Anatomia cenzurii. Comunizarea presei din România 1944-1947 (recenzie)

Anatomia cenzurii. Comunizarea presei din România 1944-1947 (recenzie)

by -
0 729

Avem în faţă o carte datorată unei tinere cercetătoare pe tărâmul presei româneşti: Mihaela Teodor. Reprezentând teza de doctorat trecută la Univestitatea din Iaşi, autoarea a izbutit la capătul unor cercetări tenace, în primul rând a arhivelor, a presei, dar şi a studiilor, volumelor şi monografiilor apărute până acum să dea imaginea comunizării presei din România 1944-1947. Această Anatomie a cenzurii, cum îşi intitulează Domnia Sa cartea, reprezintă un moment hotărâtor al cunoaşterii unei etape atât de apropiată în timp şi care după 22 decembrie 1989 s-a îndepărtat brusc. Autoarea cărţii observă pe bună dreptate (p. 14) că „după 1989 s-a scris destul de mult pe tema cenzurii şi a propagandei comuniste […] Cu toate acestea majoritatea lucrărilor nu se referă la segmentul cronologic 1945-1947, ci pornesc de la anul 1948 sau chiar de la 1949, ca moment al construirii instituţiilor de control şi cenzură”.

De ce? Paradoxal din aceleaşi motive pentru care, în anii ‘80, Istoria literară a lui Ion Cristoiu a fost interzisă mai întâi în paginile Suplimentului pentru literatură şi artă al Scânteii Tineretului şi apoi respinsă după ce semnasem trimiterea ei la tipar ca director al Editurii Eminescu. Erau atunci, ca şi în cei peste douăzeci ani câţi au trecut de la revoluţie, mulţi care avuseseră un loc esenţial în comunizarea după 1944 încât cercetarea presei şi arhivelor din acea vreme ar fi fost cât se poate de incomodă: Silviu Brucan, mentor, dătător de direcţie, după 23 august 1944 şi după 22 decembrie 1989.

Se urmărea abaterea atenţiei de la ceea ce se întâmplase în perioada de până în 1960 ca totul să treacă asupra ultimei epocii de după 1960.

Celor care suferiseră ani de închisoare, de excludere din viaţa publică, le era frică parcă să pomenească numele lui Gheorghiu-Dej, I. Chişinevschi, Leonte Răutu. Cât îl priveşte pe Silviu Brucan, oamenii politici care reprezentau partidele istorice îi acceptau indicaţiile şi printr-un ciudat proces de amnezie, uitau, de pildă, cele două articole scrise la începutul şi la sfârşitul procesului Iuliu Maniu prin care cereau o pedeapsă cât mai aspră pentru unul din cei mai mari oameni politici ai României moderne şi pentru cei care se aflau atunci în boxă!

Deoarece discutăm o carte despre presa românească între 1944-1947, trebuie să observăm o similitudine, mai degrabă o identitate, a ofensivei care s-a dus în acei ani şi după 1990 până în ziua de astăzi. Lupta s-a declanşat în prima perioadă împotriva naţionalismului burghez, iar după aceea împotriva naţional comunismului. Şi atunci ca şi azi s-a căutat eradicarea sentimentului naţional, eliminarea din conştiinţa românilor a ideii de patrie, a reperelor tradiţiei autohtone.

Imediat după 1990 s-a vorbit despre epoca începută la 23 august 1944 ca despre perioada ce a stat sub semnul „trădării intelectualilor“. Numai când a apărut cartea profesorului Ion Opriş despre Procesul ziariştilor s-a văzut că procesul în care fuseseră implicate nume mari ale ziaristicii noastre urmărea eliminarea imediată a elitei presei româneşti şi în acelaşi timp confiscarea mijloacelor materiale şi tehnice de care dispuneau aceste ziare („Curentul”, „Universul”). Acum când avem, datorită doamnei Mihalea Teodor, o carte atât de bine structurată documentar, ne dăm seama că cea de a doua componentă a sentinţei nu a fost subsidiară, ci prin ea se urmărea trecerea în mâna statului a celor două mari clădiri şi tipografii. În felul acesta presa de partid şi cea satelită avea prioritatea în ceea ce priveşte tipărirea şi difuzarea, iar presa opoziţiei şi cea independentă urma să fie supusă presiunilor şi neputinţei de a fi tipărite aşa cum se arată pe baza documentelor în cartea Mihaelei Teodor. Istoria presei este privită în paginile volumului în strânsă legătură cu evoluţia sau involuţia istoriei din această perioadă.

Ceea ce apreciem este faptul că ampla cercetare pe care o avem în faţă nu reprezintă o simplă juxtapunere de documente, autoarea dovedind maturitatea unui istoric, stabilind interacţiuni, punând în lumină nu doar fapte izolate, ci încadrând masa de informaţii în contextul social şi politic al timpului. Expunerea lui Leonte Răutu, dictatorul culturii şi presei româneşti după 1944, călăul spiritualităţii noastre timp de cel puţin două decenii, expunere ţinută la Şedinţa Comitetului de Presă din cadrul Direcţiei Centrale de Propagandă şi Agitaţie la 1 iunie 1948 (vezi cartea recenzată, p.33-34) este cât se poate de lămuritoare, pentru ce s-a vrut, pentru ce s-a urmărit, pentru modul în care s-a acţionat: „Sarcinile care au fost date de Comitetul nostru Central, de Direcţia Propagandei şi Agitaţiei, Comitetului de Presă au fost de a introduce în mod nemijlocit linia partidului în întreaga presă, cea a partidului şi cea de sub influenţa noastră; de a lupta pentru cuceriri noi, de noi poziţii pentru întărirea poziţiei partidului în presă; pentru a exercita o supraveghere, de multe ori din punct de vedere al intereselor partidului asupra tuturor problemelor din ţara noastră”. În finalul cărţii sale, Mihaela Teodor citează pe bună dreptate din acelaşi „istoric” raport al lui Leonte Răutu care – reamintim, ne aflăm în iunie 1948 –  cerea ca „toate publicaţiile, orice publicaţie, să fie pătrunse profund de spiritul partidului, să măture tot ce este străin, tot ce este burghez în presă“. Leonte Răutu a putut să fie fericit! Ceea ce a cerut în 1948 s-a realizat: repede, fără discuţii, cu brutalitate. El conducând, ca şi până atunci, operaţie de „măturare” a presei noastre.

Doamna Mihaela Teodor probează modalităţile în care s-a desfăşurat operaţia de epurare a presei începută imediat în săptămânile următoare lui 23 august 1944, care a căpătat amploare după 6 martie. Fazele prezentate spun totul: de la condamnarea (uneori la moarte, în cazul lui Pamfil Şeicaru), la epurarea definitivă (N. Davidescu – mort în închisoare – Const. Virgil Gheorghiu, Romulus Seişeanu cel mai de seamă cronicar de politică externă al României, decedat în detenţie, ca şi Radu Cioculescu sau Ionel Lugoşianu). La paginile 254-255 se publică listele celor care au fost „excluşi definitiv” pe diferite termene de la 6 luni la 5 ani.

Se arată că două liste au fost publicate la 17 mai 1945 şi respectiv 4 iulie 1945. Cele două liste împlineau o hotărâre a Biroului Politic al C.C. al P.C.R. din ziua de 26 martie 1945 luată în urma unui referat al lui Petre Constantinescu – Iaşi (iarăşi un personaj de sinistră memorie după cum atestă şi cartea pe care o discutăm astăzi) care considera: „că s-a făcut o epuraţie a ei (a presei n.n.) care este fictivă (s.n.) şi acum când trece comisia de epuraţie la Minister are toate posibilităţile”. Citatul nu mai are nevoie de niciun comentariu. Preşedintele Comisiei era Ion Pas, dar lucrările erau conduse de Miron Constantinescu. Ion Pas mi-a povestit că, înainte de începerea audierilor, Miron Constantinescu scotea pistolul pe care îl ascundea sub şapca sa pusă pe masă. Într-atât era convins că unul sau altul din cei chemaţi ar putea atenta la viaţa lui. El era însă cel care uza de cele mai violente mijloace. Când unul din împricinaţi căuta să aducă argumente, Miron Constantinescu lovea cu pumnul în masă de se clătinau paharele cu apă, striga şi devenea de-a dreptul apoplectic.

Citind tabelele înserate în cartea Mihaelei Teodor urmărim mai multe destine: ne miră prezenţa printre cei „excluşi definitiv din S.Z.P.” (Sindicatul Ziariştilor Profesionişti) a lui Athanase Joja, ştiind numărul incalculabil de funcţii mari (ministru, ambasador şi nu oriunde) pe care le-a avut după 1950. După cum Lelia Rudaşcu, critic de artă plastică, devine una din cele mai frecvente acuzatoare a spiritului burghez din 1948. Consultând aceleaşi liste ca şi pe cele ale celor epuraţi defintiv sau pe anume termene, constatăm că unii au „revenit” în presă ca scriitori după mulţi ani, mai precis după 1964, precum: Ernest Bernea (tatăl artistului plastic Horia Bernea), Pan Vizirescu, Romulus Dianu, Ion Cantacuzino, Dragoş Vrânceanu, George Sbârcea, Mircea Grigorescu, Ion Vinea, Radu Tudoran, Leon Kalustian, Ion Potopin, Virgil Stoenescu, N. Carandino, Lazăr Iliescu, Ilie Păunescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Dan Amedeu Lăzărescu etc. Mulţi trecuseră prin închisori şi nu puţini ani – Kalustian şi Romulus Dianu (câte zece ani), N. Carandino (18 ani, inclusiv domiciliu obligatoriu) Vladimir Streinu (trei ani), ca şi Ilie Păunescu sau Dan Amedeu Lăzărescu. Unii au trebuit ca să aibă un minimum mizerabil de trai să accepte funcţii de paznic (Vladimir Streinu), vânzător de loz în plic sau de produse ale loteriei (Mircea Grigorescu, Neagu Rădulescu) lucrător la o fabrică de marmură (Ion Vinea). Când, prin anii ‘54-’55, l-am întâlnit la Radio ca şef al Secţiei Teatru la Microfon, unde a avut până târziu un rol de decizie, nu ştiam că Virgil Stoenescu fusese exclus definitv din sindicatul ziariştilor în 1948. „Revenirea” lui George Sbârcea a fost impetuoasă, ziarele, revistele, editurile, radioul, televiziunea găzduindu-i, cerându-i delectabilele sale articole şi evocări despre lumea muzicii. Pentru puţin timp prin anii ‘70 a fost şi director al Agenţiei Române de Impresariat Artistic.

Trebuie să arătăm însă că reintrarea celor mai mulţi şi mai ales a celor mai reprezentativi nu a fost deloc uşoară. Multă vreme, cei care deţineau funcţii de conducere în presă aparţineau perioadei care se ridicase între 1944-1947, nu odată atacându-i dur pe cei care în 1948 puteau fi consideraţi excluşi pentru totdeauna din viaţa publică, nu doar din presă. Unii din ei nu-şi puteau ascunde iritarea şi nu odată se opuneau din răsputeri prezenţei acestora la radio, televiziune sau în presă.

Dar asta este o altă poveste. Cum cartea Mihaelei Teodor – fără de care nu se va putea scrie de acum înainte o adevărată istorie a presei româneşti de după 23 august 1944 – cuprinde şi alte capitole de o maximă importanţă, ne luăm dreptul să revenim asupra ei în numerele viitoare.

autor: prof. univ. dr. Valeriu Rapeanu

sursa: Revista Clipa

(Visited 197 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.