Dragoş- primul Voievod al Moldovei

Dragoş- primul Voievod al Moldovei

by -
0 2612

Primul voievod al Moldovei este prezentat în aceasta postură în toate variantele cronicilor Ţării Moldovei, care încep cu întemeierea acesteia ca stat. Este adevărat, în aceste cronici lui Dragoş, care este venit din Maramureş, i se atribuie rolul de descălecător al Moldovei, începutul domniei lui este plasat, de regulă, la 1359, având o durată de doar doi ani [1].Reputatul cercetător ieşean Leon Şimanschi, într-o lucrare apărută relativ recent, a demonstrat că atât Dragoş (şi anul 1359, ca dată de început a domniei lui), cît şi urmaşul său, voievodul Sas, au fost înscrişi în lista domnilor moldoveni abia la mijlocul secolului al XV-lea. Până atunci lista domnilor moldoveni începea cu numele lui Bogdan I. Către mijlocul secolului al XV-lea, despre vânătoarea de bour, în urma căreia s-ar fi produs descălecatul Moldovei, nu se cunoştea [2]. Lipsea şi indicaţia despre patria de origine a lui Dragoş, căci în varianta primară a listei domnilor moldoveni din a doua jumătate a secolului al XIV-lea este consemnată doar venirea lui în scaun şi domnia de doi ani, fără a se concretiza de unde a venit [3].

 

Aşa cum a demonstrat Leon Şimanschi, lista în cauză a fost completată prin “îmbinarea ştirilor transmise de pomelnice (care începeau cu numele lui Bogdan I – n.n.) cu cele de factură orală”, de unde a fost preluat numele lui Dragoş. Altfel spus, voievozii de până la Bogdan, inclusiv urmaşii lui Dragoş, Sas, Balc erau cunoscuţi doar din tradiţia folclorică, în ceea ce priveşte anul 1359 – unica dată precisă înscrisă în cronici pentru toată perioada de până la domnia lui Alexandru cel Bun (23 aprilie 1399 – 1 ianuarie 1432), el s-a datorat identificării primului voievod moldovean din tradiţie cu maramureşeanul Dragoş din Giuleşti, care în 1359 a condus o oaste din Regatul Ungariei, trimisă în Moldova să înăbuşe mişcarea împotriva supremaţiei regelui Ungariei Ludovic I (1342-1382). Faptul este documentat de diploma regală din 20 martie 1360, prin care erau răsplătite meritele lui Dragoş [4] din Giuleşti. Astfel, cei care au întocmit lista primilor domni ai Moldovei, după cum conchide Leon Şimanschi, “i-au atribuit restauratorului (subl. autorului) autorităţii maghiare” rolul care în realitate îi revenea lui Dragoş, întemeietorul adevărat al Moldovei.

Care a fost însă motivul că, urmărindu-se identificarea primului voievod moldovean, elaboratorii listei voievozilor Moldovei să-şi îndrepte privirea spre Maramureş? Leon Şimanschi a căutat să găsească motivaţia acestui fapt în “relaţiile politice intense, promovate cu lumea transilvană în vremea lui Iancu de Hunedoara”, care urmărea readucerea Moldovei în sfera politică a regatului Ungariei. Deşi acest moment şi-a avut rostul său, mai convingătoare pare a fi o altă explicaţie a motivului identificării lui Dragoş, întemeietorul Moldovei, cu Dragoş, “restauratorul autorităţii maghiare” în Moldova.

Este ştiut că primii care au scris despre întemeierea Ţării Moldovei au fost nu cronicarii moldoveni, ci cei maghiari şi, în special, Ioan de Târnave – fost notar al regelui Ungariei Ludovic I. El a scris “Cronica Ungurilor” imediat după moartea patronului (1382). La contrapunerea textului din fragmentul consacrat întemeierii Moldovei din scrierea autorului ungur şi din naraţiunea desfăşurată despre descălecatul lui Dragoş, aşa cum ne-o prezintă “Povestirea pe scurt despre domnii moldoveni de când s-a început Ţara Moldovei, în anul 6867 (l359)”, atrage atenţia coincidenţa izbitoare în prezentarea Moldovei de până la întemeiere ca fiind pustie, depopulată, nelocuită din cauza vecinătăţii tătarilor, precum şi repopularea ei parcă prin strămutarea masivă a românilor din Maramureş [5]. Variantele cronicăreşti se deosebesc doar prin faptul că cea moldovenească este înfrumuseţată cu legendara vânătoare de bour şi îmbogăţită cu participarea vitejească a românilor de la marginea Regatului Maghiar, alături de oastea ungară, la luptele cu tătarii. O deosebire esenţială între cele două tradiţii o constituie, însă, personalităţile pe seama cărora este pusă întemeierea Moldovei: Ioan de Târnave îi atribuie această faptă fostului voievod al Maramureşului, Bogdan, iar cronicarii i-o atribuie lui Dragoş, prezentat şi el ca fiind parcă originar din Maramureş.
Pornind de la aceste asemănări şi deosebiri, dar fiind partizan convins al concepţiei descălecatului maramureşean, A.D. Xenopol, autorul primei sinteze de istorie a românilor, a încercat să promoveze ideea despre două descălecări, distanţate în timp şi cu conţinut diferit: mai întâi, cea a lui Dragoş, apoi cea a lui Bogdan [6].

Peste aproximativ jumătate de secol, un alt istoric român, Alexandru Boldur, referindu-se la asemănările dintre tradiţia cronicărească din Moldova şi scrierea lui Ioan de Tîrnave, ţinând cont de succesivitatea lor cronologică, a considerat pe bună dreptate că autorii cronicilor din Moldova, aflaţi în posesia tradiţiei orale locale despre Dragoş ca prim voievod şi întemeietor al voievodatului Moldovei, nu au putut ignora tradiţia cronicărească maghiară, pe care au împrumutat-o, supunând-o unor modificări. Astfel, cronicarii moldoveni “au scris despre întemeierea Moldovei sub influenţa izvoarelor ungureşti”. Autorul constată că “de la cronicari concepţia respectivă a trecut la istoricii români” [7]. Prin această influenţă se explică, fără îndoială, şi substituirea lui Dragoş, primul voievod al Moldovei din tradiţia orală, cu Dragoş din Giuleşti, conducătorul expediţiei oastei ungare.

Adoptarea tradiţiei maghiare despre întemeierea Moldovei la realităţile cunoscute din tradiţia orală s-a făcut foarte simplu, recurgându-se doar la o acţiune pur tehnică, dar nu şi lipsită de logică: ştiindu-se că în tradiţia locală Bogdan era prezent ca un al treilea voievod, după Dragoş şi Sas, aşa cum este înscris şi în cronicile ţării, şi admiţând că, dacă Moldova a putut într-adevăr să fie părăsită de locuitorii săi din cauza vecinătăţii tătarilor, apoi această privelişte tristă, redată de cronicarul ungur, a putut să existe doar înainte de Dragoş, şi nu înainte de Bogdan. A urmat, astfel, atribuirea afirmaţiilor lui Ioan de Târnave referitoare la Bogdan lui Dragoş.

Că anume aşa s-au produs lucrurile ne convinge absenţa informaţiei, în cronicile moldoveneşti, despre originea maramureşeană a lui Bogdan, deşi trecerea lui în compania feciorilor săi (şi nu a tuturor românilor din Maramureş, cum afirmă Ioan de Târnave) este un fapt documentat şi indiscutabil. În baza celor relatate mai sus şi a observaţiilor lui Alexandru Boldur, necontestate încă de nimeni, suntem de părere că teoria descălecatului maramureşean al Moldovei prin voievodul Dragoş este o creaţiune cronicărească, artificială, compusă în baza tradiţiei cronicăreşti maghiare, datorate lui Ioan de Târnave. Iată de ce considerăm lipsite de temei căutările identităţii lui Dragoş, întemeietorul voievodatului Moldovei, printre Dragoşii de Maramureş [8]. Pornind pe urmele cronicarilor, cercetătorii au căutat să-l identifice pe primul voievod moldovean printre purtătorii numelui Dragoş din Maramureş, fără însă a încerca să pună în evidenţă izvoarele naraţiunii cronicăreşti despre descălecatul Moldovei. Şi, deoarece în documentele maramureşene de până la 1350 sunt menţionaţi trei purtători ai acestui nume, inclusiv Dragoş, fiul lui Giula din Giuleşti, implicat în expediţia oastei ungare din Moldova în 1359, cercetătorii n-au ajuns la un numitor comun. Recent, sintetizarea opţiunilor existente efectuată de Constantin Rezachevici i-a oferit acestui autor temei convingător pentru concluzia că nici unul dintre Dragoşii de Maramureş menţionaţi nu poate fi identificat cu întemeietorul voievodatului Moldovei [9], în consecinţă, unii cercetători optează pentru un Dragoş neatestat de izvoare, dar care ar fi totuşi din Maramureş, căci legenda despre descălecatul lui în Moldova se referă “cert la un personaj istoric real” [10]. Că el a fost un personaj istoric real nu ne îndoim nici noi. Tradiţia descălecatului Moldovei trezeşte prea multe întrebări, iar consecinţele logice ale cercetătorilor, bazate pe această tradiţie, rezidă pe un fundament foarte şubred. Se invocă, de exemplu, faptul că Dragoş a pătruns atât de bine în conştiinţa maramureşenilor încât în 1683, când Miron Costin vizitează satul Cuhea din Maramureş…, localnicii i-au spus că acolo locuia Dragoş, fiul lui Bogdan [11] (subl. autorului). Cum s-a întâmplat, însă, că drept moşie de baştină a lui Dragoş este indicată moşia lui Bogdan? Apoi de ce Dragoş este prezentat ca fiind fiul lui Bogdan, în timp ce ambii reprezentau familii adverse? Iar gradul de rudenie indicat ar lăsa să se înţeleagă că descălecatul lui Dragoş ar fi trebuit să se producă după Bogdan?

Şi încă o întrebare sugestivă pe care nu şi-o pun adepţii teoriei descălecatului lui Dragoş: se ştie cu certitudine că voievodul românilor maramureşeni, Bogdan, a trecut din Maramureş în Moldova. Acest fapt a fost confirmat nu numai prin scrierea lui Ioan de Târnave, ci şi de diploma regelui Ludovic I din 2 februarie 1365. De ce cronicarii moldoveni, descriind descălecatul prin Dragoş nu menţionează trecerea în Moldova a lui Bogdan?

Ceea ce poate fi considerat o realizare indiscutabilă în istoriografia consacrată lui Dragoş este argumentarea convingerii că domnia lui, ca şi a urmaşului său, Sas, a fost anterioară anului 1359 [12]. În condiţiile lipsei totale de informaţii precise despre anul întemeierii voievodatului Moldovei, cât şi a absenţei unor temeiuri pentru identificarea voievodului Dragoş cu vreunul din Dragoşii maramureşeni, unica soluţie valabilă pentru depăşirea impasului credem că e cea propusă de A.D. Xenopol, ignorată de cercetători, şi anume: analiza fundalului istoric pe care este proiectată naraţiunea despre descălecatul lui Dragoş din cronica zisă moldo-rusă şi din acea a lui Grigore Ureche. Elementele principale ale acestui fundal istoric sunt următoarele: aflarea în fruntea regatului Ungariei a unui oarecare rege pe nume Vladislav (varianta slavonă) sau Ladislău (Laslău, varianta română); invazia masivă în Ungaria a tătarilor şi luptele înverşunate cu ultimii a oastei ungare, la care participă şi românii din Transilvania; izgonirea tătarilor din regat, apoi şi din Moldova, ca o acţiune premergătoare întemeierii ei ca ţară (stat). Confruntînd naraţiunea din cronicile moldoveneşti cu evenimentele istorice reale, documentate în izvoarele istorice şi care şi-au găsit ecoul în scrierile cronicarilor moldoveni, A.D. Xenopol a ajuns la concluzia că este vorba de domnia regelui Ladislau al IV-lea, care a domnit între anii 1272 şi 1290. Evenimentele concrete s-au produs la finele aflării acestuia în scaunul regal [13]. Argumentele lui A.D. Xenopol pot fi completate cu noi date documentare. Este ştiut că Ladislau al IV-lea a fost primul dintre regii Ungariei care, urmărindu-i pe cumanii din Ungaria, a întreprins o expediţie militară la răsărit de Carpaţi, zonă ce se găsea sub “controlul” tătarilor, adică s-a aflat în Moldova anume în cadrul evenimentelor care au însoţit formarea voievodatului lui Dragoş [14]. Şi nu e de mirare că anume personalitatea acestui rege a prins rădăcini în memoria colectivă a moldovenilor, la fel ca personalitatea primului voievod al Moldovei, Dragoş.

Încercările de a-l identifica pe Laslău (Vladislav) în tradiţia moldovenească cu Ludovic I, care a domnit în Ungaria de la 1342 până în 1382 şi care, în primii ani ai aflării sale în scaun, a dus şi lupte cu tătarii, nu numai că nu sunt acceptabile, ci chiar contraindicate, în acest caz el s-ar fi afirmat în tradiţia moldoveană cu numele de Laioş [15].

Astfel, voievodatul Moldovei ar fi fost întemeiat de Dragoş pe la mijlocul deceniului 9 al secolului al XIII-lea. Este adevărat, însă, că nominalizarea în tradiţia autohtonă a doar doi voievozi anteriori lui Bogdan I face incredibilă posibilitatea ca o perioadă de mai bine de o jumătate de secol să fi fost acoperită doar de două domnii. Vom vedea însă că domnia lui Sas s-a încheiat mai înainte de venirea în scaun a lui Bogdan şi că între aceşti doi au mai domnit şi alţi voievozi, care însă nu s-au învrednicit de memoria colectivă a supuşilor lor, rămânând în afara tradiţiei orale. Nu trebuie să ne uimească nici sărăcia flagrantă a altor informaţii despre voievodatul Moldovei pentru întreaga perioadă de până la mijlocul secolului al XIV-lea; ele sunt la fel de laconice pe parcursul câtorva decenii după instaurarea domniei lui Bogdan I. Prima ştire despre voievodatul Moldovei datează cu anul 1307 sau cu 1308, ea datorându-se lui Ottocar de Stiria. În cronica sa rimată, acesta descrie peripeţiile lui Otto de Bavaria, care s-a implicat în luptele pentru coroana regelui Ungariei şi în consecinţă a ajuns în captivitatea voievodului Transilvaniei Ladislau Kan. Cronicarul este informat despre trecerea lui Otto de Bavaria sub paza unui voievod valah de peste munţi, de unde a fugit la principele rus al Haliciului [16]. Conform acestei cronici, voievodul în cauză, aflat în alianţă cu voievodul Transilvaniei, îşi avea ţara sa situată între Carpaţi şi Rusia Roşie sau Mică, ceea ce conduce spre localizarea în partea de nord a spaţiului carpato-nistrean.

Nu încape îndoială că de voievodatul întemeiat de Dragoş, cu centrul la Baia, ţine sigiliul acestui oraş, consemnat cu numele Moldavia, din 1334. El are imprimată imaginea unui cerb decapitat, cu capul (en face) aşezat deasupra trupului (în profil), fugind spre stânga [17]. Aceasta ar însemna că, dacă întemeierea voievodatului Moldovei şi-a avut într-adevăr o legendă a întemeierii sale, apoi subiectul central al ei a fost vânătoarea de cerb, şi nu de bour, – încă o dovadă că naraţiunea cronicărească, având ca subiect vânătoarea de bour, ţine de întemeierea nu a voievodatului Moldovei, ci a unei alte formaţiuni similare, substituirea lor fiind o creaţiune a cronicarilor de mai târziu. Sigiliul oraşului Baia-Moldova constituie o mărturie a existenţei voievodatului de aici, acesta fiind în aplicare, din momentul confecţionării lui, mai multă vreme. Este important că el nu conţine nici un element heraldic care ar sugera vreo influenţă externă, adică o oarecare formă de dependenţă a voievodatului de o anumită putere din afară.

Descendenţa maramureşeană a lui Dragoş nu este dovedită documentar şi insistenţele în acest sens nu-şi au rostul cuvenit. Nu sesizăm nici un motiv pentru a vedea în entitatea statală întemeiată de el un nucleu incipient al viitorului stat Ţara Moldovei, o “marcă” militară creată de regele Ungariei Ludovic I pentru a-şi întări apărarea regatului său dinspre tătari. La vremea domniei acestuia, voievodatul Moldovei cu centrul la Baia (sau poate deja la Siret) exista deja de ceva vreme, în ce priveşte gradul de maturitate statală a acestui voievodat, este foarte probabil că în vremea lui Dragoş “a fost domnia ca o căpitănie”, cum scria în secolul al XVII-lea Misail Călugărul într-una din interpolările sale la cronica lui Grigore Ureche [18]. Să se reţină că varianta slavonă a naraţiunii despre Dragoş îl prezintă pe voievod dispunând de o drujină [19].
Conform tradiţiei şi unui vechi pomelnic de la Biserica Sfintei Treimi din Siret, Dragoş a fost ctitorul acestui sfânt locaş [20]. El ar mai fi construit şi o biserică de lemn la Volovăţ (Olhovăţ), aproape de Rădăuţi, unde ar fi fost înmormântat. Ulterior, această biserică a fost strămutată, probabil de Ştefan cel Mare, la Putna [21].

________________________________________________________________________
1. Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan. Ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu. Bucureşti, 1959, p. 14, 39, 48, 60, 69, 159-160; Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţării Moldovei. Ediţie îngrijită de P.P. Panaitescu. Bucureşti (f.a.).
2. Şimanschi, Leon. Istoriografia româno-slavă din Moldova. Lista domnilor din a doua jumătate a secolului XIV, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”. Iaşi, t. XXI, 1984, p. 119-134.
3. Cronicile slavo-romane, p. 39.
4. Documenta Romaniae Historica. D. Relaţii între Ţările Române. Bucureşti, vol. 1,1977, p. 77.
5. Ioannis de Thwroczi. Chronica Hungarorum. Ab origine gentis inserta simul chronica Ioannis de Kikullew II G.I. Schwandtner. Scrip tores Rerum Hungaricarum. Pars I. Tyrnaviae, 1765, p. 317; traduceri româneşti ale fragmentului respectiv: Boldur A. Istoria Basarabiei. Bucureşti, 1992, p. 137; Spinei, Victor. Moldova оn secolele XI-XIV. Chişinău, 1994, p. 366. Naraţiunea desfăşurată despre “descălecatul” Moldovei: Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, p. 159-160; Ureche, Grigore. Letopiseţul Tării Moldovei, p. 65-66.
6. Xenopol A.D. Istoria românilor din Dacia Traiană. Ediţia a IV-a, îngrijită de Nicolae Stoicescu şi Măria Simionescu. Bucureşti, voi. II, 1986, p. 32-41.
7. Boldur A. Istoria Basarabiei, p. 138-141.
8. Protagonist al acestor căutări poate fi considerat Dimitrie Onciul (Dragoş şi Bogdan fundatorii principatului moldovenesc, în “Scrieri istorice”. Ediţie îngrijită de Aurelian Sacerdoţeanu. Vol. I. Bucureşti, 1968, p. 119-120; vezi şi p. 483-484,486 ş.a. Căutările iniţiate de acest istoric au fost continuate de alţi autori, pentru ca, în perioada postbelică, ele să constituie preocupările principale în istoriografia românească a problemei formării Ţării Moldoveneşti: Cihodaru C. Tradiţia letopiseţelor şi informaţia documentară despre luptele politice din Moldova în a doua jumătate a sec. al XIV-lea, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”. IV. Iaşi, 1968, p. 11-42; idem. Observaţii cu privire la procesul de formare şi de consolidare a statului feudal Moldova în sec. XI-XIV II Ibidem, t. XVII, 1980, p. 117-139; Sacerdoţeanu, Aurelian. Succesiunea domnilor Moldovei pînă la Alexandru cel Bun. Pe baza documentelor din secolul al XIV-lea şi a cronicilor româneşti din secolul al XV-lea şi al XVI-lea scrise în limba slavonă, în Romanoslavica, t. XI. Istorie. Bucureşti, 1965, p. 219-236; Gorovei, Ştefan S. Dragoş şi Bogdan întemeietorii Moldovei. Bucureşti, 1973; Idem. Cu privire la cronologia primilor voievozi ai Moldovei, în “Revista de Istorie”. Bucureşti, 1979, nr. 2, p. 335-345; Idem. Întemeierea Moldovei. Iaşi, 1997, p. 71-93.
9. Rezachevici, Constantin. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881. Vol. I. Secolele XIV-XVI. Bucureşti, 2001, p. 413-415.
10. Ibidem, p. 412. La p. 415 sunt menţionaţi autorii şi operele lor, care vorbesc “doar despre Dragoş din Maramureş”, fără a-1identifica. Ibidem, р. 412.
11. Ibidem, р. 412.
12. Ibidem, р. 415.
13. Xenopol A.D. Op. cit., p. 32-41.
14. Parasca P.F., Внешнеполитические условия образования Молдавского феодального государства. Chişinău, 1981, p. 42-49, 58-60.
15. Argumente sigure în acest sens ne aduc chiar cronicile moldoveneşti. Astfel, dacă cronica zisă anonimă a Moldovei, menţionându-1 pe regele Ungariei de origine polonă Vladislav Iagellon (1490-1516), îl numeşte Laslau, apoi cronica de la Putna I, referindu-se deja la urmaşul acestuia, Ludovic al II-lea (l516-1526), îl numeşte nu altfel decât Loiş, adică Laioş. – Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, p. 20, 25.
16. Lăzărescu, Emil. Despre voievodul românilor din 1307-1308, amintit în cronica lui Ottonar de Styria, în “Analele Acade¬miei Romane. Memoriile Secţiunii Istorice”. Seria a III-a, t. XXVII. Discuţii în jurul faptului: Brătianu, Gheorghe I. Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti. Ediţie îngrijită de Valeriu Râpeanu. Chişinău, 1991, p. 150-151.
17. Vârtosu, Emil. Din sigilografia Moldovei şi a Ţârii Româneşti, în “Documente privind istoria României. Introducere”. Vol. II. Bucureşti, 1952, p. 460.
18. Ureche, Grigore. Letopiseţul Ţârii Moldova. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, indice şi glosar de P.P. Panaitescu. Bucureşti, f.a. (colecţia “Clasici români”), p. 66.
19. Cronicile slavo-romane din sec. XV-XVI, p. 159-160.
20. Rezachevici, Constantin. Op. cit., p. 416, 420.
21. Ibidem, p. 417.

Sursă: Domnii Ţării Moldovei, Chişinău, Civitas, 2005, p.19-24.

(Visited 1.634 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.