BUMERANG MIORITIC -Literatură română în Australia

BUMERANG MIORITIC -Literatură română în Australia

by -
2 724

Bumerang (româno-)australian, sau buzduganul voinicului – gena scrisului literar nu dispare nici în diaspora „noastră”/a lor? de la antipozi, fie şi în strai de antropologie creativ-identitară.  Dacă bacii români din Montana au avut de recompus, ajustând-o, Mioriţa, cei aterizaţi la canguri au găsit-o de-a gata, Waltzing Matilda – în loc de crimă, sinucidere. Renumele lui Eliade sau Kaviar, vodcă şi bye-bye de George Astalos n-au decât să sporească, între Pacific şi deşert, eul diasporeanului arhetipal, altfel păscut de invizibilitate şi manea. Reinventarea literaturii prin depănarea celui mai lung traseu – jumătate de planetă – spre o destinaţie oarecum impusă (de neprimirea în America sau Canada, başca Europa), unde, supravieţuind, mai fiecare îşi repetă despre întâmplarea vieţii sale că „este o poveste mai lungă”.
„Acea mână nevăzută ne-a împrăştiat pe pământ ca un puf de păpădie…” – Mihai Sică, Lagărul puiului de păpădie, Bucureşti, Ararat, 1997 ( p. 478). „Prima limbă, prima iubire, primele amintiri, primele vise rămân perpetuu în control psiho-emoţional suprem, iar conştiinţa care luptă împotriva acestor norme interioare alunecă, invariabil, în disoluţie” – Aurelia Satcău, Antipozi (online). „În literatură avem nevoie de aventurieri, de vizionari, de sinceri, care să schimbe direcţia şi forma de exprimare din text”. – Ben Todică, Între două lumi, Timişoara, Atticea ( p. 25.)
Se pare că pe scena literară australiană a avut succes, confirmat şi de ecranizare (filmul a rulat şi la noi, pe HBO, în iunie 2010), cartea lui Raymond Gaita, Romulus, my father. Autorul, român din Banatul sârbesc, cu mamă nemţoaică, este puternic recunoscut în Serbia, nu şi în România. Aşa, nici Vârtejul lui Radu Flora n-a ajuns încă din Voivodina în patria dintâi. Altfel, cărţile românilor australieni –  Anamaria Beligan, Ioan Miclău, Vasile Sică, Ben Todică, George Miţiu Varieşescu, Ana Vintilă Bogdan, Octavian Sărbătoare, George Roca ş.a. – sunt publicate în ţara de baştină, unde se află şi publicul-ţintă. Yet, cândva, chiar şi australienii vor afla noutăţi despre ei înşişi descoperindu-se în pagini româneşti.
Ben Todică a început un roman al povestirilor şi filmelor sale care, tradus în engleză şi chineză, s-ar putea remarca autentic şi în afara limbii române (cu acente şi incluziuni australiene). Un personaj găsit. „Numele lui e: Nigel Lowe. El nu îşi cunoaşte numele adevarat. Până în 1972,   aboriginezii aveau trecut în certificatul de naştere la nume: Flora & Fauna. Copiii au fost luaţi de la părinţi şi daţi familiilor albe ca servitori – baieţii prin curte, grajd şi gradină iar fetele la bucătărie, curăţenie şi altele pentru stăpân. Din ’72 încoace erau înregistraţi în certificate cu numele proprietarului şi pronumele pe care îl alegeau aceştia. Nigel l-a primit de la un suedez, iar pronumele de Lo, de la un chinez, la care mai târziu urmatorul proprietar i-a alăturat literele ‘w’ si ‘e’ ca să-l englezească un pic devenind astfel Lowe, deci Nigel Lowe. Din aceasta cauză mulţi aboriginezi nu ştiu cine sunt cu adevarat şi din ce trib se trag, şi mai spune el că sutele de sinucideri anual se produc din această cauză. Este credibil ce spune Nigel ţinând cont de faptul că în Australia se înregistrează două mii de sinucideri anual.”
Alt personaj regăsit. „Acest om a fost un sfânt – sau sfinţi împreună cu soţia. Parcă erau coborâţi din icoane, dintre chipuri. I-am zărit de zeci de ani, cuminţi,prin biserica Sfinţii Petru şi Pavel din Melbourne . În anul 2000 a cumpărat 4 casete cu filmul HRAMUL de la mine,ca să le trimită în ţară să se mândrească cu ce avem noi aici. Eu am aflat de carte numai după ce a murit şi aşa am ajuns sl-l cunosc şi pe el cum l-am cunoscut şi pe Cioran. Te vezi cu ei…, şi după moarte realizezi că te vedeai cu „DUMNEZEI”. ÎN ALTE BISERICI SE DECLARĂ SFINŢI, la noi nu s-a făcut niciodataă nimic de acest calibru. Nici în România şi nici aici. Păcat de părintele Coman că nu-şi foloseşte puterea, pe cruce lângă HRISTOS.”
Acest om a fost un sfant – sau sfinti impreuna cu sotia. Parca erau coborati din icoane, dintre chipuri. I-am zarit de zeci de ani, cuminti,prin biserica Sfintii Petru si Pavel din Melbourne . In anul 2000 a cumparat 4 casete cu filmul HRAMUL de la mine,ca sa le trimita in tara sa se mandreasca cu ce avem noi aici. Eu am aflat de carte numai dupa ce a murit si asa am ajuns sa-l cunosc si pe el cum l-am cunoscut si pe Cioran. Te vezi cu ei…, si dupa moarte realizezi ca te vedeai cu „DUMNEZEI”. IN ALTE BISERICI SE DECLARA SFINTI, la noi nu sa facut niciodata nimic de acest calibru. Nici in Romania si nici aici. Pacat de parintele Coman ca nu-si foloseste puterea, pe cruce langa HRISTOS.
Dumitru Bordeianu, Marturisiri din Mlaştina Disperării Editura SCARA, Bucuresti 2001, Editia a doua..Fragment:    “Din momentul în care l-am cunoscut pe Ţurcanu, n-am mai citit Vieţile Sfinţilor ca pe o lectură oarecare. Cunoscându-l pe el, orice îndoială, orice suspiciune că au existat şi mai există sfinţi pe pămant, a fost spulberată pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfânt bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce ar trebui să fie si să facă omul pentru mântuirea lui şi a neamului care l-a conceput.
În urma unei torturi continue, de neînchipuit: Dan Dumitrescu, student la Iasi; Pop Cornel, student la Cluj; Popescu Aristotel, absolvent al Facultăţii de medicină din Bucuresti; Nuţi Pătrăşcanu, student din Bucureşti; Vasile (Lică) Păvăloaia, student la subinginer silvic; Juberian, student la Timişoara, au colaborat.
Dintre deţinutii care mai traiesc şi au trecut prin procesul lui Ţurcanu şi ştiu numărul exact al celor care au fost implicaţi, unul este Popa Tanu. Astfel secretul acestei monstruoase crime ar fi fost dus pentru todeauna în mormânt de Ţurcanu. Mai suntem apoi eu şi camarazii mei încă în viaţă care rămânem martorii de netăgăduit a ceea ce s-a petrecut atunci, in demascări. Ţurcanu nu era legionar! Înscenarea acestui abject proces a fost culmea ipocriziei, a minciunii şi a diversiunii comuniste, care a desfiinţat ideea de justiţie prin azvârlirea responsabilităţii crimelor asupra victimelor.
Aceeaşi nelegiuire s-a petrecut la Katyn, aceeaşi în pădureaTâncăbeşti, unde a fost asasinat Corneliu Codreanu împreuna cu cei 13 camarazi ai lui în noaptea sfântului Andrei, şi tot la fel în 21-22 septembrie 1939, când a avut loc măcelul din lagărele de pe tot cuprinsul ţării. Optzeci la sută din tineretul deţinut la Piteşti şi Gherla au fost studenţi legionari.”

Vasile Sică:
„Ne este dor de casa părintească, de străzile pe care am copilărit. De limba noastră, să o auzim vorbindu-se peste tot.
Ne este dor de oamenii, în care pulsează acelaşi sânge ca al nostru, de datinile lor, ce le-am avut şi noi, din moşi-strămoşi.
De atunci, am fost în ţară de multe ori. Am regăsit de fiecare dată şi munţii şi poienele şi râurile tumultuoase şi pădurile falnice de brazi. Ne-am revăzut casa părintească şi străzile pe care am copilărit. Am reîntâlnit oamenii pe care îi recunoşteam, vorbind cu ei aceeaşi limbă românească, ce ne învăluia acum de peste tot.
Dar ce am văzut şi auzit nu mai era aşa cum ne-am închipuit. Erau parcă alte locuri şi alţi oameni. Până şi limba ni se părea alta, nemaisunând aşa cum o ştiam.
Vroiam ca de fiecare dată să plecăm cât mai repede. Eram atraşi de locurile de unde venisem. De casa nouă cu palmieri şi papagali.
Apoi, peste un alt an sau doi, ne apuca iar dorul de casa bătrânească, de munţii şi poienile unde ne-am născut…
Avem de acum mai multe case, dar nu ne mai simţim nicăieri… acasă.” (Op.cit.,p.475).

Am citat câteva pasaje pentru putea fi citite nature, comentariile nu le aglutinez, câtă vreme  conceptele oficilizate se vor fi vădind poncife, inclusiv pe canale securist-comuniste. Corneliu Buzinschi aştepta naşterea unei mari literaturi după acumularea memoriilor deţinuţilor politici din vremea totalitarismului, când colo, abia că au reintrat în tabu. La fel şi adaosul de sacrificiu şi spiritualitate al diasporei la o globalizare românească.
Voi încerca, totuşi, un colaj paracritic din literatura lui Ioan Miclău, şi întru mai dreapta cinstire a patriotismului literar de la antipozi. De numele său sunt legate revista „Iosif Vulcan”, Biblioteca „Mihai Eminescu” din Cringila, propria operă de poet, prozator, dramaturg.
S-ar spune că Miclău, bihorean ajuns în Australia, în minte şi suflet cu Vulcan, cu publicarea pentru prima oară a lui Eminescu, la Pesta (tot în diaspora), reporneşte un jurnalism naţional-patriotic, aproape rural, rapsodic, pentru românii din pribegie şi de acasă, dar mai ale pentru sine şi poatre pentru istorie, nebaricadat de naivităţi estetice sau chiar de fişate improprietăţi lingvistice şi ortografice de peste deliciul maliţios al cercetării esoterice. Tot Iosif Vulcan îi dictează poetica, până la Alecsandri sau Eminescu. În ce vreme ne aflăm? La antipozi, departe (?) de comunismul din România, liber să se exprime în ce secol îi vine mai la îndemână.
Ioan Miclău îşi srie, umoral, muzical, neîntrerupt, trăirea românească în Australia. Tipărit în Malovăţ, Mehedinţi: Teatru (2005), Poezii alese (2006), Scrieri în proză (2006), Bună ziua, bade Ioane (2009). Taina unei astfel de spovedanii este de împărtăşit, aşa cum primul Druţă, tipărit în chirilice, a năzărit, nepermis, în plin comunism sovieto-românesc, cu Povara bunataţii noastre. Iar de la noi a ajuns în mâinile lui Vasile Posteucă. Iar acest recenzent poate  predestinat al lui Ion Druţă în America a publicat şi în „Iosif Vulcan”.
„Gata, ne făcem singuri sfârşitul”. „După ‘Floarea Crişurilor’, ‘Cântarea primăverii’ şi ‘Versuri de durere’, toate trei volumele fiind de poezie, respect îndemnul meu interior de a trece la proză, aşa cum începusem de fapt cariera scriitoricească prin 1986, cu antologia ‘Viaţa românească’ şi cu nuvela „Fiica zeiţei Vesta”. Dar iată, de această dată mă atrage dramaturgia, astfel am adunat în această carte, cele două comedii tragic-comice: ‘Mitrea Sucitu şi mireasa’, urmată de o a doua, ‘Limbuţă Strugurel pe post de director’. Prima cu o temă din agricultura colectivistă, şi a doua din industria socialistă.”
„Conştiinţa mea nu a reţinut niciodată fumul ideologiilor trecătoare şi am rămas om natural.” „Când bisericile se ceartă, e semn că sunt în căutare de Dumnezeu”. „În conştiinţa emigranţilor, Eminescu reprezintă însăşi limba maternă”. „Aici, în Australia, din literatura australiană m-au atras scrierile unor clasici de seamă, bunăoară Henry Lawson, Miles Franklin, Marcus Clarke, Jack Bennet şi alţii. Dintre cei pe care i-am cunoscut şi am stat alături de ei la întâlnirile literare, amintesc de: Jean Dixon, Joyce Trickett, Stella Wilkes, Sylvia Agnes, Susan Yorke, Annie McNamara.”. Poeţi româno australieni ‘amintiţi’:  Gheorghe Costea, Vladimir Nichita,  Elisabeta Siladi, Andreea Irina Sima, Loredana Tudor Tomescu.
Discută Simplitatea şi Talentul, în ecou. „Visele sunt felurite, nene! / Unora li se arată iar, / Turbane, stele, pene”. „Un mişel din Hidişel / I-a spus mândrii că-s căţel.” „Grădină de Eden, / Pământ Canaanit, / Exemplu de iubire / Şi vatră de dorit.”    „Prin ochiul ei de-azur deschis, / Ca astronomu-n telescop, / Ea cercetează-n largu-i vis / O lume doar din bani şi scop”. „Veşnicia e spuma luminii, / Materia val de izvor, / Unirea lor fac să-nmugure crinii, Deci n-am nicio şansă să mor.”
Parafrazele floclorice, parodierea propriului, migrantului dialectalism, didacticismul supravieţuirii în libertatea-antipod, clamate ocazii mai degrabă idilice dacă nu antipoliticianiste, sfătos antirepresive, o cumsecădenie planetar-bihoreană versificată. Deodată, direct în antologie, fabula amplă, de 555 de versuri lungi cât în „Scrisoarea III” sau „Călin”: Coţofana”, nemaihieroglifică istorie – fabulistul creşte păsări de rasă, urmărind crearea de noi specii, una românească-australiană. Ce specimene în vii color-sonore înaripate caractere politice de codru, bumerang românesc din Australia, bonom şi libertar, pe sub har epic-dramaturgic.

… Coţofana îşi anunţă planul ei electoral.
Ce ai, soro? zise Cioara, cârâind ca un ţambal /…/

Suntem o grupare mare, harnice, născute-artiste,
Vrem de azi să ne renaştem şi să devenim marxiste /…/

Zise coţofana iute: Şoimule, ce stai pe fag,
Crezi că nu te ştim de-o viaţă că eşti un antropofag? /…/

Însă Corbul, opozantul, atins în filogenie,
Cu înţelepciune mare, rosti vorbe de urgie:
– Surioare aripate, să luaţi bine aminte
De cuvântul ce-l rostise Coţofana mai-nainte
Despre „şaica”-n care dânsa are să ne ospăteze;
Deci, ce când a noastră cană altfel să ne-o boteze?
Ştiţi de când? Nu dau în petic,
E de când se hrăni dânsa la un vultur sovietic /…/

Coţofana mincinoasă s-a pus cap şi-ncheie liste,
Ca întreaga păsărime să se facă comuniste /…/

Păsărimea vrea să deie spiritului înălţare,
Prea se închisese lumea cu prea multe răpitoare /…/

Dar nici bietele lăcuste n-au venit a fi mâncate,
Ci-a găsi câmpii şi codri viaţa lor să şi-o desfate,
Astfel, nici nu răsărise soarele de-a doua zi,
Căci ros până la tulpină codrul nostru se trezi /…/

– Nu, striga pestriţa gângav, ca un boure de mare,
Ceste lăcuste roşii aduc sfânta liberare! /…/

Codrii, dezgoliţi în vară cum ar fi în miezul iernii,
Lăsau soarele să ardă toţi gândacii şi toţi viermii.
Păsărimile simt acul foamei ce-n stomc împunge,
Vaiet lung într-aripate, prind mulţimile a plânge /…/

Veni Pupăza, frumoasa, dar cu creasta ciufulită
Şi se plânse că-n inspecţii ea fusese necinstită
Chiar de Corbul, ce-n dumbravă este mare-administrator.
– Pe cioroiul doamnei Cioare pot să vi-l aduc de martor!
– Fapta-i o ofensă mare unei păsări de tip nou,
Zise Coţofana mândră, mai punând în cuib un ou. /…/

Un Păun porni-n dumbravă să-şi rotească coada mare,
Îndemnând la imnuri-nalte spre-a Coţofenei ‘nălţare /…/

Izvoarele-ncremenesc
Al lor murmur, precum graiul într-un suflet omenesc /…/

Doar într-un târziu se-aude Huhurezu-n note triste:
– Hu-hu-hu, dragi aripate, vă făcurăţi comuniste!
Cucuveaua cobea tragic, dintr-un arbor scorburos;
Picotind pe-o uscătură, Gaiţa se căina, că-i e capul dureros,
Numai mierla nu îşi lasă obiceiul ei artistic,
Şuierând spre dimineaţă cu-al ei vers duios şi mistic.
Cioara se trezi şi prinse a destăinui la Cuc
Nepăsarea Coţofenei de cărările ce-apuc
Aste mândre-aripate de sub a cerului boltă
Şi-i mărturiseşte-n taină că-i pornită pe revoltă /…/

Rasa cea înaripată observă că-i înşelată
Şi spre vila Coţofenei, unde hoaţa se desfată,
Mari mulţimi de cântăreţe – cetăţeni de codru verde,
Se îndreaptă cu urgie, fără vremea a mai pierde.
Ciocârlia se-nălţase pân’ la raza cea de soare,
De unde a ei cântare, supremă şi-nălţătoare,
Se revarsă ca şi Duhul biblicei Bune-Vestiri,
Umplând lumea de speranţe, inimile de iubiri.
Rândunicile vin stoluri, încadrând un Cocostârc,
Vrăbiile vin pe-alături, însă cu acelaşi sârg;
Prepeliţa îşi luase puii mărişori şi-n grabă
Se-ndrepta să pedepsească hoaţa care casa-i pradă.
Văzând Gaiţa revolta, simţind încă-acele ciocuri,
Ce primi la curtea hoaţei, se-aşeză-n primele locuri
A mulţimii-nfuriate, ce-şi vrea cuibul şi cămara
Înapoi să le posede, aruncând toată ocara
Pe cei ce strâmbară legea şi-a dreptăţii cărăruie,
Ce-şi ţinuseră cuvântul doar pân’ treptele să suie /…/

Marxiste ori nemarxiste, suflete străvechi de glie
Se ridică-ntr-o unire, dorind viaţă şi frăţie. /…/

Familia Pica-Pica grabnic îşi făcu bocceaua de exod
Încercând să lege-n vârfuri de stejari, din crengi, un pod /…/

Dar nici faptele nu-s date a sfârşi fără răsplată,
Astfel, mândra Coţofană avea tragic să o pată,
Căci din zbor căzu în vrejul rugului ghimpos de mure,
Unde se-ncâlci de aripi, ajungând să se sugrume /…/

Astfel rasa-aripată, a Naturii dragi artiste,
N-o să uite peste secoli farsa clicii comuniste! /…/

Gheonoaia de îndată vru partid arheologic,
Pupăza îşi şi formase altul bacteriologic,
Gaiţa – pe cel al muncii, Ciocârlanul – ţărănesc,
Liberal e Piţigoiul, toate vin, se definesc,
Încât greul e-a ţine minte care cum se mai numesc,
Corbul jubila-n plăcere: toate-aduc fărâmiţare,
Căci certându-se-ntre ele, eu îmi văd de instalare /…/

Lişiţa de baltă tinde în orientări spre dreapta,
Uliul însă ţine stânga de unde-şi începe treapta /…/

Şi-a pus păsările din curte să joace revoluţia, de ce nu într-un teatru, pe când? Bumerangul mioritic l-am ilustrat aici deocamdată prin puful păpădiei, o coţofană şi mai hoaţă, Benedictus – martir sau romancier de film.

autor: George Anca

(Visited 184 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.