestare a iubirii lui Dumnezeu pentru creaţia Sa, iar mai presus de orice, Naţional-Creştinismul opune sentimentului de înstrăinare, de lipsă a oricărui ţel nobil şi sens al vieţii care chinuie societatea occidentală, sentimentul de apartenenţă a civilizaţiei umane, exprimată atât prin indivizi, cât şi prin naţiuni, la împreună lucrarea cu Dumnezeu, scopul final pentru umanitate şi implicit, pentru Naţiunea Română fiind a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Naţional-Creştinismul promovează deci, Naţiunea Română nu ca o enclavă a vreunei superiorităţi fals mesianice faţă de alte naţiuni, indiferent că această superioritate ar fi întemeiată pe ideea naţională, considerând naţiunea ca posesoare a unor calităţi pe care le-ar fi primit cu titlu de exclusivitate de la Creator ori că s-ar justifica prin conţinutul de adevăr al dogmelor credinţei pe care naţiunea respectivă şi-a asumat-o. Naţional-Creştinismul românesc porneşte de la un dat, de la o realitate istorică şi sprituală de necontestat, aceea că românii s-au format deopotrivă ca popor şi ca parte a Bisericii Creştine, fără să existe altceva decât o simultaneitate a acestor două procese istorice – formarea ca popor şi dobândirea calităţii de creştini. Naţiunea Română, ca formă superioară şi ultimă de manifestare a poporului român, poartă inevitabil trăsătura creştină şi nu poate renunţa la aceasta fără să-şi piardă identitatea.
Naţional-Creştinismul consideră că Naţiunea Română se poate defini ca atare numai şi numai dacă îşi păstrează Credinţa Creştină Ortodoxă ca modalitate de a explica viaţa, lumea, universul şi propriul său traiect istoric, la finalul acestuia fiind întâlnirea cu Dumnezeu, la Parusie şi Judecată.
Devine evident faptul că boala sufletească şi trupească în care zace Naţiunea Română şi Statul român, ca expresie lumească a naţiunii, îşi are originea nu în vreun context social-politic ori economic, ci în căderea românilor, păstorilor şi dregătorilor cetăţii româneşti de la Credinţa în Hristos. Mecanismele democraţiei româneşti sunt în stare de gravă avarie nu pentru că ar fi fost modelate de către legislator ca având o structură defectă, ci pentru că indivizii care trebuie să le pună în mişcare şi să beneficieze de rezultatul funcţionării lor, adică marea majoritate a cetăţenilor români, sunt bolnavi sufleteşte şi stăpâniţi de patimi, de păcate – minciună, lene, furt, ipocrizie, trădare, fariseism etc.
Reîntoarcerea la Hristos a românilor, asumată în chip real, nu festivist şi formal, reprezintă linia întâi a frontului pe care Naţional-Creştinismul îl deschide în marea bătălie a renaşterii naţionale.
Naţional-Creştinismul se defineşte, în al doilea rând, prin asumarea datoriei de a sluji Naţiunea Română, care reprezintă atât temei teoretic, cât şi finalitate practică a acestei slujiri. Slujirea naţional-creştină este însă total opusă doctrinelor partidelor politice şi promisiunilor electorale făcute de aceastea. Naţional-Creştinismul se raportează pe de o parte, la Naţiune ca la o entitate a cărei existenţă distinctă şi independentă, inclusiv prin expresia ei statală, este în afara oricărei negocieri, iar pe de altă parte, la individ din perspectiva apartenenţei acestuia la Naţiune, nu la vreo clasă socială, economică ori la un grup minoritar de etnie, limbă, credinţă etc. Binele individului se află în binele Naţiunii, iar prosperitatea Naţiunii se exprimă nu atât prin indicatori statistici, care nu înfăţişează cu adevărat felul în care bunăstarea a fost distribuită între membri naţiunii, cât prin starea de bogăţie materială şi spirituală întâlnită la marea majoritate a membrilor săi, a cetăţenilor Statului Român.
Naţional-Creştinismul nu face o delimitare între binele individului şi binele naţiunii, nu sacrifică vreuna din părţi în beneficiul celeilalte. Binele Naţiunii Române, atât cel material, cât şi cel spiritual, îşi are izvorul în aplicarea valorilor morale ale Credinţei Creştine Ortodoxe. Relaţiile sociale, economice, politice, culturale şi spirituale din Naţiunea Română trebuie să fie modelate în temeiul acestor valori morale creştine. Binele individului, inclusiv atunci când acesta nu împărtăşeşte exclusiv valorile creştine, este condiţionat de efectele moralei creştine asupra funcţionării statului şi societăţii şi poate fi limitat ori chiar refuzat atunci când încalcă această morală.
Naţional-Creştinismul consideră valorile morale ale Creştinismului Ortodox ca fiind superioare oricărei filosofii umaniste, seculare sau ateiste şi afirmă că aceste valori pot ocroti interesele oricărui individ care este parte a Naţiunii Române şi Statului Român, în măsura în care aceste interese nu sunt expresia vreunei patimi, a dependenţei de păcat.
În practică, se vor manifesta numeroase consecinţe ale asumării moralei creştine de către Naţiunea Română şi Statul Român în modul de reglementare a relaţiei dintre binele individual şi binele public. Să amintim câteva.
În economie – motorul lumesc al propserităţii materiale a oricărei naţiuni – Naţional-Creştinismul nu poate accepta un sistem întemeiat pe lăcomie, pe hoţie, pe nedreptate socială, combate deci viziunea capitalismului global, fără însă a se rătăci în vreun socialism ori comunism marxist. Libertatea individului de a prospera prin activităţi economice private va fi limitată însă atât de libertatea Naţiunii de a garanta o prosperitate pentru marea majoritate şi dacă este posibil, pentru totalitatea indivizilor care o compun, cât şi de obligaţia individului de a contribui la această prosperitate pe măsura bogăţiei pe care a reuşit să o acumuleze prin activitatea economică proprie.
Naţional-creştinismul promovează o economie naţională românească în arealul căreia orice prezenţă străină este îngăduită în măsura în care respectă interesele Naţiunii Române şi Statului Român şi contribuie la prosperitatea acestora, iar orice integrare a economiei naţionale româneşti în vreun spaţiu economic supra-statal va fi posibilă doar dacă astfel poate fi realizat interesul naţional.
În sfera drepturilor civile, Naţional-Creştinismul recunoaşte libertăţile de tot felul (de conştiină, de exprimare, de opinie etc.), dar condiţionează exprimarea acestora de armonizarea cu efectele valorilor moralei creştine în societate şi în stat. Principiul de judecare a acestei armonizări va fi cel creştinesc al condamnării păcatului şi iubirii celui păcătos. Astfel, pentru a exemplifica, promovarea unor comportamente imorale grave (precum avortul la cerere, căsătoria homosexuală, legalizarea prostituţiei şi a consumului de droguri uşoare) în numele libertăţii nu poate fi îngăduită într-o Naţiune creştină, Naţional-Creştinismul considerând că demersul respectiv este în afara drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
În şirul de efecte pe care le va genera asumarea valorilor creştine de către Naţiunea Română şi Statul Român, se înscrie şi noul conţinut al relaţiilor dezvoltate de Statul Român cu diferite entităţi supra-statale. Naţional-Creştinismul consideră că Naţiunea Română şi Statul Român pot fi parte a oricărei structuri europene supra-naţionale şi supra-statale doar dacă li se respectă şi garantează trăsăturile caracteristice. Deja am afirmat că prima trăsătură, cea mai importantă, a Naţiunii Române este apartenenţa la Creştinismul Ortodox. Slujirea naţional-creştină se întemeiază pe această evidenţă şi o urmează în toate consecinţele ei.
Naţional-Creştinismul priveşte Naţiunea Română şi Statul Român ca entităţi cu drepturi egale în diferitele structuri supra-statale, drepturi exprimate în chip real, nu doar formal, cum se întâmplă acum cu noi în U.E. sau N.A.T.O. Aceste drepturi sunt firesc însoţite de anumite obligaţii asumate, însă cu limitarea/delimitarea impusă de principala caracteristică a Naţiunii Române – apartenenţa la Credinţa-Creştin Ortodoxă.
Rezultă, de exemplu, că Statul Român nu se poate implica în alt fel de războaie decât cele de apărare naţională, iar Naţiunea Română nu poate accepta să i se impună valori care contravin moralei creştine.
În al treilea rând, Naţional-Creştinismul este loial formei tradiţionale, româneşti, de organizare a Statului Român care este Monarhia, pilon şi formă de manifestare statală a Naţional-Creştinismului. Forma republicană de organizare statală a fost impusă Naţiunii Române la sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial, după ce România a fost trădată de democraţiile occidentale, prin forţa tancurilor Armatei Roşii a lui Stalin. Republica (Populară şi apoi Socialistă) Română nu a fost altceva decât expresia dictaturii comuniste, un instrument de pervertire şi distrugere a fiinţei Naţiunii Române.
Perpetuarea formei republicane de organizare a Statului Român după momentul Decembrie 1989 a fost dorită de membri eşaloanelor 2 şi 3 ale PCR şi Securităţii, care au instrumentat preluarea controlului asupra Statului şi Naţiunii noastre.
Fără a idealiza istoria monarhică românească (în care vom descoperi destule căderi şi slăbiciuni omeneşti), nu putem să acceptăm trecerea sub tăcere a adevărului istoric că naşterea Naţiunii Române şi a Statului Naţional Unitar Român se datorează Casei Regale a României.
Naţional-Creştinismul se poate manifesta plenar doar într-un Stat Român organizat ca Monarhie Constituţională, condus de un Rege şi o Familie Regală loiali Credinţei Creştine Ortodoxe şi Naţiunii Creştine Române.
Oferind suficiente garanţii pentru păstrarea democraţiei – prin aplicare principiului constituţional că Regele domneşte, dar nu guvernează – Monarhia Constituţională poate ordona, disciplina sistemul democratic şi mai ales, se poate opune lipsei de rânduială în care partidele politice, ca expresii ale unor interese particulare şi uneori, de clan, tind să arunce societatea românească şi Statul Român.
Un Rege care domneşte fără a guverna este Unsul Bisericii şi reprezintă garanţia vie a asumării şi respectării în Statul Român a valorilor Credinţei Creştine Ortodoxe, cu mult mai mult decât un preşedinte de republică de multe ori ales în funcţie prin minciună, manipulare şi datorită orbirii alegătorilor.
Într-o concluzie generală, afirmăm că Naţional-Creştinismul reprezintă singura cale prin care Naţiunea Română poate să renască şi să-şi recapete locul de cinste în rândul naţiunilor europene, iar Statul Român să revină pe traiectul său istoric firesc, de Regat Creştin al tuturor românilor.
Problematica Naţional-Creştinismului şi necesarele clarificări şi reevaluări solicitate de contextul social-politic şi economic actual rămân încă deschise dezbaterii în sânul mişcării naţional-creştine româneşti, dar se cer cu repeziciune lămurite şi aşezate la temelia unei ofensive naţional-creştine acum, în al unsprezecelea ceas al unei lupte naţionale al cărei rezultat va fi reînvierea Naţiunii Române Creştine, ca entitate demnă, respectată şi independentă ori dispariţia din istorie, prin transformarea noastră în sclavi într-o colonie păgână, ruina a ceea ce ar fi putut să fie România.
Aceasta este lupta noastră – lupta pentru reîncreştinarea Naţiunii Române şi a Statului Român. Aşa să ne ajute Dumnezeu!
autor: Marcel Răduţ Sedişte
sursa: Rost Online
