1944 – Reîntregirea graniței de vest a României

1944 – Reîntregirea graniței de vest a României

by -
0 1118

Manifestări revizioniste maghiare

Deși ocupase, prin prin dictatul de la Viena din 30 august 1940, 43.492 kmp din străvechiul pământ al României, guvernul de la Budapesta nu a fost mulțumit cu teritoriul răpit, ci a inițiat o serie de măsuri politice și militare, cu scopul de a anexa întreaga regiune românească până la Carpații Meridionali. Concomitent, a desfășurat o intensă propagandă menită să acrediteze, în țară și străinătate, pretențiile teritoriale, să defăimeze România și pe conducătorii săi, să atragă atenția opiniei publice internaționale asupra sa. În acest sens, însuși Mikóls Horthy îndemna, la 15 septembrie 1941, în discursul ținut la Cluj, să se continue lupta pentru cauza maghiară. La rându-i, Miklós Kallay, preciza, în iunie 1942, cu prilejul vizitei făcute în secuime: „Când vorbim de Ardeal suntem numai unguri. Toți suntem una, gata de orice sacrificii. Ardealul este soarta maghiară și istoria noastră vie”. Referindu-se la cuvântarea primului-ministru maghiar, ziarul „Regely Magyarorszag” considera că din aceasta radia „crezul sfânt și voința păstrării pe veci a pământului maghiar milenar”. Același scop l-au vizat și măsurile militare adopate: întărirea forțelor armate și dislocarea lor în partea estică a Ungariei, instalarea pe teritoriul românesc ocupat a numeroase depozite de munții și carburanți, construirea de aerodromuri, efectuarea de lucrări de comunicații etc., precum și construirea de fortificații (permanente, pe linia Carpaților Orientali – considerate definitive -, și provizorii, în partea de sud a noii linii de demarcație româno-ungară stabilită la Viena, spre a fi plasate apoi și pe Carpații Meridionali).

Intențiile agresive ale guvernului de la Budapesta au reieșit și din temeinicia cu care a fost organizată militărește populația secuiască și ungară, constiituindu-se gărzi civile înarmate, instruite de cadre militare, care au organizat exerciții și manevre militare (în iunie 1942). Referindu-se la acest lucru, Secţia 2 informaţii a Marelui Stat Major român făcea cunoscut (28 iulie 1942) că autorităţile maghiare din teritoriul ocupat „organizează milităreşte populaţia secuiască şi de origine etnică ungară din Ardealul de nord”, în toate satele din apropierea liniei de demarcaţie înfiintându-se „gărzi civile înarmate, instruite de unităţi militare regulate” destinate „să invadeze prin surprindere teritoriul românesc şi să comită acte de sabotaj, terorism, atentate şi panică”. Nu puține au fost și atacurile, prin surprindere, executate de grănicerii maghiari la sud de linia de demarcație, în cursul cărora au fost uciși grăniceri români. Relevantă în ceea ce privește atitudinea și pretențiile expansioniste ungare este și literatura revizionistă, din care rezulta că guvernul de la Budapesta viza nu numai întregul Ardeal, dar și teritoriile de până la Marea Adriatică. În poezii precum Vom învia, Frați maghiari, Marș pentru premilitari se putea citi: „Și străzile Brașovului mai sunt călcate de bocanci străini”; „Ardealul este minunat. Este comoara noastră scumpă” etc. Același caracter revizionist l-au avut și hărțile și cărțile poștale difuzate în Ardealul ocupat, precum și cântecele și marșurile instigatoare și insultătoare la adresa românilor. La 14 martie 1944, la Târgu Mureș, s-au rostit cuvântări revizioniste, cerându-se: „Vrem Ardealul până la Predeal!”, „Brașovul este al nostru”!, „Afară cu opincarii! ”.

Măsuri românești de contracarare

Informați și conștienți de pericolul acestei politici revizioniste, Ion Antonescu, guvernul și Marele Stat Major român au subliniat de nenumărate ori caracterul românesc al Transilvaniei, necesitatea luptei pentru readucerea teritoriului răpit la patria-mamă, au protestat față de ambiguitatea politicii germane față de Transilvania. Condamnând dictatul de la Viena, pe care-l considera lipsit de orice conținut istoric, politic și moral, Ion Antonescu a afirmat în fața lui Hitler (septembrie 1943) că politica externă a României viza „realizarea unității pământului românesc”, că scopul luptei românilor era „restabilirea drepturilor României asupra Transilvaniei de nord”, că „Transilvania este datoria noastră față de noi înșine și nu va fi un singur român care să nu moară pentru ea”. Cu alt prilej, tot el preciza că „poporul român nu poate să trădeze vreodată dreptul lui asupra Transilvaniei de nord de care sunt legate toate scopurile vieții românești și pe care oricine le-ar părăsi, dar oricine, oricât de sus, oricît de jos, n-ar fi decât un trădător”. La rându-i, Mihai Antoneescu i se adresa astfel lui Joseph Goebbels (28 noiembrie 1941): „La Viena, domnule ministru ni s-a luat leagănul românismului, leagănul istoriei și al culturii noastre… Unitatea poporului român a fost sfârtecată… Priviți, vă rog, domnule ministru, harta României, priviți felul în care a fost trasat noul hotar al Transilvaniei. Veți recunoaște că atât din punct de evedere etnic și economic, cât și din punct de vedere strategic, este vorba de un pumnal înfipt în trupul României”.

Pentru a contracara pericolul maghiar, Ion Antonescu a dispus adoptarea de măsuri, inițial, pentru contracararea unei ofensive inamice, apoi, pentru declanșarea ofensivei eliberatoare. Cu toate că apreciau că, atâta timp cât Germania domina Europa din punct de vedere militar și politic, era foarte puțin probabil ca Ungaria să declanșeze un atac armat împotriva României, experții Marelui Stat Major român considerau că „dat fiind însă acțiunea revizionistă din ce în ce mai intensă și politica de duplicitate pe care o duce Ungaria, nu este exclus ca la prima ocazie care i se va oferi, ea să caute a-și realiza pe calea armelor revendicările asupra Transilvaniei de sud”. Se aprecia că momentul atacului putea fi după terminarea războiului sau chiar în timpul acestuia, dacă conjunctura ar fi îngăduit-o.

Pentru a putea face față atacului maghiar – considerat a fi dezlănțuit după concentrarea forțelor principale, sau prin surprindere, cu folosirea în perioada inițială doar a marilor unități aflate în apropierea frontierei și a liniei de demarcație și a organizațiilor paramilitare, Marele Stat Major român a conceput și executat în perioada 1941-1944 un plan de măsuri complex, dintre ale cărui prevederi menționăm: organizarea de jocuri de război, cu temă de apărare, în caz de atac din vest (Armata 1, la 22 martie 1942), și de atac pentru reîntegire; păstrarea în țară a cât mai multor forțe și influențarea conducerii superioare germane de a cere Ungariei să participe la război cu cât mai multe trupe; efectuarea de manevre militare în spațiul situat la nord de Carpații Meridionali; sporirea capacității de transport a căilor de comunicație, în special a celor penetrante spre granită, și a rocadelor, care să permită manevrele laterale; fortificarea zonelor sensibile, construrirea de terenuri de aviație (camuflate), de depozite etc.; organizarea mijloacelor de apărare a spatelui, în special în zonele și centrele locuite de minoritari; întărirea și redislocarea unor divizii în spațiul situat la nord de munți; investirea Armatei 4, dislocată în primăvara anului 1944, în Moldova, cu misisunea de a avea sub control și trecătorile Carpaților Orientali.

Astfel, în vara anului 1944, România dispunea de un plan concret, bine întocmit, în parte materializat prin destinarea forțelor și mijloacelor necesare, pentru eliberarea prin luptă a teritoriului românesc răpit de Ungaria în 1940. Acestuia i se adăuga și starea de spirit a românilor, hotărâți să lupte pentru reîntregirea țării. „Zvonurile în legătură cu Ardealul – constata Comandamnentul General al Capitalei, în octombrie 1943 – găsesc ecou în masa trupei care se arată dornică de o acţiune pentru înfăptuirea acestui ideal naţional”. Același comandament făcea cunoscut că și în rândul populaţiei civile „ideea cuceririi Ardealului este privită cu însufleţire”. Acest lucru a fost confirmat pe deplin în campania eliberatoare din toamna anului 1944.

După trecerea României de partea Naţiunilor Unite, la 23 august 1944, principalul obiectiv național a devenit eliberarea Transilvaniei ocupată de Ungaria în 1940, acesta fiind precizat, cu claritate în directivele Marelui Stat Major. Idealul național al repunerii bornelor de hotar pe adevărata graniță din vestul țării a însuflețit în luptă poporul român, inclusv pe militarii de orice grad, la 4 ani de la odiosul dictat de la Viena, generalul Constantin Visarion, comandantul Diviziei 20 infanterie-instrucție adresându-se, astfel, militarilor din subordine:
„Ostași!
Verdictul de la Viena a căzut. Stați astăzi cu fața către Ardealul nostru drag, ocupat vremelnic de maghiari, care n-au niciun drept să-l stăpânească. Frații voștri martiri vă cheamă să-i desubjugați.
Ostași!
Fiți gata ca atunci când va fi dat semnalul să mergeți la luptă cu tot sufletul, dislocând toate rezistențele care vi se vor opune în calea voastră. Parte din voi aveți ocazia ca acum să luați botezul focului, luptând pentru dezrobirea fraților voștri; este cea mai mare cinste pentru voi și pentru părinții voștri și pentru neam. Fiți demni de precursorii voștri și luptați cu tot avântul căci în vinele voastre curge sângele urmaților lui Traian și Decebal”. Semnalul luptei eliberatoare avea să fie dat în aceeași zi de 30 august 1944, când au fost declanșate și acţiunile ofensive dincolo de linia de demarcaţie, pe direcţia Ilieni-Sfântu Gheorghe, eliberându-se primele localități din Transilvania.

Contraofensiva trupelor germane și ungare, începută la 5 septembrie 1944 în podișul transilvan și la 13 septembrie 1944 în Banat și Crișana, cu intenția de a stabili linia frontului pe coronamentul Carpaților Meridionali și de a ocupa întreaga Transilvanie, a întârziat momentul eliberării, dar nu l-a putut împiedica. Acesta deoarece, fără să mai aștepte sosirea trupelor sovietice la nord de munți, Armata 4 română a reuşit (între 5 şi 8 septembrie) să oprească trupele germane şi ungare pe aliniamentul Sighişoara, Ormeniş, Târnăveni, Veseuşi, Alecuş, Gacova, departe de trecătorile Carpaţilor Meridionali vizate de inamic. Mai mult, din proprie iniţiativă, generalul Gheorghe Avramescu a ordonat (9 septembrie) trecerea la contraofensivă, până în seara zilei următoare trupele române ajungând pe alinamentul nord Târnăveni, sud Luduş, cursul Mureşului, până la sud de Unirea, nord Mirăslău, vest Gacova, la 15 – 20 km sud de linia vremelnică de demarcaţie româno-ungară. După sosirea în zonă a primelor unități sovietice din Armata 6 de tancuri şi din Armata 27, luptele au continuat, fără răgaz, pe direcţiile Târnăveni-Ungheni şi Aiud-Turda, până la mijlocul lunii septembrie, trupele române și sovietice ajungând pe aliniamentul râului Mureș (la vest de Târgu Mureș). Concomitent, la nord de Brașov, Corpul de munte român, comandat de generalul Ion Dumitrache, Divizia „Tudor Vladimirescu” (formată pe teritoriul U.R.S.S. din prizonieri de război români) şi Divizia 202 infanterie sovietică, au atacat spre Sfântu Gheorghe, înfrângând trupele germane şi ungare din partea de sud-est a Transilvaniei, eliberând mai multe localităţi româneşti (între care şi oraşul Sfântu Gheorghe), respingând inamicul din „intrândul secuiesc” și înaintând spre văile Nirajului și Mureșului. La 28 septembrie 1944, vânătorii de munte români au eliberat oraşul Târgu Mureş.

Cele mai grele lupte s-au dat pe cursul râului Mureș, între Chirileu şi Iernut, în special în zona Dealului Sângeorgiu – o înălţime masivă, în formă de amfiteatru, cu o deschidere de 5 km şi cu flancurile sprijinite pe Mureş, puternic apărată de un inamic, foarte bine pregătit şi dotat, care a ştiut să valorifice excelent avantajele oferite de teren. Insistenţa comandamentului sovietic de a cuceri această înălţime prin atacuri frontale, fără a pune la dispoziţie mijloacele de întărire necesare (aviaţie, artilerie, tancuri etc.) a făcut ca Armata 4 română să înregistreze, într-o perioadă de timp scurtă (în special între 22 şi 29 septembrie) mari pierderi umane (6 753 militari: 897 morţi, 4 118 răniţi şi 1 738 dispăruţi, după datele aflate în arhiva Armatei a 4-a).

Relevând condiţiile în care Armata a 4-a română a fost pusă să lupte în zona Dealului Sângeorgiu de către comandamentul Armatei 27 sovietice, colonelul Nicolae Dragomir consemna (1 octombrie 1944) că misiunea încredinţată a fost „disproporţionată faţă de puterea armatei […] pierderile suferite în atac, în capul de pod Sângeorgiu, depăşesc prea mult rezultatele, care au fost minime şi chiar nule, cu toată reluarea repetată a acestor atacuri ordonate zilnic de comandamentul rus. […] Propunerile armatei pe care le-am prezentat personal comandamentului rus de la acea dată, cu toată stăruinţa şi cu date asupra pierderilor – mai preciza ofițerul român – nu au avut aprobarea acelui comandament, care zilnic a repetat ordinul de atac pentru cucerirea cotelor 409, 495, 463 şi 421. În primul rând şi pentru lărgirea capului de pod până la cotele 435 şi 417”. În finalul intervenţiei sale pe lângă comandantul Armatei a 4-a, colonelul Nicolae Dragomir cerea ca „înainte ca pierderile, fără folos, să ducă la anihilarea puterilor armatei” să se întervină energic pe lângă Comandamentul suprem sovietic pentru a se da marilor unităţi române misiuni corespunzătoare capacităţii lor de luptă. În aceeaşi ordine de idei, generalul Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat Major român, asigura pe mareşalul R.I.Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean, „de marea noastră dorinţă de a alunga cât mai repede inamicul spre vest, departe de graniţă, şi de a lua parte cât mai largă la această acţiune”, dar îi cerea, în acelaşi timp, să ordone generalului S.G.Trofimenko „să nu mai dea Armatei a 4-a misiuni disproporţionate cu capacitatea ei combativă şi fără să-i mai asigure mijloace suplimentare în care de luptă, armament anticar, artilerie şi avioane absolut necesare”.

În acest timp, Corpul 6 armată român, care acționa la est de Turda, a înlesnit, cu forţele de la flancul stâng, cucerirea oraşului de către unităţile Corpului 104 armată sovietic. La vest de Turda, a luptat Corpul 35 armată sovietic în compunerea căruia a acţionat Divizia 2 munte română (pe direcţia Băişoara – Gilău). Contraofensivei inamice din Banat şi Crişana (începută 13 septembrie 1944) i s-a opus, inițial, Armata 1-a română, comandată de generalul Nicolae Macici, care a făcut ca trupele germane și ungare, chiar dacă au reușit să ocupe Aradul, să nu poată parcurge decât 25-60 de km din cei 75-180 km câţi erau până la obiectivele stabilite iniţial. Între timp, sub acoperirea realizată de marile unităţi române, în zonă au ajuns şi primele unități sovietice, careau intrat imediat în luptă schimbând radical raportul de forţe. Acest lucru a permis trupelor române și sovietice să facă față unei alte contraofensive germano-ungare, declanșată la 28 septembrie 1944 „Zigeunerbaron (Voievodul ţiganilor”) în Crișana, cu intenția de a ajunge la Porţile de Fier şi în trecătoarea Turnu Roşu. Prin lupte grele, diviziile „Tudor Vladimirescu” şi 337 infanterie sovietică au reușit, să oprească trupele inamice pe alinamentul Mierău, Şuaieu, după care, între 2 şi 5 octombrie, au trecut la contraatac şi au recucerit aliniamentul Apateu, sud Leş, Sânmihaiul Român. Între timp, la 29 septembrie, trupele germane atacaseră puternic și spre Salonta în fâşiile de acțiune ale divizilor 78 infanterie sovietică, 3 munte şi 1 infanterie-instrucţie române, care au rezistat prin lupte grele de apărare. O contribuţie importantă la oprirea contraofensivei inamice a avut-o Armata 6 de tancuri sovietică ale cărei unităţi, acţionând în cooperare cu un detaşament român, au eliberat oraşul Salonta.

Preluând inițiativa, Divizia 1 infanterie-instrucţie şi Divizia 203 infanterie sovietică au acţionat ofensiv, pe valea Crişului Alb (de la 20 septembrie), forțele principale ale Armatei 53 sovietice au înaintat pe valea Mureşului, eliberând Aradul (în noaptea de 21 spre 22 septembrie) şi respingând apoi trupele germane şi ungare dincolo de graniţă. Alături de unităţile sovietice au luptat şi numeroase subunităţi de grăniceri români. Flancul stâng al Armatei 53 a fost asigurat, la sud de Timişoara, de Corpul 7 armată român, care a reluat ofensiva în noaptea de 24 spre 25 septembrie spre frontiera româno-iugoslavă, pe direcţia Petrovgrad. În sudul Banatului, Brigada 19 infanterie a cooperat cu Divizia 49 infanterie sovietică, o compania din această mare unitate luptând şi pe teritoriul iugoslav până la Pancovo. În final, operaţia „Zigeunerbaron” a înregistrat un eşec total, fiind eliminată astfel ameninţarea pe care inamicul o proiecta asupra comunicaţiilor principale care duceau spre munţi. Concomitent au fost create condiţii favorabile pentru reluarea ofensivei proprii, atât la vest de Carpaţii Occidentali, cât şi în podişul transilvan. Pentru înfrângerea forţelor germane şi ungare din partea de nord-vest a României, din Ucraina Subcarpatică şi din estul Ungariei, Comandamentul suprem sovietic a hotărât să execute, cu Frontul 2 ucrainean, operaţia „Debreţin”. Ofensiva a fost declanşată, cu trupele de la centrul Frontului 2 ucrainean, care au rupt, între 6 şi 13 octombrie, apărarea inamicului între Salonta şi Makó, şi au pătruns adânc spre Debreţin, în timp ce la flancul stâng, mari unităţi din Armata 53 au fost dirijate spre cursul mijlociu al Tisei, între Szolnok şi Szeghed, constituind câteva capete de pod.

În podişul transilvan, ofensiva a început la 9 octombrie 1944, acţiunea principală revenind Armatei 4-a române şi Armatei 27 sovietice (în compunerea căreia acţionau şi diviziile 2 munte şi 18 infanterie române). In mod preconceput, orașul Cluj nu a fost inclus în zona de acțiune a vreunei divizii române. Cu toate acestea, diviziile 118 infanterie și 2 munte române au contribuit, prin atacuri frontale și manevre, la eliberarea Clujului (11 octombrie 1944). A doua zi (12 octombrie 1944), diviziile „Tudor Vladimirescu” şi 337 infanterie sovietică au eliberat Oradea, în timp ce Divizia 3 munte a eliberat (până la 13 octombrie), întregul spaţiu situat la vest de Oradea, continuând ofensiva spre Debreţin. După eliberarea Clujului, luptele au continuat la vest de Someş, Armata 4 română înaintând pe direcţia Bonţida – Jibou – Carei, iar Armata 27 sovietică pe direcţia Cluj – Huedin – Valea lui Mihai. Concomitent, Armata 7 de gardă sovietică a ajuns pe Someşul Mare, la sud şi est de Dej, după care a fost regrupată în Câmpia Tisei, iar Armata 40 sovietică a coborât în depresiunea Maramureşului şi a eliberat Sighetul.

Acţionând într-un teren frământat şi în parte acoperit, Armata a 4-a a reuşit, în urma unor lupte grele duse în munţii Lăpuş, Meseş şi Făget, să iasă (20 octombrie) în Câmpia Tisei pe aliniamentul Gerăuşa, Stâna, Babţa, Bogdand, Chieşd, după ce parcursese circa 80 km într-un ritm de 11 km în 24 de ore. Şi de această dată s-au realizat acţiuni de luptă comune, diviziile 1 cavalerie română şi 232 infanterie sovietică, contribuind, prin acţiunea de la Fărcaşa, la deschiderea comunicaţiei de pătrundere a Armatei 40 sovietice spre Satu Mare. La rându-i, Divizia 11 infanterie a înlesnit, la sud de Satu Mare, înaintarea Diviziei 133 infanterie sovietice, care a eliberat oraşul în noaptea de 24 spre 25 octombrie 1944. La scurt timp (25 octombrie), diviziile Corpului 6 armată aveau să elibereze celălalt mare oraş din nord-vestul României, Careiul, și să finalizeze eliberarea părții de vest României de sub ocupația ungară. Victoria remarcabilă de acum 70 de ani a făcut ca întregul popor român să trăiască și să simtă clipa înălțătoare a triumfului. Elogiind virtuțile ostășești dovedite în luptă de militarii români, generalul Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei a 4-a, conchidea într-un ordin de zi: „Peste veacuri veți fi slăviți, voi ofițerii și ostașii, care ați eliberat Ardealul”.

La fel ca în Basarabia și nordul Bucovinei, în iunie-iulie 1941, şi de această dată, armata română a fost sprijinită de populaţia civilă din zonă, care deseori nu a pregetat să pună mână pe arme şi să lupte alături de ostaşi. Expresii ca „Vin ai noştri!”, „Bine aţi venit fraţilor!” erau doar câteva din cele spuse, din om în om, de la Cernăuţi la Hotin, de la Chişinău la Cetatea Albă sau dela Sfântu Gheorghe la Cluj, Carei şi Satu Mare. După datina străbună, atât pe melegurile Basarabiei şi Bucovinei, în 1941, cât şi pe meleagurile transilvănene, militarilor li s-a oferit un pahar cu vin sau o cană cu apă proaspătă, li s-au făcut urări de succes şi izbândă şi s-a cântat, sub faldurile tricolorului, nemuritorul „Deşteaptă-te, române!”. În multe locuri, bucuria eliberării a fost umbrită de crimele şi samavolniciile ocupanţilor. Refacerea integrităţii teritoriale în vestul ţării a anulat nedreptatea făcută României cu patru ani în urmă, ţara necîştigând un teritoriu care nu-i aparţinea, ci reintrând, doar, în posesia spaţiului istoric ce-i fusese răpit prin forţă şi dictat. Ca şi în cazul Basarabiei şi a nordului Bucovinei în 1941, acțiunea armatei române în Transilvania a reprezentat un act eliberator, în acord cu dreptatea istorică, reântregirea teritorială fiind confirmată (cu dificultate) pe plan internaţional, datorită politicii revizioniste ungare, de către Conferinţa de pace de la Paris din 1946 şi, de jure, prin prevederile Tratatului de Pace din 1947.   Raporturile de putere de la sfârşitul războiului şi interesele marilor puteri au făcut ca despre celelalte pierderi teritoriale românești din 1940 să nu se mai vorbească multă vreme, deşi ele au constituit şi constitue o realitate la fel de evidentă. (autor: Col (r) Prof. univ. dr. Alesandru Duţu, sursa: Revista Art-emis)

(Visited 453 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.