Cum au schimbat istoria primii moguli media

Cum au schimbat istoria primii moguli media

by -
0 339

Sunt convins că știți vechea butadă „ești ceea ce mănânci”. Ei bine, iată o observație la fel de importantă pe care nu ați auzit-o când erați copii: ești ceea ce citești. Sau ca să o traducem într-un limbaj pe care să-l înțeleagă și  generația „Netflix și chill”: ești ceea ce privești.

Ar trebui să fie ceva destul de evident. De ce credeți că una dintre primele mișcări ale lui Jeff Bezos în tentativa sa de a deveni o încarnare reală a unui superticălos a fost de a cumpăra The Washington Post? Se spune uneori că banii sunt puterea, dar achiziția WaPo de către Bezos arată că a deține un trust de presă reprezintă o cale de a profita de această putere și de a deveni și mai bogat. Așa cum am observat în „How to Save the World (in One Easy Step!)”, poveștile – abilitatea de a modela concepția despre lume a oamenilor prin intermediul poveștilor – reprezintă cea mai puternică armă din lume. Nu ar mai fi cazul să adaug că a deține o companie media reprezintă cea mai eficientă formă de utilizare a acestei arme.

Spun „nu ar mai fi cazul să adaug” deoarece istoria mass media este istoria oamenilor bogați și puternici care încearcă să modeleze concepția despre lume a unor popoare întregi. Dar, cum se întâmplă de regulă, este genul de istorie care nu se predă în școli, așa că este perfect posibil ca această  observație să fie nevoie să fie adăugată.

Să analizăm, așadar, câteva dintre biografiile primilor moguli media și efectul pe care l-au avut instituțiile lor de presă în modelarea istoriei secolului XX.

William Randolph Hearst

Având în vedere că astăzi William Randolph Hearst este probabil cunoscut drept modelul pentru Charles Foster Kane („Cetățeanul Kane”) s-ar putea să fie greu de înțeles cât de influent a fost Hearst la vremea lui sau cât de mult a contribuit la modelarea lumii așa cum o știm.

Moștenind ziarul San Francisco Examiner de la bogatul său tată, la vârsta de 24 de ani, Hearst a construi Hearst Communications, un lanț de ziare naționale și companii media care au schimbat fața „jurnalismului” în SUA și a a avut un impact direct asupra reacției publicului față de cele mai importante evenimente ale vremii.

Războiul tirajelor dintre ziarul lui Hearst, New York Journal,și cel al lui Joseph Pulitzer, New York World, din anii 1890, a dus la apariția termenului de „jurnalism tabloid” prin care se înțeleg articole exagerate, părtinitoare, folosite pentru a capta atenția cititorului și a vinde ziarul. Hearst a inventat tehnicile pe care le asociem astăzi cu cele mai vulgare tabloide – titluri senzaționaliste, layouturi ieșite din comun, povești emoționale care au în prim plan lubricul – și le-a folosit pentru a isteriza lumea.

Consecințele acelor tehnici asupra publicului au fost cel mai bine evidențiate de povestea Războiului Americano-Spaniol, unde vorba (cel mai probabil apocrifă) circulă că Fredric Remington – reporterul delegat la fața locului să relateze despre revolta cubanezilor împotriva spaniolilor în 1897 – i-a telegrafiat lui Hearst pentru a-i spune că „e liniște și nu  va fi niciun război”, la care Hearst i-a replicat: „te rog să rămâi. Tu-mi dai pozele iar eu îți dau războiul.”

Indiferent dacă a avut loc sau nu acest schimb de replici, Hearst a pus serios umărul la izbucnirea războiului. Relatarea din ziarul său a exploziei (cel mai probabil un atac sub steag fals) de pe vasul USS Maine din portul Havana, din februarie 1898, a fost în mod particular incendiară, accentuând ipoteza unei „mine spaniole” și oferind un premiu de 50.000 de dolari (lipsit de sens, dar bun pentru a atrage atenția) celui care oferă informații pentru prinderea celor responsabili.

Publicul, fanatizat, a preluat strigătul de bătălie, pe care îl ține minte și astăzi: „Să nu uităm de Maine, la naiba cu Spania”. Hearst a reușit să stârnească războiul și a vândut printre altele, o mulțime de ziare.

Moștenirea lui Hearst se simte până astăzi sub forma imperiului media Hearst, care continuă să publice o serie de ziare și reviste și deține acțiuni la televiziuni și companii media online. Este un fapt binecunoscut pentru cei din mișcarea „Adevărul despre 9/11”, care au fost prezentați tabloidizat în revista Popular Mechanics, unde articolele au fost scrise de un om pe nume Chertoff, care nu era altcineva decât un văr al țarului securității interne din vremea lui George W. Bush.

Henry Luce

Supranumit „cel mai influent cetățean particular din America zilelor sale”, Henry Luce a fost mogulul media din spatele imperiului Time-Life.

Născut în China din părinți misionari, Luce a mers la Yale unde a intrat în frăția Skull and Bones, înainte de a fonda Time Inc, alături de foști colegi în 1923.

Începând cu revista Time, care a fost foarte influentă în a rezuma și interpreta știrile săptămânii pentru un public larg, Luce a început să construiască metodic un imperiu media care s-a întins în fiecare colț al societății americane. Fortune, lansat în 1930 acoperea afacerile, Life, achiziționată în 1936, a devenit o revistă influentă de artă și cultură. Achizițiile mai târzii, ca „House and Home” și „Sports Illustrated” i-au înlesnit lui Luce accesul în viața personală a majorității americanilor.

Dar nu s-a mulțumit să se oprească aici. Luce a pus, de asemenea, umărul la crearea jurnalului de știri cu foarte influenta serie March of Time, care a fost un eșec financiar, în pofida popularității sale incredibile. Cu toate acestea, a fost extrem de influent în modelarea percepțiilor publice cu privire la evenimentele definitorii ale epocii, de la prezentarea „filantropiei” fundației Rockefeller la evenimentele din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și Războiului Rece.

Ca membru al Skull and Bones nu ar trebui să fie o surpriză că Luce și-a pus imperiul media la dispoziția CIA și a bunului său prieten Allen Dulles. Potrivit lui Carl Bernstein:

„Allen Dulles a intervenit adesea la bunul său prieten Henry Luce, care a permis anumitor membri din rețeaua sa media să lucreze pentru Agenție și  a fost de acord să le ofere joburi și recomandări anumitor agenți CIA care nu aveau experiență jurnalistică.”

Specialiștii în asasinarea lui JFK știu că revista Life a cumpărat filmul Zapruder și a negociat drepturile de exclusivitate pentru povestea Marinei Oswald. Știu, de asemenea, că mai apoi Luce a decis să nu publice povestea Marinei și să publice doar anumite cadre din filmul Zapruder fără ca peliculă să fie arătată în întregime.

Specialiștii în istoria media știu, de asemenea, că Luce a fost principala forță din spatele înființării Comisiei pentru Libertatea Presei, un comitet apărut la mijlocul anilor 40 pentru a discuta Primul Amendament, libertatea presei și ceea ce ar putea sau ar trebui să facă guvernul pentru a limita aceste libertăți. Deși astăzi este în bună măsură uitată, această organizație – a cărei istorie a fost detaliată într-o carte „An Aristocracy of Critics”, publicată de cine altcineva decât de Yale University Press – este citată ca un punct de cotitură în studiile media și a anticipat genul de argumente folosite astăzi în favoarea reglementării libertății presei.

The Ochs-Sulzbergers

New York Times a fost fondat în 1851 de jurnalistul și omul politic Henry Jarvis Raymond și fostul bancher George Jones. Misiunea ziarului a fost, de la prima ediție, „să caute a promova cele mai bune interese ale societății în care trăim”.

Dar după cum arată Ashley Rindsberg în noua sa carte „The Gray Lady Winked” acea promisiune a luat rapid o altă formă, mai cinică: a căutat să promoveze cele mai bune interese ale publisherului. Mai concret, NY Times a ajuns în 1896 sub controlul magnatului evreu Adolph Ochs și de atunci s-a transferat în familie, până astăzi, la Arthur Gregg  (A.G.) Sulzberger.

Potrivit lui Rindsberg, clanul Ochs-Sulzberg au prezentat istoria potrivit intereselor proprii. Interesul lor era să promoveze dictatori și să-i demonizeze pe liderii populari din alte țării, după cum le convenea. Astfel, ziarul a fost decisiv în a-l promova pe prima pagină pe Hitler, Stalin și Castro, în diverse momente ale ascensiunii lor la putere. De asemenea, luau în colimator regimuri, cel mai celebru moment din istoria recentă fiind propagarea minciunilor despre armele de distrugere în masă ale Irakului înainte de războiul din 2003.

Și după cum arată Alan MacLeod într-un articol din 2019 despre cum New York Times a susținut schimbările de regim operate de Casa Albă, tendința sa de a sprijini despoți și a justifica mișcările Departamentului de Stat împotriva liderilor aleși democratic a făcut ca New York Times să pice de partea proastă a istoriei în operațiunile pentru îndepărtarea lui Mossadegh de la putere din Iran, în 1953.

Ziarul și-a exprimat „imensa ușurare” când Mossadegh „un om fanatic însetat de putere” și o marionetă a Kremlinului care „a distrus economia” în „tentativa sa de a instaura dictatura” a fost îndepărtat. Boardul editorial le-a adresat un avertisment celor care ar încerca să naționalizeze industrii deținute de corporații americane: „țările dezvoltate, cu resurse bogate, au acum în față o lecție din care să tragă învățăminte, cu privire la costurile care decurg din impunerea unui naționalism fanatic”, scria New York Times la două zile după îndepărtarea lui Mossadegh.

Dacă ar încerca cineva să demonstreze că baronii media sunt o mafie care se întinde pe generații, familia Ochs-Sulzbergers ar fi primul nume care vine în minte.

William Paley

William Paley cu greu ar putea fi numit o vedetă în acest context dar influența sa s-ar putea să fi fost mai mare decât a altor moguli media din această listă. Precum Hearst, Paley a intrat în acest domeniu prin intermediul tatălui său, care a cumpărat rețeaua radio CBS în 1927 pentru a face reclamă afacerii cu trabuce a familiei. După ce i-a cedat managementul fiului său, William Paley și-a dat seama rapid de potențial: în doar un an, vânzările de trabuce s-au dublat. Mai mult, într-un deceniu, Palcey a extins rețea la 114 posturi și a născut imperiul CBS.

Luând-o de la firul ierbii, Paley și-a dat repede seama de potențialul noului model. Nu doar că oferea oportunități de afaceri, dar juca un rol din ce în ce mai important în modelarea opiniei publice pe problemele la zi. Era deci logic ca Paley să fie angajat de guvernul SUA să conducă departamentul de război psihologic în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, o poziție din care nu doar că și-a rafinat tehnicile de propagandă, dar acolo l-a întâlnit pe vedeta în devenire Edward R. Murrrow, care s-a remarcat în transmisiuni live din Europa pentru CBS în timpul războiului.

Nu e întâmplător, deci, că Paley (la fel ca Sulzberger și Luce) a fost printre protagoniștii articolului de referință a lui Carl Bernstein din revista Rolling Stone din 1977 „CIA și media” ca unul dintre mulții magnați media care au cooperat cu CIA. Relația dintre CBS și CIA a fost confirmată de Sig Mickelson – șeful CBS News în anii 50 și omul care i-a lansat cariera „celui mai de încredere om din America” Walter Cronkite – spre sfârșitul traiectoriei sale, când a recunoscut nu doar că „organizația sa a colaborat cu CIA distribuindu-și informațiile dar că acea colaborare s-a făcut la cererea lui Paley.”

Concluzie

Aceasta este doar o scurtă trecere în revistă a unor dintre cei mai mari moguli ai sec. XX, deși desigur nu este o listă exhaustivă. Au fost mulți alți baroni care au ajutat guvernul SUA să formeze și să influențeze percepțiile publicului american, și asta fără să amintim de mogulii altor țări – precum Lord Beaverbrook în Anglia – care au jucat un rol similar.

Povestea se întâmplă și în zilele noastre. Deși mai există puțini proprietari de ziare sau rețele TV care să fie la fel de proeminenți în imaginația culturală de astăzi, se poate spune că Zuckerberg și Dorsey joacă același rol în media online.

Dar a identifica mogulii și a le prezenta „realizările” nu spune toată povestea. După cum observa Zachariah Chafee de la mai sus numita Comisie pentru Libertatea Presei: „oamenii caută diavoli personali pentru a explica ceea ce nu merge, dar noi cei de la Comisie știm că linotipul și radioul sunt la fel de vinovate precum Hearst pentru neliniștea noastră.”

Vom examina în episodul următor ce vroia acesta să spună și cum evoluția tehnologiei comunicației este la fel de responsabilă pentru felul în care înțelegem lumea ca și acțiunile acestor moguli media.

Traducere din engleză realizată de Contra Mundum după Corbett Report.

(Visited 65 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.