Lucretiu Patrascanu-primul lider comunist declarat „dusman al poporului”

Lucretiu Patrascanu-primul lider comunist declarat „dusman al poporului”

by -
2 7891

Apariţia Partidului Muncitoresc Român a coincis cu eliminarea lui Pătrăşcanu din viaţa politică. Colaboratorii săi apropiaţi au fost arestaţi, iar el, anchetat timp de şase ani. În prima parte a anchetei, prietenii l-au trădat şi a fost acuzat că vrea să fugă în străinătate. A fost primul lider comunist arestat din statele europene proaspăt comunizate.

Guvernul format in seara zilei de 23 august 1944 va fi prezidat de catre un militar – generalul Constantin Sanatescu, care detinuse pana la acea data functia de maresal al Palatului. Iuliu Maniu, Constantin I.C. Bratianu, Constantin Titel Petrescu si Lucretiu Patrascanu, semnatarii Declaratiei de constituire a BND vor intra in guvern ca ministri fara portofoliu. Cu trei exceptii, ministrii erau militari. Grigore Niculescu-Buzesti, pana la 23 august director la Directia Cifrului din Ministerul de Externe, a primit portofoliul afacerilor straine. Dimitrie Negel, administratorul Domeniilor Coroanei, a devenit ministrul Agriculturii. Lucretiu Patrascanu, un avocat care nu pledase in vreun alt proces decat cele intentate comunistilor, a devenit ministrul Justitiei. Principalele sarcini ale noului guvern au fost semnarea Conventiei de Armistitiu cu Natiunile Unite si gestionarea treburilor curente ale tarii in perioada imediat urmatoare, pana la organizarea alegerilor. Numai ca gestionarea „treburilor curente” s-a dovedit o misiune complicata pentru molcomul general Sanatescu.

In tot acel haos, in care primul-ministru „a scos” ministrii din Anuarul Armatei mai ceva ca un iluzionist iepurii din palarie, era totusi cineva care stia ce vrea: comunistul Lucretiu Patrascanu. Voia sa fie ministru. A insistat si Regele l-a numit „ad-interim” la Justitie. Era un inceput. Primul comunist pusese piciorul in „barca guvernamentala”.

Incepand din vara lui 1944, toate par sa-i mearga din plin lui Lucretiu Patrascanu. Din starea unui marginal, cu statut politic de individ periculos, izolat prin regimul de lagar si domiciliu obligatoriu, prin actul de la 23 august devine unul dintre primii oameni ai Romaniei. Sub semnatura sa, dupa douazeci de ani de ilegalitate, Partidul Comunist intra pe scena politica a tarii intr-un nemeritat rol principal.

Insa spre sfârşitul anului 1944, liderii comunişti l-au marginalizat în conducerea partidului pe Lucreţiu Pătrăşcanu. Începând de la data de 7 noiembrie 1944, conducerea Scînteii a primit interdicţia de a-i mai publica o vreme numele. Ana Pauker i-a lămurit astfel decizia: „E la latitudinea organelor de conducere pe cine să popularizeze şi în ce formă şi pe cine nu”. Între Pătrăşcanu şi ceilalţi lideri erau disensiuni şi pe tema alegerii „tovarăşilor de drum”. De asemenea, în timpul grevei regale (23 august 1945-8 ianuarie 1946), Pătrăşcanu negociase cu Regele formarea unui nou guvern, fără înştiinţarea conducerii partidului. Ba mai mult, întâlnirile cu Victor Rădulescu-Pogoneanu şi Grigore Niculescu-Buzeşti le-a păstrat secrete faţă de tovarăşii săi. Între timp, Niculescu-Buzeşti fugise din ţară cu ajutorul misiunii militare americane, iar Pătrăşcanu se temea să nu fie compromis la rându-i, deoarece i se promisese şi lui din partea „opoziţiei” să fugă în străinătate.

În 1947, Pătrăşcanu ajunsese un paria printre liderii comunişti. Deciziile politice importante le afla din presa vremii. Deşi păstra încă portofoliul Ministerului de Justiţie, iar pentru mulţi părea în plină ascensiune, nu a fost informat de arestarea fruntaşilor ţărănişti la Tămădău şi nici de proiectul noii Constituţii.

Abdicarea Regelui Mihai I şi pregătirile pentru proclamarea Republicii l-au găsit în tihna prietenilor, la Păltiniş (Sibiu). Înţelegând imediat pericolul izolării, Pătrăşcanu a plecat de urgenţă în ultima zi a anului la petrecerea de Revelion organizată acasă la Ana Pauker. Din mărturiile lui Gheorghiu-Dej către Paul Sfetcu, cel care a ocupat funcţia de ajutor de şef de cabinet şi apoi de şef de cabinet a lui Dej în perioada 1951-1965, se pare că Dej ar fi spus amfitrioanei Ana Pauker: „Ce caută trădătorul acesta printre noi? Dacă rămâne el, eu plec”. Furios, Pătrăşcanu şi-ar fi depus demisia, pe care o avea pregătită în buzunar, dar nu a fost primită, considerându-se că din partid nu se demisionează, ci eşti exclus.

În urma Congresului de unificare prin care a apărut PMR, componenţa Comitetului Central a fost schimbată. Nu a fost ales membru în CC şi la câteva zile a fost înlocuit cu Avram Bunaciu în funcţia de ministru al Justiţiei. Toată luna martie a fost urmărit de agenţii Serviciului Special de Informaţii. Din anturajul său, Nicolae Betea şi Herant Torosian i-au propus fuga în străinătate. Temător, Pătrăşcanu le respinsese planul. Faptul că nu raportase partidului propunerile lor, deferindu-i justiţiei, a fost însă considerat o crimă.
Între timp fusese arestat Belu Zilber, care îi fusese între 1944 şi 1948 cel mai apropiat colaborator. Cei doi fuseseră colegi în clasa a patra de gimnaziu, iar mai târziu (1918-1919) s-au reîntâlnit la sediul Partidului Social Democrat. Prin intermediul lui Belu Zilber, Pătrăşcanu a cunoscut alţi viitori prieteni – Lena Constante şi Hari Brauner. După arestarea lui Zilber (februarie 1948), Pătrăşcanu devine convins că acesta fusese „omul Siguranţei” în anii ’30. În timpul anchetei desfăşurate cu privaţiunile şi constrângerile tipice, Zilber a oferit numeroase mărturii false despre fostul său prieten. În amintirile sale scrise imediat după Plenara CC din 1968 şi publicate după 1989 sub titlul „Actor în procesul Pătrăşcanu”, Zilber oferă justificarea comportamentului său în mediul claustrant al închisorii. „De multe ori mi-am pus întrebarea ce se va întâmpla dacă ceilalţi n-au vorbit. Evident, atunci vor fi spuse şi alte lucruri pe care nu le ştiam, desigur lucruri grave. Prin urmare, Pătrăşcanu a făcut lucruri deosebit de grave. (…) Deci de vreme ce Pătrăşcanu era vinovat, era obligaţia mea morală să apăr sistemul, spunând adevărul. Din aproape în aproape am ajuns duşmanul lui Pătrăşcanu. Îmi spuneam că nimeni nu mă obligase să devin membru de partid. Din respect pentru idei trebuia să fiu sincer.”

Mărturiile lui Zilber, precum şi informaţiile referitoare la propunerile de a fugi în străinătate venite din partea prietenilor săi l-au compromis definitiv pe Pătrăşcanu. La 28 aprilie 1948 a fost reţinut într-o vilă din Băneasa şi sub paza „oamenilor de la partid”. A fost supus unei anchete de o comisie de partid compusă din Teoharie Georgescu, Iosif Rangheţ şi Alexandru Drăghici. La acea dată, Pătrăşcanu îşi manifesta încrederea în mersul anchetei. „Am cerut să mi se dea muncă de partid, declara el într-o scrisoare adresată anchetatorilor, datată 1 mai 1948. Aceeaşi cerere o fac şi acum prin această scrisoare. Partidul şi conducerea lui au puterea să controleze activitatea mea nu după vorbe, ci după fapte. Este singurul lucru pe care îl cer.” În Rezoluţia Plenarei CC din 10-11 iunie 1948, partidul l-a acuzat pentru prima dată public, numindu-l „duşman al poporului”. La 24 august 1948, pe numele lui s-a emis un mandat de arestare, sub acuzaţia de agent al Siguranţei şi al serviciilor secrete britanice. Firul anchetei a „mers” pe aceste capete de acuzare până în anul 1950, când s-a finalizat prima anchetă. Dar pentru Pătrăşcanu greul de-abia începea.

Despre procesele politice din Uniunea Sovietică Pătrăşcanu vorbise de multe ori cu apropiaţii săi. Elena Pătrăşcanu a mărturisit în 1951, în timpul anchetei, că soţul ei nu credea în vinovăţia lui Zinoviev, Kamenev şi Buharin. În anii 1948-1949 însă, în ţările satelit ale URSS, procesele comuniştilor s-au înmulţit. Lucreţiu Pătrăşcanu a fost primul arestat dintre toţi liderii comunişti. Au mai fost arestaţi Traicio Kostov în Bulgaria, Laszlo Rajk – ministrul de Interne maghiar, Rudolf Slanski şi Vladimir Clementis în Cehoslovacia şi albanezul Koci Xoxe. Despre soarta celorlalţi anchetaţi din ţările comuniste Pătrăşcanu nu a aflat nimic.    Lucretiu Patrascanu va fi arestat si anchetat intre anii 1948 si 1954, pentru ca in final sa fie condamnat la moarte. In chestiunea sortii lui Patrascanu s-a pronuntat si Iosif Chisinevschi. Din relatarile lui Paul Sfetcu, seful de cabinet al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Iosif Chisinevschi era unul dintre cei mai „evlaviosi” cititori ai clasicilor marxism-leninismului. Ori de cate ori aparea o problema, se ridica de la masa discutiilor, se repezea la biblioteca, de unde revenea cu un volum gros din „operele alese”, cauta febril un citat lamuritor pe care il aducea la cunostinta auditoriului ca solutie la problema in discutie. La prima sedinta plenara a CC-ului, Iosif Chisinevschi si-a fundamentat argumentatia tot pe un recurs la „clasici”: „In istorie se cunoaste un caz. Nu fac comparatie, dar il amintesc. Este acel caz in care Lenin si Stalin au considerat ca este tradare atunci cand, cu cateva zile inainte de revolutia din octombrie, Zinoviev si Kamenev si-au dat demisia din CC si au publicat in ziar o declaratie ca nu sunt de acord cu rascoala. Atunci Lenin si Stalin au spus ca este o tradare”. Este probabil ca vorbitorul nu si-a dat seama in acel moment ca viitorul lui Patrascanu va fi la fel de tragic ca al lui Zivoviev si Kamenev sau ca el, Chisinevschi, va juca un rol determinant in condamnarea lui la moarte.

(Visited 657 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.