Pe urmele lui Vasile Parvan (fragment)

Pe urmele lui Vasile Parvan (fragment)

by -
0 726

In afara obligatiilor scolare, de ambitia de a-si asigura, pentru sine si mai ales pentru tara, stima cuvenita in mediul berlinez, in afara de efortul cunoasterii cat mai depline a acestui mediu, tanarul Parvan pastra un interes legitim pentru problemele cu care Romania era confruntata in acel inceput de secol prevestitor de furtuna. Evenimente grave se anuntau. Datoria oamenilor de bine era sa-si avertizeze contemporanii asupra semnificatiei reale a conflictelor latente si sa participe ei insisi la aflarea solutiei convenabile. N. Iorga intelesese perfect acest lucru si dupa ani de critica acerba a situatiei socio-politice si culturale din tara (Epoca, Indépendece roumaine) el porni o vehementa campanie, menita a redresa moravurile si a concerta energiile pozitive in directia unui program de resurectie nationala. Este ceea ce a facut in anii cand a condus Samanatorul si mai ales in noua publicatie ce avea sa faca o destul de lunga cariera: Neamul Romanesc. Receptacol sensibil, el capta fara incetare tendintele epocii, incercand sa afle raspunsuri adecvate. O solidarizare a bunilor romani in jurul unui program de innoire sistematica, mai intai pe taram moral, apoi si in planul realitatilor socio-politice, parea sa fie primul pas catre asanarea vietii obstesti.

In intampinarea acestui program, asociindu-se fostului sau profesor, studiosul de la Berlin ii scria, la 30 noiembrie 1905, ca sa-l asigure ca “inca un soldat al cauzei celei drepte” ii statea la dispozitie, gata de lupta pentru triumful “ideilor bune”. Care erau aceste idei rezulta din corespondenta cu N. Iorga, in care discipolul se recomanda ca un militant intransigent si inca mai radical decat intempestivul magistru, pe care se simtea dator sa-l previna ca vremea “apostolilor pacii” a apus si ca fata de imprejurarile curente numai lupta activa, energica si obstinata putea sa duca la un rezultat. Caci “primejdia-i aproape si nu-i nimenea care sa ne apere, nimenea pe lumea nemarginita” (…).

Magistrul si discipolul se intalneau in aceasta “invatatura ciudata”, care punea mai presus de orice adevarul si cinstea. Amandoi stiau bine ca vor infrunta “spiritul mediocritatii ambitioase”, fortificat in “societati de aparare reciproca impotriva acelora care pretind munca, dragoste pentru binele neamului, jertfa, a intereselor si comoditatilor proprii” (…).

“Evenimentele se precipita” avertiza el, dupa ce Conferinta de la Algesiras recunoscuse stapanirea franceza in Maroc, iar razboiul ruso-nipon adusese Coreea sub protectoratul Japoniei. Pangermanismul sconta dezmembrarea Austriei si croirea unui drum sper Mediterana, Italia nutrea visuri iredentiste, in timp ce Bulgaria viza o expansiune teritoriala, sporindu-si armata si instruindu-se, ungurii se straduiau concomitent sa acapareze armata imperiului dualist, ca prin intermediul ei sa impuna reforme maghiarizante pe taram cultural si politic. “Toti se zbat, tipa, fac zgomot”, stiind ca doar “cine striga tare e auzit”. Numai Romania parea sa nu aiba nevoie de urechea Europei si continua sa creada ca miscarea culturala, insotita de “discutii metafizice cu domnii adversari”, e suficienta. “Pretutindeni suntem intrebati ce facem; ce fac ardelenii? Si nu rareori mi se spune (…) ca e o greseala lincezirea aceasta, cand dintr-un moment in altul se poate incepe teribila socoteala definitiva”. Mai era bun atunci pasivismul in politica privitoare la Ardeal? Raspunsul era lesne de intrevazut si Parvan nu ezita sa-l formuleze, indemnand la pregatirea sistematica a terenului pentru realizarea unitatii depline a poporului roman. Era nevoie, de aceea, sa se renunte la “scepticismul somnoros si comod” ce paraliza puterile natiunii si sa se revizuiasca apoi radical principiile politice interne si externe a statului. Cu “destrabalare” intr-o parte si “nepricepere criminala” in alta nu se putea ajunge decat la catastrofa. Partidele politice existente ii pareau anacronice sau nepotrivite, iar cultura mult prea anemica. Totul trebuia deci regandit si reformulat, pentru a se asigura deocamdata idealul national. “Cand socotelile se grabesc strasnic…Si nu-i vreme de discutii filosofice…Pulbere zvantata, sabii ascutite, asta a spus imparatul nemtilor asta-toamna, celor ce se ingrijeau de evenimentele viitoare”. Solutia? Examinand cu luciditate lucrurile, Parvan nu intarzia sa ofere una, singura salutara dupa opinia sa: o politica ferma, menita sa impuna ordinea si sa conduca la realizarea idealului national. “Soarta Marocului si a Coreii ne asteapta, de nu ne hotaram la lupta”.

Expresia cea mai caracteristica a militantismului parvanian din epoca studiilor este, fara indoiala, conferinta despre Unire, rostita la 24 ianuarie 1906, in cadrul Societatii Academice din Berlin. Viziune istorica, program socio-cultural, profetism, principii de pedagogie nationala, totul se regaseste in acest text de larga respiratie si de un frumos avant idealist, pe care Iorga il recomanda numaidecat ca pe o lucrare dintre cele mai utile pentru societatea romaneasca.

“Din deal in deal, din culme in culme, rasuna buciumul datator de veste rea si se aprindeau focurile ce luminau vazduhul in noptile adanci, cand romanul se pregatea de lupta pe moarte impotriva celui venit sa-l rapuie. Jaluitor plutea departe plansul buciumelor, iar voinicii se porneau, invaluiti in dorul si binecuvantarea celor ramasi acasa, grabnic spre locul primejdiei”.

Alexandru Zub- Pe urmele lui Vasile Parvan

(Visited 153 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.