Evoluţia ţării şi locuitorilor Transilvaniei – de la creştinare până la unirea...

Evoluţia ţării şi locuitorilor Transilvaniei – de la creştinare până la unirea cu România (II)

by -
0 1466

6. Politica religioasă a Ungariei în secolele al XIV-lea şi al XV-lea. Carol Robert (1308-1342) a adus în Ungaria un nou spirit apusean şi catolic, iar fiul său, Ludovic I (1342-1382) a fost şi mai intransigent în acest sens. Ca urmare, catolicismul capătă şi în Transilvania trăsătura de religie oficială (religio recepta), iar suveranul porneşte pe la jumătatea secolului al XIV-lea o mare campanie de a aduce (inclusiv cu ajutorul „braţului secular”) la „unitatea credinţei” (catolice) întregi popoare şi populaţii, din interiorul şi din vecinătatea regatului, necatolice. În acest context, în Transilvania, calitatea de nobil, de membru al elitei recunoscute, este condiţionată de rege, la 1366, de apartenenţa la catolicism, iar elita românească (formată din cnezi) este redusă la nivelul juzilor săteşti (villici). Documentul în cauză – un decret regal solemn – a fost emis la cererea stării nobililor transilvani îndreptată în principal contra românilor (numiţi „răufăcători” şi „infideli”). În urma acestei politici, care nu a fost pusă decât parţial în practică, pe parcursul câtorva decenii (până pe la 1437), românii au încetat să mai fie o stare (grup recunoscut oficial) în Transilvania, fiind excluşi, sub formă de comunitate globală, de la participarea la putere. Fireşte, ei au putut să trăiască în continuare, în acord cu obiceiurile lor, dar nu au mai participat la conducere decât cei care, în mod individual, reuşeau să intre între nobili şi deveneau catolici. Aşa se explică de ce, de exemplu, Iancu de Hunedoara sau Nicolaus Olahus – ambii de origine românească – a putut ajunge la unele dintre cele mai importante demnităţi ale Transilvaniei şi Ungariei. Îndepărtarea românilor de la puterea „colegială” a Transilvaniei nu a avut atunci motivaţii etnice-naţionale, ci religioase: regii şi stările catolice nu puteau concepe – lucru absolut normal pentru mentalitatea timpului – un grup oficial ortodox într-un regat apostolic (catolic).

Dar chiar şi aşa, românii ortodocşi (rămaşi înapoiaţi şi cu o viaţă demnă de milă, cum spun sursele) au fost în multe situaţii alături de grupurile privilegiate, de nobilii, saşi şi secui, iar acestea au apelat la români. Situaţiile de acest fel au fost numeroase, de la plata dărilor până la apărarea ţării de atacurile otomane. Lupta comună antiotomană şi, în context, conciliul de la Florenţa (1439) – care a decis unirea bisericilor – au creat chiar un fel de comuniune între creştini, în numele idealului unic, indiferent de confesiunea lor apuseană sau orientală. Apărarea Europei de asalturile islamice devenise mai importantă decât orice.

7. Reforma şi confesiunile protestante. Tabloul religios al Transilvaniei se va complica însă spre jumătatea secolului al XVI-lea, odată cu Reforma protestantă. Biserica catolică din Ungaria pierduse mult din prestigiu şi putere, iar noile idei venite dinspre apus (învăţăturile lui Luther, Calvin şi alţii) erau ademenitoare, într-o lume destul de dezorientată şi de ameninţată de otomani. Primii care au acceptat Reforma au fost saşii, ei preluând destul de repede şi compact varianta luterană. Raporturile lor cu biserica catolică, în principal cu episcopia Transilvaniei, erau destul de încordate, de mult timp (din secolul al XII-lea, de când Prepozitura lor liberă era tulburată de episcopii de la Alba Iulia). De altminteri, saşii au avut conflicte şi au atacat în câteva rânduri episcopia locală, încă din secolul al XIII-lea. Mai surprinzătoare a fost reacţia stării nobiliare şi a maghiarilor de rând, care au trecut în mare majoritate la lutheranism, calvinism şi unitarianism. La fel au procedat şi unii dintre secui. Până la urmă, saşii au rămas luterani, iar maghiarii şi secuii, în mare parte, calvini şi (mult mai puţini) unitarieni (antitrinitari). Catolicii, mai numeroşi printre secui, au rămas o minoritate. Prin urmare stările Transilvaniei – nobilimea, saşii, secuii – odinioară compact şi exclusiv catolice, au devenit în timp foarte scurt în mare majoritate protestante. Tocmai acest lucru explică de ce – spre deosebire de alte zone ale Europei – în Transilvania trecerea la Reformă s-a produs, în general, fără conflicte sângeroase. Nu mai avea cine să se opună Reformei, din moment ce stările deveniseră în majoritate protestante. Ca urmare, aproximativ între 1550 şi 1572, noile confesiuni apărute prin Reformă au fost recunoscute (legalizate, oficializate) de către adunarea ţării (dietă). Orice altă „inovaţie” pe teren religios era de-acum oprită. Ţara devenise principat autonom sub suzeranitate otomană şi nu mai făcea parte din Ungaria, care se destrămase la 1541, trecând în parte sub stăpânire otomană, în parte sub stăpânire habsburgică. Prin aceste acte ale dietelor, Transilvania (cu un teritoriu dublat faţă de trecut) era condusă de trei stări (numite tot mai des naţiuni) şi de patru „religii” (de fapt, confesiuni). „Religiile recepte” (recunoscute) erau: catolică (cea mai slabă, fără proprietăţi, fără ierarhie), calvină, luterană şi unitariană. Acest sistem a fost denumit al „toleranţei” sau al „acceptării”, în sensul că noile credinţe protestante fuseseră oficializate în chip paşnic.

Ce se întâmplase cu românii, cu biserica şi confesiunea lor ortodoxe? Nimic care să le schimbe soarta, în sensul că ei continuau să nu fie recunoscuţi ca stare (naţiune), iar ortodoxia era nereceptă, adică funcţiona neoficial. S-a încercat atragerea românilor la Reformă, mai ales la calvinism, dar cu rezultate nesemnificative. Motivele sunt multe: Reforma era gândită pentru catolici, nu pentru ortodocşi; exista mare neîncredere între români, în legătură cu orice schimbare a credinţei; învăţăturile Reformei erau neinteligibile pentru români, inclusiv pentru că gradul de instruire a lor era foarte redus; se opuneau chiar stările faţă de „reformarea” românilor, fiindcă actul risca să modifice întreg edificiul politic al ţării (odată trecuţi în masă la calvinism, românii ar fi devenit automat, datorită numărului lor, deţinători ai puterii) etc. S-a format o temporară ierarhie calvină pentru români, care nu a reuşit să atragă masele.

8. Toleranţa. În această etapă, cresc sentimentele naţionale moderne în Transilvania. Stările devin naţiuni: naţiunea nobililor se confundă tot mai mult şi mai des cu naţiunea ungară; saşii sunt mândri să se numească natio Saxonum, iar secuii se apropie tot mai mult de unguri, deşi se consideră încă naţiune distinctă. Nobilii/ungurii sunt în majoritate calvini, confesiunea lor se cheamă şi de Cluj sau hungarica. Saşii sunt luterani, confesiunea lor se cheamă de Sibiu sau saxonica, iar pământul pe care locuiesc (Fundus Regius) mai e denumit şi terra saxonica (aşa cum zona secuiască se cheamă terra Siculorum). Românii nu au un pământ al lor, dar se află peste tot şi nu au nici putere politică (nu pot participa la conducerea ţării), ei fiind doar acceptaţi în Transilvania usque ad beneplacitum principum et regnicolarum(până va dura bunul plac al principilor şi cetăţenilor). Aceasta nu însemna că nu puteau trăi paşnic, dar erau locuitori de grad secund, fără recunoaştere oficială; ei trăiau, munceau, apărau ţara şi plăteau dări, fără să aibă voie de a participa la viaţa politică; confesiunea lor exista, biserica ortodoxă funcţiona, cu parohii, protopopiate, episcopii şi mitropolie, dar nu era recunoscută oficial. Cu alte cuvinte, românii trăiau semilegal, prin „bunăvoinţa” stărilor-naţiuni, adică a locuitorilor de drept ai ţării. Cu toate acestea, românii nu s-au revoltat în masă nici în epoca Reformei. Dar pentru că Transilvania a rămas relativ liniştită pe toată perioada înnoirilor confesionale din secolul al XVI-lea – spre deosebire de alte ţări – a fost considerată o ţară a „toleranţei”. „Toleranţa” aceasta era însă relativă şi avea un înţeles special, iar „liniştea” Transilvaniei din timpul trecerii la Reformă nu se datorează numai catolicilor, care s-au transformat singuri (în majoritate) în protestanţi, ci şi ortodocşilor, care s-au resemnat cu statutul de supuşi. Acest sistem de funcţionare a Transilvaniei, cu trei naţiuni şi patru confesiuni oficiale, a fost întărit din nou prin legile numiteApprobatae Constitutiones (1653) şi Compilatae Constitutiones (1669). Odată cu dezvoltarea sentimentelor naţionale moderne, în cadrul egalităţii formale dintre naţiunile şi confesiunile recunoscute ale Transilvaniei, s-a instaurat o anumită ierarhie, în fruntea căreia s-au impus naţiunea maghiară şi confesiunea calvină. În secolul al XVII-lea, până la venirea Habsburgilor, în fruntea Transilvaniei s-au aflat numai principi maghiari calvini, ceea ce a sporit importanţa şi influenţa naţiunii maghiare şi a confesiunii calvine. Saşii, beneficiind de larga lor autonomie, şi-au conservat însă cu succes propria confesiune luterană, deşi calvinii erau pe prim plan în stat. Confesiunea catolică se afla pe ultimul loc între cele recepte ale ţării, iar cea ortodoxă funcţiona neoficial, numai prin „bunăvoinţa” elitelor conducătoare.

O etapă importantă în tot acest proces a fost intrarea lui Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti (1593-1601), în Transilvania, la 1599. Domnul menţionat a devenit pentru o clipă principe al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi al Moldovei, fără intenţia a forma o Românie (era prea devreme pentru un astfel de act), dar a arătat că Ţara Românească era capabilă să-şi asume, fie şi în chip latent, misiunea de reconstituire a unităţii politice a poporului al cărui nume, nu întâmplător, îl purta. În anii 1599-1600, principele Mihai (ca reprezentant al împăratului habsburg sau în nume propriu) a luat în Transilvania o serie de măsuri de ridicare a românilor „toleraţi” la egalitate cu ceilalţi locuitori ai ţării: emiterea de porunci şi documente în limba română (folosirea oficială a limbii române alături de latină, maghiară şi germană); recunoaşterea credinţei ortodoxe (în rând cu cea catolică şi luterană); scutirea preoţilor români de obligaţii iobăgeşti, ca prim pas spre echivalarea lor cu preoţii naţiunilor recunoscute; dreptul la păşunat al turmelor satelor româneşti în hotarul satelor săseşti şi ungureşti; reorganizarea administrativă a ţării pe judeţe; aducerea de preoţi şi ierarhi români; numirea de dregători români în consiliul princiar; dăruirea de moşii boierilor şi nobililor români, numirea de căpitani români în fruntea cetăţilor etc. Toate acestea păreau să schimbe soarta românilor, care s-au ridicat la luptă „mânaţi de încrederea că aveau un domn de neamul lor” (cum spune un istoric maghiar contemporan). Transformările menţionate, deşi nu au fost de durată, au arătat observatorilor atenţi un fapt tulburător: Transilvania, ţară cu o majoritate etnică românească, putea să devină şi sub aspect politic românească, situaţie care era percepută ca o mare ameninţare pentru minoritatea privilegiată. Înfrângerea şi moartea lui Mihai Viteazul (1601) i-a readus pe români în aceeaşi stare de supuşi fără drepturi politice, marcaţi de umilinţă, nesiguranţă şi sărăcie. Biserica şi naţiunea lor erau doar „răbdate” de autorităţi, fără permisiunea de a participa la exercitarea puterii.

9. Stăpânirea austriacă. Unirea românilor cu biserica Romei. La 1688, Transilvania îşi schimbă statutul politic internaţional, transformându-se din principat autonom aflat sub suzeranitatea Porţii otomane în provincie austriacă. Instaurarea dominaţiei austriece (recunoscută oficial la 1699) i-a surprins pe români în situaţia menţionată, cea de popor nerecunoscut oficial, cu o biserică neinclusă între cele recunoscute, supusă din plin presiunilor calvine. Dar pentru noii stăpâni situaţia era gravă sub alt aspect. Casa de Austria înţelegea să se sprijine în efortul său de integrare a Transilvaniei în imperiu şi pe biserică, natural pe cea catolică, care era confesiunea dinastiei de Habsburg şi, deci, confesiunea oficială în stat. Or în Transilvania aceasta era confesiunea cea mai slabă dintre cele recepte. Soluţii de schimbare a situaţiei erau numai două: 1) recâştigarea pentru catolicism a locuitorilor transilvani trecuţi la Reformă, ceea ce era imposibil de realizat (Casa de Austria, printr-o diplomă a împăratului Leopold I, din 4 decembrie 1691, s-a obligat faţă de stări să respecte neschimbat sistemul celor trei naţiuni şi patru „religii”); în plus, s-a observat că şi dacă stările ar fi redevenit în totalitate la confesiunea Romei, majoritatea populaţiei transilvane ar fi rămas tot necatolică, fiindcă era formată din români ortodocşi; 2) atragerea celor mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei – românii – la catolicism. A doua cale ar fi făcut realmente din catolicism credinţa majoritară a ţării, dar era foarte greu de aplicat. Se opuneau românii înşişi, foarte legaţi de tradiţie şi de ortodoxie şi se opuneau chiar şi stările. Dacă ar fi reuşit, acţiunea ar fi schimbat întreg echilibrul politic şi etnico-naţional din Transilvania, fiindcă românii ar fi putut participa la exercitarea puterii. Mai mult, ar fi devenit – prin numărul lor – dominanţi în viaţa politică, ceea ce era de neacceptat pentru vechii privilegiaţi. Ca să-i atragă pe români, Casa de Austria a fost de acord ca aceştia să-şi păstreze în esenţă vechea lor credinţă răsăriteană (ritul bizantin, calendarul, sărbătorile, obiceiurile etc.) şi să accepte doar patru puncte care să-i apropie de Roma: a) recunoaşterea autorităţii papei; b) existenţa Purgatoriului; c) validitatea cuminecăturii şi cu pâine nedospită (azimă) şi d) Filioque, adică purcederea Sfântului Spirit/Duh şi de la Fiul lui Dumnezeu. Mai mult, prin două diplome leopoldine succesive s-a decis egalitatea în drepturi a preoţilor români care se vor uni cu Roma cu preoţii celorlalte confesiuni (recepte) ale Transilvaniei (1699) şi chiar egalitatea laicilor români, adică a tuturor românilor uniţi, cu laicii celorlalte confesiuni (1701). A doua diplomă leopoldină, cea referitoare la laici, îi ridica practic pe toţi românii în rândul naţiunilor şi confesiunilor oficiale. Ca urmare a acestor acte, în ciuda protestului stărilor, românii transilvăneni s-au unit cu Roma şi s-a născut (între 1697-1701) o nouă biserică (ortodoxo-catolică), numită „unită cu Roma” sau „greco-catolică”. Teoretic, românii din Transilvania aveau acum o nouă biserică, mai apropiată de Occident şi de rădăcinile lor latine, cu care se mândreau. Practic însă, unirea nu a fost completă, din varii motive. Unul foarte important a fost refuzul stărilor de a aplica cea de-a doua Diplomă leopoldină (1701) (considerată „pierdută” dintre documentele oficiale ale Transilvaniei), care i-ar fi transformat pe români în parteneri egali la guvernarea Transilvaniei. Singurul român admis în dieta ţării era episcopul greco-catolic, în timp ce masa românilor a rămas în continuare în afara vieţii politice. Ca urmare, după decenii de frământări şi controverse, Casa de Austria a trebuit să admită şi funcţionarea bisericii ortodoxe, ceea ce a făcut ca (de la 1761) românii transilvani să aibă două biserici, una greco-catolică şi alta ortodoxă.

10. Situaţia din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Odată cu evoluţia modernă şi cu accentuarea mişcărilor naţionale, elitele intelectuale au dobândit un rol politic important. Bisericile Transilvaniei s-au implicat şi mai mult în viaţa politică, în susţinerea naţiunilor pe care le reprezentau. În toate momentele principale ale mişcării naţionale româneşti, de la 1732 până la 1848, clerul superior greco-catolic şi ortodox s-a situat în frunte. La fel s-a întâmplat şi la maghiari, secui şi saşi. De exemplu, Stefan Ludwig Roth, un important lider al revoluţiei saşilor de la 1848, a fost pastor luteran, iar copreşedinţii adunării naţionale româneşti de la Blaj, din mai 1848, au fost episcopii Ioan Lemeni (greco-catolic) şi Andrei Şaguna (ortodox). Elita bisericească a trebui însă să cedeze rolul politic conducător elitei laice, care s-a apropiat mult de popor şi s-a identificat cu interesele acestuia.

Veacul naţionalităţilor – al XIX-lea – a găsit majoritatea popoarelor şi grupurilor etnice din centrul şi sud-estul Europei fără state naţionale sau fără state naţionale unitare. Din secolul al XVI-lea, imperiile otoman şi habsburgic, cărora li s-a adăugat ulterior şi Rusia, şi-au împărţit între ele această parte a Europei, rămasă la periferia dezvoltării şi a civilizaţiei de model occidental. De pe la 1500-1600, popoarele sau naţiunile medievale din zonă au evoluat spre solidarităţile moderne, în care unitatea de limbă, origine, credinţă, mentalitatea comună etc. serveau dobândirii drepturilor politice naţionale şi făuririi cadrului firesc de dezvoltare a naţiunii. Momentul decisiv a venit după 1800, prin pătrunderea ideilor democratice ale Revoluţiei Franceze şi a spiritului naţional german, teoretizat de Herder. Libertatea a devenit aici prioritar nu individuală, ci naţională, iar naţiunile s-au afirmat nu după graniţele politice în care erau cuprinse artificial, ci după componentele etnico-lingvistice şi confesionale pe care le dobândiseră organic, printr-o evoluţie de secole. Astfel, în Austria trăiau naţiuni ca austriecii, cehii, ungurii, slovacii, românii, croaţii, ucrainenii, saşii, secuii etc. Unele erau doar mărunte grupuri etnice, declarate naţiuni politice în evul mediu, dar se pretindeau naţiuni moderne în rând cu celelalte. Naţiunea unică a Imperiului Austriac nu exista decât în scriptele vieneze. Diversele naţiuni organice, etnice din imperiu au intensificat lupta de emancipare, care a atins apogeul în timpul Revoluţiei din 1848-1849. În Transilvania, forţele luptei au fost românii, ungurii, secuii şi saşii, care au criticat împreună absolutismul austriac şi vechile rânduieli feudale din ţară. Dintre toate naţiunile cuprinse în Austria, cea mai puternică tradiţie statală independentă o aveau ungurii, animaţi de un naţionalism elitar, de tip nobiliar, dornici de a reface Ungaria istorică, adică marele regat din evul mediu. Aici aspiraţiile lor veneau în contradicţie nu doar cu autorităţile habsburgice, ci şi cu celelalte naţiuni dependente de Viena, care doreau să-şi făurească propriile lor state libere. De aceea, Viena a fost în măsură să dezbine lupta de emancipare a popoarelor, promiţând libertatea acelor naţiuni pe care noua Ungarie ameninţa să le înglobeze. Prin urmare, în Transilvania, maghiarii s-au alăturat Revoluţiei Ungare generale, iar românii (ca şi sârbii, slovacii şi croaţii) au luptat pentru propriile idealuri de emancipare, contra unei Ungarii Mari, considerată mai primejdioasă decât Austria Mare existentă.

La 1848, idealurile popoarelor nu s-au împlinit, dar calea spre împlinire era deschisă. Imperiul Habsburgic, pentru a se salva, a încercat experimentul neoabsolutist (1849-1860), cel federalist liberal (1860-1867) şi, în fine, cel dualist austro-ungar (1867-1918). În timpul federalismului, pentru prima oară în istorie, datorită micşorării censului, românii obţin majoritatea în alegerile dietale şi au cel mai mare număr de deputaţi. Prin colaborarea româno-săsească (maghiarii şi secuii au refuzat să participe), tot pentru prima oară, românii, limba şi confesiunile lor obţin egalitatea cu celelalte naţiuni, limbi şi confesiuni din Transilvania (la Dieta de la Sibiu din 1863-1864). Totul a rămas doar la nivel teoretic, fiindcă înţelegerea austro-maghiară din 1867 a privilegiat două naţiuni şi le-a frustrat de libertate pe toate celelalte. Autonomia Transilvaniei, cu toate instituţiile sale, a fost desfiinţată, ţara devenind parte integrantă a Transleitaniei, adică a Ungariei. Timp de o jumătate de mileniu, lupta de emancipare naţională a popoarelor nu a contenit, pe măsură ce actele discriminatorii din imperiu luau amploare. În timpul Primului Război Mondial (1914-1918), mai ales spre finalul său, această luptă de eliberare a atins un nou apogeu. În octombrie-noiembrie 1918, s-au format ca state distincte, pe ruinele Austro-Ungariei în mare măsură, Cehoslovacia, Ungaria, Austria, Polonia, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, România.

Transilvania, prin voinţa majorităţii absolute a locuitorilor săi, românii (dar şi cu acordul ulterior al saşilor, şvabilor, evreilor etc.), s-a unit, la 1 Decembrie 1918, cu România. Actul unirii a fost decis la Alba-Iulia, de către cei 1,228 de delegaţi aleşi şi desemnaţi de comunităţile de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. În 1920, prin tratatul de pace al ţărilor Antantei cu Ungaria, actul unirii Transilvaniei cu România a fost recunoscut pe plan internaţional.

În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, între 1940 şi 1944, partea de nord-est a Transilvaniei, cu majoritate românească, a fost dată temporar Ungariei, în urma deciziei unilaterale a Germaniei şi Italiei („Dictatul de la Viena”, din 30 august 1940). Ulterior, prin Pacea de la Paris (1946-1947), întreaga Transilvanie a fost recunoscută din nou de către comunitatea internaţională ca parte integrantă a României. În acelaşi timp, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost ocupate (1940-1941) de Uniunea Sovietică, eliberate de trupele române (1941-1944) şi anexate din nou de sovietici spre finele războiului (până la destrămarea URSS, în 1991).

Între cele două războaie mondiale, minorităţile din România de atunci (care avea aproape suprafaţa Italiei), reprezentând peste un sfert din populaţie, aveau un cadru democratic de manifestare prin Constituţia din 1923. Totuşi, măsurile antisemite şi cele luate contra romilor, mai ales între 1938 şi 1944, au pricinuit grave suferinţe unei părţi a populaţiei din România (evreii formau 4% din populaţie). O dată cu venirea trupelor sovietice de ocupaţie, la sfârşitul lui august 1944, au avut de suferit deportări şi privări de libertate, alături de mulţi români, şi o parte dintre saşi şi şvabi, acuzaţi de colaboraţionism cu naziştii. Pe acest fond tragic şi ca urmare a regimului comunist – apăsător pentru întreaga populaţie a ţării – marea majoritate a evreilor şi a populaţiei germane din România au emigrat până în 1989, mai ales în Israel şi, respectiv, în Germania. Biserica greco-catolică a românilor din Transilvania a fost interzisă în 1948 şi legalizată abia în 1989, după un martiriu de peste 40 de ani, în care toţi ierarhii săi şi o parte dintre credincioşi au fost privaţi de libertate, deportaţi, schingiuiţi.

Transilvania a trecut, de-a lungul timpului, prin perioade tragice, prin momente de mari sacrificii, prin episoade de încordare maximă. Dar, cel mai adesea, în Transilvania au biruit viaţa, colaborarea şi convieţuirea. Pacea din 1919-1920 a fost confirmată de cea din 1946-1947, în sensul că s-a recunoscut pe plan internaţional apartenenţa Transilvaniei la România. Faptul nu are în sine nimic extraordinar sau întâmplător, fiindcă românii au fost şi sunt majoritatea absolută a locuitorilor provinciei. Cu alte cuvinte, legitimitatea apartenenţei Transilvaniei la România este în afara oricărei discuţii. Soarta Transilvaniei este pecetluită pentru vecie, fiindcă provincia face parte din ţara al cărei nucleu este. Pe de altă parte, România de astăzi face parte din circuitul internaţional de valori, este integrată în Europa democratică, a păstrat o moştenire istorică valoroasă, reprezentativă pentru toate etniile ei din trecut şi de astăzi. Această moştenire trebuie cunoscută, preţuită şi augmentată, fiindcă românii – cel mai numeros popor din sud-estul Europei – şi populaţiile conlocuitoare au de oferit Europei şi lumii o întreagă zestre de viaţă, parte integrantă a patrimoniului umanităţii.

Vezi și partea I AICI

autor: acad. Ion Aurel Pop

sursa: Revista Clipa

(Visited 710 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.