Despre Europa germană și „punctul critic” al disciplinei geopolitice

Recent, cunoscutul istoric și antropolog francez, Emanuel Todd, a acordat publicistului Olivier Berruyer un amplu interviu în care a analizat situația continentului european aflat din ce în ce mai vizibil sub influența Germaniei. Titlul este sugestiv: L’Allemagne-tient-le-continent-europeen. Gândurile specialistului francez sunt formulate într-o manieră dură – „nu avem timp să fim curtenitori” – și susțin fără echivoc faptul că Germania a făcut din Europa un adevărat imperiu, harta continentului ilustrând diferitele cercuri concentrice de dominație și influență ale Berlinului: „este o hartă care creează imaginea realității Europei și care încearcă să ne scoată din ideologia hărților neutre, care ascund ceea ce Europa este pe cale să devină: un sistem de națiuni inegale, prinse într-o ierarhie care include țări dominate clar, țări agresive, o țară dominantă, precum și o țară care este rușinea Europei-Franța”.

Ideea imperiului european al Germaniei nu este nouă. Atrag atenția însă considerațiile de ordin geopolitic asupra mișcărilor care au favorizat nu doar ascensiunea, ci chiar instituirea dominației. Prima dintre ele: lectura geopolitică greșită din partea SUA a situației reale din Europa, lectură hrănită și ea de interpretările unor autori prestigioși, care, accentuând, uneori excesiv, „pericolul rusesc” nu mai sesizează că Germania este adevărata putere care se ridică și nu Rusia (bietul Brzezinski! exclamă autorul francez); sau îngăduința vinovată a elitelor franceze, mulțumite de confortul pe care îl oferă „colivia de aur a monedei euro” („Germania nu ar fi fost niciodată capabilă să preia controlul continentului fără cooperarea Franței”).

Două lucruri sunt certe, potrivit lui Emanuel Dodd: Germania are o influență cu mult mai mare decât cea la care ar îndreptăți-o populația sa – 82 milioane de locuitori – fapt explicabil prin constituirea primului cerc de dominație, alcătuit din țări care depind aproape total de economia germană, așa numitul „spațiu german direct” (Elveția, Olanda, Cehoslovacia); prin existența a ceea ce autorul numește „sateliții rusofobi ai Germaniei” (Suedia, Polonia sau statele baltice) și, mai ales, prin aservirea sudului Europei și, în general, a continentului, utilizând criza datoriilor suverane.

Ultima cucerire pe care o face Germania, potrivit autorului francez, este chiar Ucraina, o țară de 50 de milioane de locuitori; cucerire care declanșează conflictul clasic germano-rus. „Populațiile de limbă, de cultură și identitate rusă sunt atacate în Ucraina de est cu aprobarea, sprijinul și deja, fără îndoială, cu armele UE. Cred că rușii știu deja că sunt, de fapt, în război cu Germania”. Iar America în loc să perceapă puterea care se ridică a delegat-o să facă aranjamentele în regiune.

Repetăm, un articol care te face să-l citești a doua oară, să revii asupra ipotezelor sale de bază, într-un cuvânt să meditezi asupra a ceea ce tocmai ai parcurs. Câteva asemenea gânduri și frânturi de gânduri am dori să expunem și noi, în continuare.

„Sistemul Germania”

Mai întâi, despre Germania. Un adevăr este și drumul spre acel adevăr. Sunt multe probleme ridicate de afirmarea mașinăriei economice germane. Prima dintre ele se referă la reunificarea germană și semnificația ei pentru Europa. Problema nu a fost discutată, după cunoștința noastră, niciodată amplu și aplicat. Cel puțin în primii ani după reunificare, nimeni nu poate nega atașamentul Germaniei la ideea construcției europene, atașament ilustrat de renunțarea la marcă – „bomba atomică germană”, după expresia lui Mitterrand – și de adoptarea monedei unice. Nouă ni se pare la fel de relevant un fapt îndeobște trecut cu vederea. În 1994 – după cum precizează Jacques Attalli – Germania a propus Franței „federalismul fiscal” pe care aceasta a făcut „teribila greșeală” de a-l refuza. Când o putere se formează are nevoie de un tip de perspectivă, de un azimut politic și strategic. Împlinirea construcției europene prin introducerea federalismului fiscal ar fi putut reprezenta o asemenea perspectivă. Ea a fost refuzată. Puterea în ascensiune nu poate aștepta să se risipească nehotărârea altora.

Momentul decisiv în afirmarea puterii germane îl reprezintă anul 2003, când guvernul Schroeder a lansat Agenda 2010. Ce reprezintă acest document? După opinia noastră, cea mai adâncă lectură politică pe care noi am întâlnit-o cu privire la particularitățile care definesc epoca în care trăim. Ne aflam înainte de criză, într-o perioadă euforică – la nivel european și internațional. În acel moment, Germania, una din țările cele mai dezvoltate ale Europei și ale lumii, nu se mulțumește să deguste din bucuriile nivelului său de dezvoltare, ci pornește un nou asalt. Prin hotărârea pe care o ilustrează, ea se detașează de grupul țărilor dezvoltate și se apropie mult de grupul țărilor emergente, decise să-și configureze un nou făgaș de înaintare. Așa se face că Germania, prin liderii săi, realizează cu un tempou istoric mai devreme că adevărata forță conducătoare a lumii de astăzi sunt piețele financiare. Că ele exercită o presiune infernală asupra economiilor, indiferent de mărime, forțându-le să obțină performanță. Dar valorile, opțiunile pe care fiecare țară sau forță politică le au? Ele pot intra în discuție numai dacă se îndeplinește criteriul performanței economice, se dă satisfacție cerințelor formulate de piețele financiare. Iată cum exprimă Schroeder acest adevăr fundamental: „Fie ne modernizăm noi înșine, și prin aceasta înțeleg economia socială de piață, fie ne vor moderniza alții, și prin aceasta înțeleg forțele necontrolate ale pieței, care, pur și simplu, vor mătura elementele sociale”.

Meritul Germaniei este că a descifrat mai repede o nouă realitate, dar meritul constă, deopotrivă, în faptul că de atunci toate guvernele care au urmat s-au situat pe aceleași poziții și au transformat Germania într-o mașinărie infernală de export. Acest glonț pașnic al performanței – productivitatea – a devenit secretul străpungerilor economice ale țării. Astăzi, Germania – deși mult mai mică – are un surplus comercial pe 2013 cam de mărimea celui consemnat de China – aproximativ 210 miliarde dolari.

Ce este determinant în ascensiunea unei puteri? Multe lucruri. Aici autorul are toată îndreptățirea să vorbească despre „sistemul Germania” capabil să genereze o energie extraordinară, ca și alte culturi și organizări, „cum ar fi cea niponă, evreiască, bască sau catalană”. Mai presus de toate, ideea. Chiar și energia extraordinară despre care vorbește autorul francez are nevoie de un ghidaj strategic. Germania a avut capacitatea să-și proiecteze într-un context de triumfalism care trona în lumea dezvoltată un viitor și un făgaș în acord cu cerințe la care alte puteri europene nu au cutezat să ia aminte.

Dacă Germania și-a dat seama că nu există alternativă de a face față unei epoci marcate de existența piețelor financiare, atunci noi, astăzi, trebuie să realizăm că nu este suficient să criticăm Germania și nici să invităm alte puteri să i se opună, ci să preluăm ceva din drumul ei, din parcursul ei, din efortul ei de modernizare. Germania s-a ridicat printr-o mare încordare. Ceva asemănător trebuie să parcurgă fiecare națiune europeană. Este adevărat, contextul de astăzi este diferit de cel dinaintea crizei. Ca să ajungi la un rezultat asemănător, este nevoie de un efort dublu, pentru că astăzi nu mai există cererea și, în general contextul favorabil dinaintea crizei. Este bonusul pe care cei prevăzători îl primesc de la istorie.

„În trecut erau dușmanii, astăzi sunt piețele”

Ce am putea noi învăța din experiența germană? Efortul – demn de întreg respectul – capacitatea de a disloca un tip de confort, de automulțumire care se instalează în fiecare din noi – persoane sau comunități – de a te desprinde de îmbrățișarea seducătoare a unui succes obișnuit, dar mai ales această analiză pătrunzătoare a contextului în care ne aflăm. Caracterizat printr-o schimbare dramatică a rolului banilor și a piețelor de capital. Într-un dialog al lui Habermas cu George Diez, descoperim o cugetare care surprinde cu mare acuratețe această schimbare: „În trecut erau dușmanii; astăzi, există piețele.

Piețele în general, cu deosebire piețele de capital, îndeplinesc rolul unui bici uriaș, care mână popoarele pe făgașul competitivității. Nu există scăpare decât dacă devii mereu mai competitiv. Iată ce a înțeles cancelarul Schroeder, plătind cu mandatul său curajul de a recunoaște acest adevăr, și de a institui măsuri – dureroase social – care să asigure transpunerea lui. Poate că acesta este noul val al globalizării în care lumea este supusă de forța banului. Dintotdeauna, lucrurile au stat astfel! Particularitatea acestei perioade este că statele nu au bani, în timp ce piețele financiare au surplus de capital. Iar organismele financiare și bancare dau bani dacă te conformezi rigorilor lor. Piețele bancare și financiare sunt noile forțe de ocupație ale lumii. Nu le poți face față decât dacă te organizezi cât de cât la înălțimea cerințelor lor, chiar le devansezi. Aceasta este adevărata „lecție” germană.

O formidabilă mașină de export va căuta mereu piețele care absorb exportul.

Rutele comerciale sunt cele mai adevărate. Pentru că ele sunt purtătoare nu doar de interese, ci descriu direcțiile în care o putere urmează să-și extindă comerțul și, deopotrivă, influența. Pe căile comerciale nu circulă doar bunuri, ci și mesajele pe care le duc cu ele acele bunuri. Iar când bunurile comerciale trec granița unei țări, avem de-a face cu ceea ce s-a numit „străpungeri prietenoase”. Să privim la rutele comerciale ale Germaniei, așa cum apar ele din tabelul de mai jos, pentru a vedea care sunt interesele reale ale Germaniei.

Începe să devină din ce în ce mai clar că Germania se desprinde chiar de Europa în tentativa de a deveni o putere economică globală. Care sunt principalii parteneri comerciali ai Berlinului? Firește, piața europeană se menține pe primul loc, dar scade, ca importanță, în mod vizibil. Creșterea cea mai mare o au țările emergente. China devine principalul partener comercial al Germaniei în perspectiva anilor 2020, deținând o pondere aproape de două ori mai mare decât cea a Franței. Adică a principalului partener european – politic și comercial – al Germaniei. Binomul de la care a pornit construcția europeană, binomul în jurul căruia funcționează și astăzi această construcție, pare a nu mai avea aceeași semnificație de altădată. Este ca și când, pe lângă noi, a „crescut” o altă realitate, care devine mereu mai importantă, chiar dacă noi continuăm să nu îi acordăm atenția care se cuvine: este realitatea lumii emergente. Al treilea partener comercial al Germaniei, la mică distanță de Franța este Rusia.

După opinia noastră, în orizontul termenului mediu este greu să ne imaginăm un conflict între Germania și Rusia. Mai curând am putea vorbi de un cuplu economic și comercial între cele două țări. Germaniei nu-i convine o deteriorare a relațiilor cu Rusia. Iar câștigul pe care l-ar reprezenta atragerea Ucrainei în sfera sa de influență este mult mai mic decât pierderea avantajelor care decurg din relația preferențială cu Rusia. Ca să nu mai amintim de faptul că refacerea economică a Ucrainei necesită un efort financiar de câteva ori mai mare decât cel pretins de refacerea Greciei. Cine privește cu atenție comportamentul internațional al Germaniei, va observa că este comportamentul unei puteri comerciale precaute, care caută să aibă cât mai mulți prieteni și cât mai puțini adversari. Germania s-a abținut să participe la multe operațiuni militare în Orientul Mijlociu tocmai din acest motiv. Ea este angajată într-un mare proces de modernizare economică, dar și de reconstrucție de imagine. Germania dorește pentru sine, cel puțin deocamdată, statutul unei puteri economice semnificative. Din această perspectivă, puterile emergente – și, în acest cadru, Rusia – adică piețele mari, piețele aflate în ascensiune reprezintă partenerii viitorului pentru prima putere economică a Europei.

Când facem evaluări politice și geopolitice, rutele comerciale și dinamismul vieții economice sunt fundamentale. În acest context, este bine să menționăm că potrivit lui Jim O Neil – autorul care a lansat formula BRIC – țările cuprinse în acest acronim, precum și alte 11 economii cu ritm înalt de creștere – printre care menționăm Coreea de Sud, Mexic, Indonezia, Turcia, Nigeria, etc – au asigurat din anul 2000 până în prezent 70% din creșterea GDP-ului mondial. Deci dinamismul economic este plasat, preponderent, în acest perimetru. Cum să se îndepărteze o țară cu o formidabilă mașină de export de piețele care absorb exportul? Iar Rusia nu este orice piață a lumii.

Ucraina și punctul critic al disciplinei geopolitice

Ucraina este un caz aparte. Aici conflictul este preponderent geopolitic, iar interpretarea prevalentă vine de peste ocean. Ne amintim poziția reticentă a Europei la începutul conflictului și cu deosebire cea a Germaniei. Problema aici nu este atât a Germaniei, cât a Europei. Într-o dublă perspectivă. Până una alta, conflictul din Ucraina este pe cale să divizeze Europa, dacă nu a făcut-o deja. Vrem nu vrem, el se adaugă salbei de conflicte care înconjoară Europa: Libia, Siria, Irak. Arareori, continentul s-a aflat într-o poziție așa de delicată, subtil delicată. Din interior, el este divizat de criza euro în rezolvarea căruia nu s-a făcut nici un pas înainte. Uniunea este blocată în această criză și sunt puține șanse reale să iasă din ea. De altfel, ritmul de creștere economică a Uniunii în următorii ani pendulează în jurul a 1%. Europa tinde să devină bolnavul lumii dezvoltate. Ca să ne dăm seama de potențialul ei în vizibil declin, să facem un exercițiu de imaginație: scoateți pentru un moment Germania din Europa și vedeți ce mai rămâne. Și adăugați imediat mișcările de desprindere a Scoției din cadrul Regatului Unit și a Cataluniei din cadrul Spaniei. Mișcări importante prin ele însele, dar și prin precedentele pe care le creează. Europa pare că nu-și mai poate gestiona problemele. După un splendid efort de a se uni, Europa pare atrasă de o tentație de refeudalizare. Unde este poziția Bruxelles-ului față de mișcările de desprindere amintite puțin mai înainte?

Acum Europa, inclusiv Germania, se află într-un gen de conflict cu Rusia. Riscul major pentru Europa este ca acest conflict să se transforme într-unul de lungă durată. Și sunt șanse reale în această privință. O soluție durabilă trebuie să pornească de la structura demografică a țării: partea de est (preponderent rusofonă și ortodoxă), partea de vest (preponderent catolică și proeuropeană). La începutul conflictului, o jumătate a țării a primit satisfacție, neglijându-se opțiunile celeilalte jumătăți; după aceea, s-a întâmplat exact invers. Ecuația clasică a conflictului durabil! Pentru a evita pericolul divizării, Ucraina nu poate exista decât ca o țară tampon, cu un statut recunoscut și garantat atât de către Vest cât și de către Est. Pare că nici de această dată Europa nu are propria partitură geopolitică. Așa cum s-au întâmplat lucrurile când continentul african – situat în proximitatea continentului nostru – a fost „ocupat” într-o manieră silențioasă de către puterea chineză.

Cum, după opinia noastră, nici pentru SUA conflictul nu este avantajos. Că ne convine sau nu, centrul de greutate al lumii se mută încet, încet în regiunea Asia Pacific. SUA au și definit regiunea respectivă ca fiind „pivotul” politicii sale externe. Nici chiar pentru o superputere, precum SUA, nu este înțelept să deschidă prea multe fronturi de confruntare. Ca să nu mai vorbim că prea multe puncte de conflict pot genera o masă critică a confruntării care nu se știe cum va evolua. În acest sens, putem vorbi despre un „punct critic” al disciplinei geopolitice. Prea multe surse de conflict și mai toate în Europa sau în jurul ei. Să fie aceasta o ilustrare a faptului că, într-o confruntare, prima victimă este întotdeauna ființa cea mai slabă? Un gen de prevestire a viitorului dacă nu trist, măcar lipsit de strălucire al continentului, ca pol de putere al lumii de azi?

Pe de altă parte, avem senzația stăruitoare că se lucrează într-un regim clasic, marcat de prezența confruntării deschise. Că, în felul acesta, se repetă oarecum, timpuri și perioade revolute. Pentru SUA, după opinia noastră, Rusia nu este și nici nu va fi într-o perioadă previzibilă un competitor real. Rusia are scânteie tehnologică, dar nu are capacitate managerială de a o valorifica inovația tehnologică, atâta câtă este. Cât nu va avea cele două forțe și, mai ales, cât timp nu le va cupla, ea va rămâne importantă, dar nu va reprezenta o putere de prim ordin în măsură să influențeze decisiv evoluția mondială. De aceea, Rusia poate fi un adversar, dar nu este un competitor real pentru America. Da, Rusia are putere miliară – dintotdeauna a avut așa ceva – are bogății, dar nu are performanță. De aceea fosta Uniune Sovietica a fost un competitor comod pentru SUA. Încleștarea din timpul Războiului Rece a generat un tip de supraevaluare a capacității fostului competitor. Din teama – venită, repetăm, și din supraevaluare – puterea americană, în anii 70, a propulsat China și și-a construit, singură, un adevărat competitor. Pe care nu-l mai pune nimeni la îndoială, pentru că are putere și performanță economică. Că Rusia trebuia să primească o replică în criza din Ucraina, nimeni nu se îndoiește. Dar cronicizarea conflictului nu este în interesul nimănui: nici al Germaniei, nici al Europei, nici măcar al SUA.

Toți acești actori au un alt obiectiv strategic: propria dezvoltare. De multe ori, avem senzația stăruitoare că nu se înțelege la adevăratele semnificații adevărata revoluție care are loc în Asia. Unde numărul se unește cu tehnologia și – e bine să nu uităm – cu o revoluție a statului și a rolului său în procesul dezvoltării. Ceea ce creează o forță aproape implacabilă, care poate plasa Europa pe un loc secundar, dacă nu marginal. „China -spune Emanuel Todd – nu este deocamdată puternică militar”. Se poate, dar însușindu-ne acest punct de vedere ne obturăm posibilitatea de a vedea tendința care vine. Competiția se desfășoară în domeniul performanței economice și a modelelor de organizare care o favorizează. Cel puțin după această criză, modelul german și cel asiatic (se poate citi și chinez) au primit un gen de confirmare. Competiția adevărată a următorilor ani va fi între modelele de organizare care favorizează performanța. Competiția va fi cu atât mai acerbă cu cât cele care fac acest lucru se vor recomanda de la sine ca alternative.

Note:

1. http://www.youscribe.com/catalogue/tous/interview-emmanuel-todd-l-allemagne-tient-le-continent-europeen-2493433
2. Cu un an în urmă, Ulrich Beck a vorbit despre „imperiul accidental” pe care l-a creat Germania în Europa. Ulrich Beck, Germany Has Created An Accidental Empire, March 25, 2013, „Social Europe Journal”, http://www. Social-europe.eu/2013/03germany-has created-an-accidental-empire/.
3. Gerhard Scrhroder, Agenda 2010 – The Key to Germany’s Economic Success, „Social Europe Journal”, http://www.social-europe.eu/2012/04/agenda-2010-the key-to-germany’s-economic-success/.
4. George Diez: Habermas, the last European. A Philosopher’s Mission to love the EU, Spiegel on line 11/25/2011, http: // www.spiegel/international/europe, translated from the German by Paul Cohen
5. Jim O’Neill, The BRIC Road to Growth, London Publishing Partnership, 2013, p. 13.

(autor: prof. univ. dr. Paul Dobrescu, sursa: Revista Clipa)