Generalul Ioan Emanoil Florescu, „un uitat al istoriei”

Generalul Ioan Emanoil Florescu, „un uitat al istoriei”

by -
0 71

Numit de generalul Radu Rosetti, cu ocazia conferinței omagiale ce a avut loc la Academia Română în 1936, „un uitat al istoriei”, deși fusese socotit încă din timpul vieții părintele armatei moderne române, iar meritele sale de organizator, de reformator în acest domeniu puteau fi cu greu tăgăduite chiar și de către cei mai aspri adversari politici, generalul Ioan Emanoil Florescu (1819 – 1893) este un personaj fabulos al istoriei noastre identitare, asupra căruia românii ar trebui să zăbovească azi câteva clipe, căci amintirea acestui mare patriot le va îmbărbăta cugetele, altminteri deznădăjduite și istovite de becisnicia vremurilor pe care le trăim.

Născut în Râmnicu Vâlcea, descendent al unei vechi familii boierești din Țara Românească, al cărei nume este menționat în hrisoave încă din secolul al XV-lea, primește o educație înaltă, mai întâi în București, ca elev premiant al Colegiului Național Sf. Sava și apoi la Paris, unde frecventează cursurile vestitului liceu Louis le Grand (întemeiat în 1563) și se pregătește la prestigioasa Școală Militară Saint-Cyr, fondată de Napoleon Bonaparte.

Pasionat de literatură, Ioan Emanoil Florescu devine în 1845 membru al Societății Literare Române. De asemenea, fiind preocupat de instrucția tinerilor ofițeri români, traduce tratate militare franțuzești și scrie cărți despre tactică și strategie militară.

Devotat valorilor naționale și credincios jurământului militar chiar în momente de cumpănă, când statornicia principiilor sale îi punea în pericol cariera, dar totodată ambițios din fire, hotărât să cucerească treptele ierarhiei militare pentru a-și valorifica la cel mai înalt nivel pregătirea excepțională și nobilele însușiri ale stirpei, Emanoil Florescu devine colonel în 1848, la numai 29 de ani, iar în 1860 este înaintat la gradul de general de către domnitorul Cuza. Desigur, ascensiunea sa trebuie să fi fost înlesnită și de cele două căsătorii cu fiicele unor prinți domnitori, prima dată cu Ecaterina, fiica lui Gheorghe Bibescu, iar apoi cu Alina, fiica lui Barbu Știrbei.

În perioada domniei lui Cuza, generalul Emanoil Florescu, acum ministru de Război, este desemnat, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 243 din anul 1860, înlocuitor al domnului țării, „ori de câte ori vom lipsi din capitala noastră București”. Așa cum arată Radu Rosetti într-un studiu închinat generalului, acesta a orânduit într-o perioadă de mari prefaceri administrative toate aspectele care țineau de „alcătuirea noastră militară”, sarcina principală fiind atunci unificarea armatelor Moldovei și Valahiei.

Rămas fidel lui Cuza, așa cum, legat de jurământul militar, dar și de relația de rudenie cu acesta, îi fusese devotat lui Bibescu în timpul Revoluției de la 1848, cariera politică și militară a generalului Florescu cunoaște o sincopă în perioada 1866-1871.

Însă Carol I admiră înzestrările sale ca om de arme, meritele intelectuale și tăria morală, numindu-l Ministru de Război în guvernul Lascăr Catargiu, unde până în 1876 se ocupă de pregătirea armatei române pentru Războiul de Independență. În 1873 primește titlul de conte papal și însemnele heraldice cuvenite, în partea de jos a scutului timbrat găsindu-se gravată, pe o eșarfă, vechea deviză a familiei: FAIS QUE DOIS. Generalul Emanoil Florescu este ales în mai multe rânduri deputat și senator, va conduce Ministerul de Interne, Lucrările Publice sau Comunicațiile, fiind numit președinte al Senatului și prim-ministru în două rânduri, în 1876 și 1891.

În 1865 a fost ales membru al Societății Culturale Ateneul Român, unde ținea frecvent conferințe, iar în ultimii ani de viață s-a implicat în sprijinirea dascălilor și elevilor talentați, ca președinte al Societății pentru Educarea Poporului Român. Predase el însuși pentru câțiva ani la Școala Normală un curs de artă militară, iar amintirea povețelor lui rămăsese vie, peste ani, în mintea foștilor elevi. Iată care erau gândurile sale cu privire la misiunea dascălilor în tânăra națiune română: „O să simțiți în dese rânduri că vă apucă dezgustul, că vă cuprinde oboseala, că vă doboară deznădejdea. Piedici de tot felul și necazuri fără număr veți întâmpina în calea voastră. Să nu vă pierdeți, băieți, tăria de îngeri și să vă gândiți că la talpa casei, în patria română, muncitorii cei mai folositori sunteți voi, învățătorii. Gândiți-vă la mine, care lupt întruna, de 55 ani, și nu am am avut niciodată niciun moment de descurajare. Să mergem înainte și totdeauna Dumnezeu va fi cu noi”.

Generalul Emanoil Florescu se săvârșește din viață la vârsta de 74 de ani într-un sanatoriu din Paris. Va primi onorurile președintelui Franței și ale unor înalți demnitari francezi, precum și ale comunității române de la Paris, în frunte cu ambasadorul României, Iancu Alecsandri, fratele bunului său prieten, Vasile Alecsandri, însă trupul neînsuflețit, conform ultimelor sale dorințe, este adus în cele din urmă în țară, unde i se organizează o fastuoasă ceremonie de înmormântare. Iată aici câteva fragmente din cuvântarea generalului Lahovary cu prilejul funeraliilor marelui militar și patriot român: „Am cernit drapelele, am cernit spadele, am cernit inimile noastre, căci am pierdut pe șeful care ne-a iubit mai presus de toate în viață. Da! Ne-a iubit cu o dragoste nemărginită, ne-a iubit și ne-a crescut pe toți, noi, astăzi conducătorii scumpei sale armate! Niciodată nu era mai fericit decât în fața trupelor! Când venea călare, falnic, cu steaua în piept, cu steaua în frunte, în sunetul muzicilor și ne striga: Sănătate, copii! Simțeam toți că strigătul său era voios și fericit, că eram iubiți de el, și tinerele noastre inimi băteau tare în piepturile noastre: aveam atunci viziunea unei Românii Mari!…”.

Imaginea mitică a generalului român salutându-și trupele ar trebui să însoțească și azi, la fel de vie, conștiințele noastre, ca parte a sentimentului rotund de iubire de țară, de glas românesc, de cultură și zidire românească. Pe când vie se arată astăzi în noi doar puterea disoluției, a desfrâului abdicării de la cele mai sfinte datorii morale, vie este numai furia oarbă a renunțării la reperele care ne-au conferit, după căutări și sacrificii imposibil de cuantificat, identitatea de români. (autor: Andrei Carpeneanu, sursa: Revista Clipa)

Bibliografie generală:
1. Radu R. Florescu, Generalul Ioan Emanoil Florescu, organizator al armatei române moderne, Editura Militară, București, 2004
2. Lucian Predescu, Enciclopedia României – Cugetarea, Editura Saeculum și Editura Vestala, București, 1999
3. Dan Cernovodeanu, Evoluția armeriilor Țărilor Române de la apariția lor și până în zilele noastre (sec. XIII-XX), Muzeul Brăilei – Editura Istros, Brăila, 2005

(Visited 32 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.