Cu gandul la Basarabia*
Motto: “Eu am crezut de la inceput in specificul national, adica am crezut ca nu se intra in universalitate decat pe propria poarta.
Am crezut in dreptul de a trai al valorii autohtone, ca o completare a principiului de universalitate. Am zis ca a oprima si suprima o manifestare de particularism local, sufletesc, inseamna a fura din marele tezaur al universalitatii. De aceea, pe opresorii care stranguleaza popoarele ii socotesc un fel de talhari ai umanitatii” Octavian Goga
Orice roman din Basarabia sau din nordul Bucovinei, din Herta sau din Transnistria, care a trecut prin experimentul comunizarii, este un posibil erou de roman. Trebuie doar sa ai rabdarea ca sa intelegi dramele acestor confrati de-ai nostri, pentru ca ei au fost cei mai incercati dintre noi. Nu au fugit in Romania, nici in Germania sau in America. Si-au infruntat destinul langa copii si batrani. Unii si-au stins graiul, si-au lasat oasele prin gulaguri siberiene. Putini s-au mai intors si feciorii lor merg acum in Siberia sau in Kazahstan in cautare de lucru fiindca la noi tot nu este loc. Daca pentru ei mancurtizarea a fost un dezastru la scara nationala, imperiul sovietic a oferit si alt revers: spatiul necuprins in care esti obligat sa lupti pentru existenta, un permanent conflict inter-cultural si, deci, interetnic, in forme multiple. Ei au invatat la Kiev si la Moscova si s-au intors nationalisti, asemenea ardelenilor care studiau altadata la Budapesta si la Viena. Unii care au strabatut imperiul sovietic ne apar aspri, chiar duri, altii, care au plecat din satele lor numai la armata, conserva inca un farmec aparte, un fond curat din alt secol, confundat de superficiali cu naivitatea.
In timpul lui Ceausescu, stiam mai multe lucruri despre locuitorii din Papua Noua Guinee, decat despre ei. Acesti oameni, de la care cei mai multi nu aveam nici un fel de vesti sub dictatura comunistilor, au inceput revolutia anti-comunista inaintea noastra. Mai intai a fost Chisinaul, apoi s-au ridicat Timisoara si Bucurestiul contra bolsevismului.
Basarabenii, lituanienii, estonienii, letonii, georgienii, azerii, cecenii si armenii au distrus imperiul. Parafrazandu-l pe clasicul “socialismului stiintific”, nationalismul a fost “groparul” comunismului si nu democratia. Oameni ca Vitautas Landsbergis, Mircea Druc, Zviad Gamsahudia sau Dudaev au fost personalitatile momentului. Chiar daca saracia si ignoranta au erodat idealul lor, ei raman repere clare in istoria contemporana.
Astazi, nationalismul din Romania se reface din cioburi, etaland si un aspect grotesc. Nu mai avem teoreticieni de talia lui Constantin Radulescu Motru, Lucian Blaga sau Mircea Vulcanescu. Nu au aparut inca politicieni mesianici ca Nicolae Iorga, Alexandru Averescu, Zelea Codreanu sau Nae Ionescu. Desigur, timpurile s-au schimbat, dar politicianismul, botezat astazi “algoritm de guvernare”, poate genera fenomene similare. Deocamdata, nationalismul nu s-a redefinit ca doctrina politica, insa puntea dracului, pe care vor s-o treaca toti neavenitii, fiind extrem de ingusta si precar fortificata, poate genera fenomene politice cu importante reverberatii sociale imprevizibile. Deja s-au creat premisele pentru evolutii dramatice. Pentru unii lideri care se declara nationalisti, aceasta doctrina, care se opune exclusiv internationalismului ca optiune fundamentala, se confunda cu accentele guturale contra ungurilor sau a altor etnii. Se poate deduce deci ca nationalismul este redus la un dialog obturat intre romanii si popoarele din jur, dar tocmai relatiile cu alte natiuni, bazate pe respectarea reciproca a intereselor proprii, constituie fundamentul nationalismului modern. Cei care reduc nationalismul la intoleranta fata de vecini dovedesc ca nu au inteles cea mai complexa doctrina politica.
Mircea Druc reprezinta cel mai bine din generatia sa miracolul regenerarii nationalismului roman, renascut din zgura imperiului, fenomen incredibil inca pentru cei care au ramas politruci in gandire. El a fost prezent la aproape toate confruntarile pentru libertate si demnitate nationala. Dupa distrugerea elitei romanesti din teritoriile instrainate, aparitia unor oameni ca Mircea Druc sau ca Ilie Ilascu este o revelatie. Existenta lor arata ca nimic din ceea ce este etern in codul genetic al natiunii nu poate sa dispara, indiferent de conjuctura. A trebuit sa piara comunismul ca sa-i cunosc pe romanii de dincolo de sarma ghimpata. Noi, cei de dincoace, care avem doar dureri fantoma pentru o mana pierduta, nu le-am fost niciodata suficient de recunoscatori pentru simplul fapt ca inca mai exista. Si calvarul lor continua sub ochii nostri tot mai…europeni.
Viorel Patrichi- Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu.
*titlul apartine redactiei Foaie Nationala
