Dileme identitare în Basarabia secolului XX

Dileme identitare în Basarabia secolului XX

by -
1 753

Resurgenţa naţionalismelor de tot felul, în special după colapsul comunismului în centrul şi estul continentului, a determinat comunitatea ştiinţifică din domeniul disciplinelor socio-umane la un nou şi prolific efort de analizare a naţionalismului şi etnicităţii. Consecinţa directă a acestei realităţi a fost erodarea continuă a câştigurilor analitice formulate în serioase tomuri de Benedict Anderson, John Armstrong, Ernest Gellner, Eric Hobsbawm, Anthony D. Smith, John Breuilly ş.a.m.d.

Rezultatul final al acestui proces a fost amplificarea haosului metodologic şi conceptual în cel mai curat spirit postmodern.

Din păcate, deconstrucţia nu ne-a ajutat să înţelegem mai bine nici originile naţionalismului, nici raporturile acestuia cu etnicitatea şi nici nu ne-a sporit capacitatea de predicţie în legătură cu un eventual sfârşit al epocii statelor naţiune. Tot ceea ce ştim astăzi în plus este faptul că un nou efort analitic, direcţionat punctual, este mai mult decât necesar. Afirm acest lucru deoarece, chiar cei care au încercat demantelarea miturilor legate de naţiune au creat practic noi mituri. Care ar fi acestea? În primul rând, a fost acreditat mitul potrivit căruia diferendele naţionale pot fi rezolvate într-o nouă „arhitectură globală“ prin promovarea exhaustivă a principiului naţionalităţiilor şi al autodeterminării depline. Walker Connor avertiza încă acum şapte ani (afirmaţia a fost făcută în prezenţa autorului acestei intervenţii, într-o conferinţă publică susţinută la Central European University în noiembrie 1998) că există nu mai puţin de 6.000 de homeland-uri pe suprafaţa globului şi că va fi practic imposibil ca toate acestea să devină state-naţiune.

Este deci limpede că viitorul previzibil nu va cunoaşte o altă formă de structurare politică la nivel global. Chiar dacă „noul medievalism“ articulat teoretic de Hedley Bull va triumfa, elementul naţional este un ingredient indispensabil oricărei noi lumi. Un al doilea mit, care ne interesează în mod deosebit, afirmă că centrul şi sud-estul Europei este locul în care fierbe „mustul“ unui naţionalism funciarmente rău şi violent – gata să izbucnească oricând – şi că acesta reprezintă baza politicii şi culturii din această regiune. Am demonstrat altundeva (Ideea naţională şi construcţia politică modernă, în vol. Naţional şi social în istoria românilor, Iaşi, 1997, pp.115-125) că „dihotomia Hans Kohn“, care stă şi la baza acestui nou mit, nu este numai o aberaţie, ci, mai mult, ea este încărcată etic în spiritul unei vremi vetuste.

Ca să fiu limpede: populaţia din acest areal european nu are şi nici nu a avut o predeterminare genetică sau culturală către naţionalismul violent (în opoziţie cu cel civic). Al treilea mit afirmă că naţionalismul resurgent de azi – în această zonă a Europei – este rezultatul unui naţionalism anterior reprimat în vremea comunismului şi reizbucnit după prăbuşirea acestuia cu şi mai multă vigoare. A susţine „îngheţul“ naţionalismului în vremea comunismului nu este numai fals, ci şi periculos din punct de vedere al analizării realităţii istorice parcurse de statele fostului lagăr socialist.

Naţionalismul a avut şi are în continuare o dinamică şi o evoluţie proprie, în conexiune cu un cadru social dat şi cu un context anumit. Într-o celebră – de acum – discuţie a lui Ghia Nodia cu Francis Fukuyama, primul demonstra falsitatea opoziţiei naţionalism-democraţie, afirmând că toate mişcările democratice din fostul U.R.S.S. au avut o componentă naţională puternică. Un al patrulea mit afirmă că naţionalismul se datoreşte în exclusivitate elitelor manipulatoare. Această viziune instrumentalistă trebuie amendată sever, ca şi cea care susţine că naţiunile sunt un eventual dat divin imemorial. O altă viziune proiectată asupra naţiunilor, un al cincilea mit în opinia mea, susţine că acestea sunt nu numai extrem de omogene, ci şi foarte uşor de îngrădit în frontiere precise, perfect conturate şi inexpugnabile.

O remarcă generală în legătură cu aceste noi mituri apărute la sfârşitul secolului trecut se impune: ele sunt toate de sorginte normativă şi nu rezistă aplicării unor principii analitice. Cercetătorii aplecaţi asupra studiului naţiunii şi a fenomenului naţionalismului sunt implicaţi astăzi în trei paliere fundamentale ale discuţiei care marchează dezbaterea istoriografică a acestora: primul vizează natura şi originea naţiunii şi a naţionalismului; al doilea, vechimea sau modernitatea naţiunii şi a naţionalismului (viziunea perenialistă versus viziunea modernistă) şi, în fine, al treilea palier vizează rolul naţiunii şi al naţionalismului în procesul schimbării sociale (social change) de-a lungul istoriei şi în vremurile contemporane nouă (Vezi în acest sens lucrarea lui Anthony D. Smith, The Nation in History. Historiographical Debates about Ethnicity and Nationalism, Hanover, University Press of New England, 2000).

O dezbatere similară – în jurul altor chestiuni însă – de mai mică amploare şi, aparent, fără implicaţii atât de profunde se poartă în jurul conceptului de etnicitate, concept resuscitat în deceniul şapte al secolului trecut şi prezent astăzi într-o multitudine de lucrări de specialitate. Etnicitatea este acum concepută ca o modalitate de dicto, şi nu de re.

Ea presupune întrunirea a patru caracteristici: continuitate biologică, valori culturale împărtăşite la nivelul întregii comunităţi, un spaţiu de comunicare şi interacţiune, în fine, o categorie culturală unică. Ca şi în cazul naţionalismului există o oarecare confuzie în definirea etnicităţii. Cele mai multe încercări de a o defini merg pe sublinierea aparteneţei la un grup etnic care împărtăşeşte o serie de atribute pe care alte grupuri nu le au în comun. Aceasta este dimensiunea subiectivă a etnicităţii, la care trebuie adăugată cea obiectivă, generată de teritoriul comun, religie, trăsături fizice, experienţă istorică etc. Frederick Barth, unul dintre cei mai influenţi teoreticieni ai etnicităţii şi cel care a readus practic studiul acesteia în avanscena preocupărilor ştiinţifice, în 1969, scria: „…acordăm o importanţă fundamentală faptului că grupurile etnice sunt categorii de atribuire şi identificare operate de către actorii înşişi şi au deci menirea de a organiza interacţiunile dintre indivizi“ (Frederick Barth, Introduction, în Frederick Barth (ed), Ethnic Groups and Boundaries. The Social Organization of Cultural Difference, Universitetsforlaget, Bergen, Oslo, 1969).

În esenţă, Barth sublinia că ceea ce este definitoriu nu sunt atât caracterele comune ale unui grup etnic considerat în sine, cât cele atribuite de către acesta şi de către celelalte cu care se află în contact, în vederea construirii şi întreţinerii unor „frontiere etnice“ de natură să reglementeze această interacţiune. Dacă ar fi să aplicăm această viziune subiectului nostru, nu ar fi cazul să vorbim despre ansamblul trăsăturilor definitorii ale românilor sau, la alt nivel, ale moldovenilor, transilvănenilor, muntenilor etc., cât mai degrabă despre atribuirile reciproce operate în cadrul interacţiunilor cu ceilalţi – slavi, maghiari, respectiv moldoveni, în raport cu oltenii ş.a.m.d. – şi întreţinerea pe această cale a unor frontiere etnice, în ciuda evidentelor întrepătrunderi demografice şi culturale.

Problema nu este deci „ce este moldoveanul?“, ci cum şi de ce operează distincţia moldovean–oltean în cadrul unor relaţii sociale determinate de aceştia? Problema se rezumă deci la „frontiera etnică“ pe care o construiesc şi o întreţin cele două grupuri, precum şi modul în care o fac (Vezi şi Vintilă Mihăilescu, Introducere la ediţia românească, în John Rex, Rasă şi etnie, Editura Du Style, Bucureşti, 1998, p. 15). Există desigur şi cealaltă dimensiune care accentuează asupra „datului“ istoric manifestat în origini, limbă, cultură etc. Cele două dimensiuni trebuie însă luate împreună. Pierre Van den Berghe sublinia cu mult temei: „Un grup etnic […] împărtăşeşte o tradiţie culturală şi are într-un anumit grad conştiinţa faptului de a fi diferit de celelalte grupuri. Resping deopotrivă vechea concepţie etnografică potrivit căreia un grup etnic este pur şi simplu un grup uman care are aceeaşi limbă, obiceiuri şi aşa mai departe, precum şi noua accepţiune la modă, potrivit căreia un grup etnic există numai prin faptul că cineva spune că el există“ (Pierre Van den Berghe, Ethnic Pluralism in Industrial Societies: A Special Case?, în Ethnicity, Nr. 3, 1976, p.242). Etnicitatea transcende deci într-o manieră specifică politicul. Atunci când naţionalismul subsumează etnicitatea, când aceasta se politizează, asistăm la ceea ce numim astăzi etnonaţionalism. Termenul a fost introdus în 1973 de Walker Connor şi se bucură astăzi de o circulaţie destul de largă în lucrările unor specialişti. Departe de a fi un termen tautologic – aşa cum poate părea la o privire superficială –, etnonaţionalismul propune o clarificare a relaţiei etnic-naţional dintr-o perspectivă complexă.

Mai mult, el nu este încă încărcat etic la fel de mult ca termenul naţionalism. Discursurile teoretice sau cele ale politicienilor care amestecă adesea naţiunea şi etnia – înţelese fiecare, de regulă, după enunţuri aleatoare – pot fi considerate „punctul zero“ al oricărei dezbateri în acest domeniu. În opinia mea, naţionalismul nu suportă o singură definiţie, el are un caracter proteic şi versatil, manifestându-se diferit în varii secvenţe cronotopice. Pe de altă parte, consider fundamentală relaţia naţionalism-modernizare în orice analiză dedicată istoriei ultimelor două secole, subliniind că nu este vorba însă despre o legătură organică. În fine, pentru a caracteriza realitatea românească în această privinţă, consider că termenul etnonaţionalism trebuie luat în calcul. Încercând să analizăm – cu precizările teoretice şi precauţiile expuse mai sus – situaţia Basarabiei în secolul al XX-lea vom constata că există câteva etape distincte din acest punct de vedere, etape care se suprapun marilor evenimente istorice care au marcat liniile de frântură în destinele românilor trăitori la răsărit de Prut. În etapa premergătoare Unirii din 1918 vedem un naţionalism al elitei româneşti de factură romantică, puţin extins în mediile populare.

După realizarea României întregite asistăm la efortul naţionalizator, modernizator şi centralizator al statului român, care prin intermediul educaţiei, culturii şi administraţiei potenţează în ritm alert conştiinţa naţională românească la toate nivelurile societăţii basarabene. Interesele strategice ale noilor stăpâni bolşevici de la Moscova vor fi concretizate însă, în perioada interbelică, în artificiala însăilare moldovenească transnistreană, prima contestare vehementă şi agresivă de mare amploare a românităţii de dincolo de Prut.

Etapa celui de Al Doilea Război Mondial, cu schimbările sale rapide în ceea ce priveşte soarta Basarabiei şi a locuitorilor ei, determină apariţia unui etnonaţionalism românesc militant şi vizibil, încurajat de stat, care intră în contradicţie vădită cu ideologia comunistă sovietică şi politica practicată de Moscova în aceste teritorii, cu „rezerva strategică“ a moldovenismului. Situaţia postbelică nu ne îndrituieşte decât la aprecierea că orice manifestare în sens naţional a românilor basarabeni era pasibilă de grave consecinţe în planul vieţii politice, sociale şi individuale a promotorilor ideii românismului în teritoriile româneşti devenite acum „republică socialistă sovietică“ (Igor Caşu, „Politica naţională“ în Moldova sovietică (1944-1989), Chişinău, 2000, cap. II şi III).

Destrămarea Uniunii Sovietice şi impasul major trăit de comuniştii din acest spaţiu au creat o „fereastră de oportunitate“ pentru reafirmarea în sens naţional a românilor. Din păcate însă, conjunctura istorică şi neputinţa politicienilor români de pe ambele maluri ale Prutului au cântărit mai mult decât voinţa naţională, cea care trebuia să fie „un plebiscit de fiecare zi“ (celebra expresie a lui Ernest Renan) şi care a eşuat cel mai adesea în exerciţii retorice cu sau fără scop politicianist. Rămânând în paradigma formulată de marele gânditor francez de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ne apare cu evidenţă faptul că cei care aleg să constituie o naţiune pe baze „contractuale“ şi nu „ereditare“ au drept fundament „iubirea de patrie“. Iubirea de patrie cuprindea valorizarea integratoare a trecutului comun – aşa cum o imaginează orice adept al teoriilor etniciste ale naţiunii –, dar acest trecut se află în permanentă reconstrucţie. Iubirea de patrie nu se bazează cu necesitate pe o moştenire a unei sorginţi (origini) reale, ci pe o memorie fondatoare care rescrie istoria.

Esenţa unei naţiuni nu este dată astfel doar de ceea ce au în comun indivizii care o compun, ci şi de ceea ce au uitat în comun. În cazul nostru ar trebui deci spus – in extremis – că românii devin români din momentul şi în măsura în care nu mai pot afirma că sunt ardeleni, moldoveni, olteni etc., construindu-şi o altă memorie culturală. Nici românii şi nici alte naţiuni ale continentului nu au ajuns şi probabil nu vor ajunge la o asemenea situaţie, care ar fi ideală pentru un naţionalist extremist, dar de neacceptat pentru un individ normal. În schimb, realitatea ne dovedeşte că pot exista mecanisme de identificare succesive, care nu se află în opoziţie.

În acest sens, am formulat ceea ce eu am numit „teoria cepei“ şi anume asumarea în context etnic şi/sau naţional a unor identităţi subsumate, neconflictuale. Ca să exemplific: eu pot afirma despre mine în Iaşi că sunt tătărăşean, în Moldova că sunt ieşean, în România că sunt moldovean, în Europa că sunt român, în Statele Unite ale Americii că sunt european etc. Toate aceste identităţi pot fi asumate simultan şi succesiv fără să producă traume deţinătorului acestora. Ce uneşte toate aceste identităţi nu provine doar din „construcţia socială“, ci are rădăcini mai adânci, un liant de natură profundă, biologică uneori. Din acest punct de vedere, teoria mea vine în opoziţia concepţiei weberiene şi a tuturor discipolilor acestuia – trebuie să mărturisesc, foarte numeroşi – despre grupul etnic. Pe scurt, Weber defineşte grupul etnic pe baza credinţei subiective într-o origine comună, iar sursa etnicităţii nu în comunalităţi (oricare ar fi acestea), ci în construirea, întreţinerea şi aprofundarea diferenţelor. Dezbaterea în jurul etnicităţii, ca şi cea conexă oricărei abordări de „tip“ naţional, se centrează asupra a două aspecte: caracterul relaţional sau esenţial al acestui tip de identitate, cel dinamic sau static. Conform abordării mele, eu pun accent pe caracterul cinematic (de transformare) şi totodată esenţial al identităţii de tip etnic. Identitatea naţională este, în opinia mea, mai mult relaţională şi dinamică. În cazul concret al Basarabiei şi al locuitorilor săi de astăzi observăm o strictă tensiune între noţiunea de „moldovean“ şi cea de „român“, ca şi între noţiunea de „ţară“ şi aceea de „republică“.

Pentru cei puternic şi intens animaţi de idealul naţional al reîntregirii într-o singură fiinţă statală folosirea termenului de „moldovean“ cu referire la românii de peste Prut este o blasfemie, pentru alţii este acceptabilă în sens regional, mulţi sunt indiferenţi, considerând firesc că moldovean se subsumează termenului de român, iar alţii – trăitori în Basarabia îndeobşte – îi consideră pe moldoveni o categorie etnică şi naţională distinctă oarecum de români. Putem observa că toate aceste diferenţe de atitudine sunt încărcate etic şi puternic politizate. Politizarea etnicităţii este cea care creează latura antropologică a naţionalismului, aceea care dă naştere xenofobiei, intransigenţei extremiste, şovinismului etc. Dacă percepem naţionalismul ca o formă a suveranităţii populare şi îl dezbărăm de această latură antropologică, vom înţelege mai bine şi raportarea la ceilalţi doi termeni identificaţi de mine şi propuşi discuţiei: „ţară“ şi „republică“.

În Basarabia – Republica Moldova, cum se numeşte o parte a acestui teritoriu – este extrem de întâlnită formularea „republică“. Putem auzi astfel frecvent expresii de genul: „În republica noastră…“, „În capitala republicii…“, „Vremea va fi ploioasă în Sudul republicii…“. Cuvântul republică este evident mai nou decât ţară şi nu are nicăieri în lume rezonanţa afectivă pe care o are cuvântul patrie sau ţară. Republică este un cuvânt puternic politizat şi este greu de crezut că oameni normali, nepreocupaţi de politică decât în limita normalităţii existenţei lor, vor consimţi vreodată – în situaţii nerevoluţionare – să facă sacrificiul suprem pentru republică, aşa cum l-ar face pentru ţară. Rezultă de aici, fără a mai face o lungă demonstraţie, că pentru românii de peste Prut, ţară înseamnă conştient, sau uneori nu, România, iar republică este teritoriul pe care îl locuiesc acum. Forţa explicită a cuvântului ţară poate fi mai bine înţeleasă dacă ne gândim că după 1989 patria noastră se numeşte oficial România, şi nu Republica România, ca în cazul multor altor ţări din aria geopolitică căreia îi aparţinem.

Ca să încheiem această linie de argumentare facem precizarea directă că folosirea denumirii de Basarabia, Republica Moldova, Moldova de peste Prut ş.a. exprimă limpede opţiuni nu numai istorice, ci şi politice ale utilizatorilor acestor denumiri. În încheierea consideraţiilor noastre teoretice asupra modului în care etnicul şi naţionalul a fost prezent şi poate fi identificat în tumultoasa istorie a Basarabiei din secolul trecut se pot formula câteva concluzii: a. Realitatea geopolitică şi intersectarea unor interese divergente în această regiune istorică a României a creat, pe parcursul secolului trecut, o traiectorie frântă a evoluţiilor demografice, politice şi culturale.

Contextul istoric în care Basarabia a evoluat a schimbat echilibrul demografic şi etnic, a propulsat uneori şi, cel mai adesea, a inhibat afirmarea clară a românităţii şi românismului. b. Perspectiva teoretică a analizei oferită nouă de studiul naţionalismului, în cazul Basarabiei, este mai puţin importantă decât cea a etnicităţii în căutarea şi definirea unei identităţi. „Identitatea este precum măseaua: devine o problemă numai când te doare“ (Vintilă Mihăilescu, op. cit., loc. cit., p.16). Pe de altă parte, am văzut că mulţi dintre cei care se ocupă cu studiul naţionalismului generează ei înşişi concepţii şi paradigme false şi inaplicabile în multe situaţii. Conchidem deci că, în cazul nostru, etnicitatea poate fi privită ca „o structură socială în rezervă“.

Ea este şi a fost invocată în spaţiul de dincolo de Prut în contexte acute, de criză politică, economică sau socială. c. Corelaţia între etnic şi naţional trebuie să rămână o dominantă în spaţiul despre care vorbim, atâta vreme cât drumul până la alternativa „civică“ a participării naţionale nu se întrezăreşte la orizont. Valenţele acţiunii naţionale trebuie potenţate pe baze etnice, dar nu xenofobe şi declarat exclusiviste.

Redescoperirea sau descoperirea românismului pentru unii va avea aspecte benefice câtă vreme programul politic articulat în jurul lui va fi unul democrat şi european. d. Pornind de la realitatea că situaţia dramatică a românilor despărţiţi de o graniţă artificială şi trăitori în două state româneşti este rezultatul unor acţiuni politice, politicienilor le revine sarcina să folosească orice context istoric favorabil pentru a reface unitatea naţională românească, în contextul integrării euroatlantice.

autor: prof. univ. Catalin Turliuc

sursa: Fundatia Culturala Magazin Istoric

(Visited 184 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Dupa 1989,Basarabenii s-au redescoperit ca Romini la scara Nationala dupa ce in prealabil au luat contact direct prin diferite forme cu institutiile Rominesti,prin:invatamint,cultura si Mass-m.Sa auzim numai de bine!.

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.