Cotele țoapelor Dunării

Cotele țoapelor Dunării

by -
0 1629

Gata, s-a dus epoca suavă a discreției și a bunului simț, a măsurii în toate cele, evoluția moravurilor – cam ușoare, după părerea noastră! – ne împinge acum spre epoca totalei lipse de bună cuviință și de bună creștere. Citeam prin anii ‘80 câte ceva despre societatea suedeză extrem de permisivă și ne minunam că oricine putea să afle, dacă își dorea asta, ce face vecinul lui, ce rate are și la ce, cât câștigă pe lună, ce are prin casă. Nu se poate nimic fără de reguli, nu se pot amesteca deodată mere cu pătlăgele vinete! Turnul Babel nu-i o simplă poveste și nici amestecul limbilor. Ba par a fi chiar un blestem!

Altăceva doream a revela aici: pe măsură ce totul se deschide, uneori chiar scabros de indiscret ca întrebările de-a dreptul tembele ale multor jurnaliști și jurnaliste, precum S. Avram ăsta, mai prost decât o cratimă pusă aiurea, totul se închi­de sau se trece neobservat. Vechea noastră îndeletnicire de peizani de la Danubiu tre­ce într-o clocită paradă de sclipici. Multe lovituri de teatru cad în zodia adaptărilor, tot pentru „renumerație”, firește, că dacă melanjezi Shakespeare cu Baranga și cu Woodrea e textul tău și ți-l plătești ca orighinel!

Apropo de laifstail, mi-aduc aminte de ceva ce am cetit în jurnalul nebunului genial de Dali care poposise la Sorbona pentru o conferență, coborând dintr-un Rolls Royce alb umplut cu sute de cono­pide de aceeași culoare! Asta prin ‘60! Bine, era Dali, nu duduița asta, Leana Urdea, care nici într-un aprozar nu ar face rating! În acest laifșpilhozen se dau în stambă vedetele de bâlci de pre la noi și rememo­rează evenimente. Avem așa: miliardari de carton presat, vipi de poleială sau de viplă, vipe de hârtie creponată și analiști respin­gători de hârtie igienică! Toți sunt veniți de la coada vacii și a existenței și vor să sară peste șapte cai sau să-și tatueze pre­cum croitorașul ăl viteaz, „șăptche dintr-o pălitură”. Dar și acolo era vorba despre muște! Muște bețive! Vrem notorietate, NATOrietate, vizibilitate, Nobel și o Nouă Euroviziune!

Până să vedem noi ceea ce se derulea­ză pe ecranul crud al Realității înalte, să ne deslușim aici, în propria ogradă, printre mărăcini și buruieni, în bingănelile și în molfăielile noastre scofâlcite și palide, aflate mai mereu în curmezișul uliței. Aici avem parte de un câmp vizual pervertit. Oameni care nu există nici măcar gra­matical, ca pronume demonstrativ, cred că risipesc ceața omenirii și șușotesc cu înțelepții ei. De fapt, dar și de drept, acești stropi vulgari de viață sunt cotropiți de insignifianță, sunt nici cal, nici măgar, sunt un fel de ipoteze de personaje într-o lume neocolonială și neobrăzată. Nimeni nu are nevoie de ei decât pe parcurs, când se opresc la câte o răspântie fără noroc. De aceea ăi care îi pun ca pe cuburile din co­pilăria noastră, că nu doar nu aveam Lego, ca Bubu, nepoțiloiul nostru, nici nu se uită la valoare, nu-i interesează decât să astupe locul cu câte un nimeni de unică folosință.

Am remarcat la multe vedete confecționate peste noapte că nu prea mai vor să-și amintească de unde au ple­cat. Sau că nu au termenat nicio școală mai acătării! Noi nu reprezentăm încă o societate a banului unde, ca-n America sau Franța, un actor e mândru că a fost vânzător de mezeluri, docher și soldat în Legiunea Străină. Sau că nu’ș ce scriitor a vândut ziare și ventuze și a lucrat ca poștaș în tinerețe.

Mitocănie, bre, în stare de orice și mai ales în stare pură și simplă, necristalizată, de să umpli o baniță de porumb cu dân­sa! Firește, așa e și în America (în „State” se zice mai recentissim!), sau mai bine era, prin anii ‘20! Atunci, toți spiridonii, chiriacii și alți băieți de prăvălie ajungeau milionari pe căi dosnice, căci prin muncă organizată și cinstită nu se ajunge, cum bine se știe, nicăieri. Tot astfel și la alde noi, high-life la pahare din plastic, mămă­ligă cu șampanie și tocană cu trufe, plus partide de table pe Coasta de Azur!

Istoria, asta este marea obsesie a acestor fete și fătălăi, a acestor servitori din născare, a acestor rândași, a acestor bastarzi. Îmi spunea cu oarece reproș un fost prieten, încă de prin anii ‘90, căci de atunci e pornit tăvălugul colonizării, cum de îndrăznesc să apropii numele între ele, cum de îi compar pe cutare boieri ai minții oloage cu niște ambalaje lucioase de existență la cornet, patableșii cu becalioții de-un paregzamplu! Păi, alde becalioții au mai lăsat o dâră, ăștia nimic, nici măcar ca limacșii, nu vedeți că nici în pahare nu știu să toarne? Uite așa bine, nu vedeți că nu e nicio diferență între dânșii, nu vedeți cum se dau în stambă sau în tifon, în ce le este învelit jegul existenței lor închipuite? Iar pe lângă Istorie, mai au o obsesie ipochi­menii ăștia care cred că își deplasează hoi­tul în lumina reflectoarelor: lumea care șade cu gura căscată la noi, ambasadele, instituțiile, Ooropa dumitale, venerabile! Se și uită continentul la amărăștenii ăștia, foști și actuali securachi și mereu compi­latori de texte la mâna a doua!

Se pare că se resetează toată înco­voierea și demența ultimului pătrar de veac și bășica de cauciuc fâsâie prodigios și cu mult zgomot pentru nimic, ca un burduf relaxat de acordeon. Vremuirile au fost ridicole și perimate, știam asta, nu-i nicio noutate. S-au ridicat pe val și au încercat să-și întocmească un contur de aer toți nimuricii și neaveniții soartei, toți golanii și inutilii Vechiului Regim altoiți cu flacoanele de neam-prostism ale noilor ciocoi. Au luat spații comerci­ale, maldăre de întreprinderi de fier vechi, studiouri, titluri de ziare și tembeliziuni, toată recuzita, decorurile, costumele și fardurile epocii trecute și au trecut-o prin sita noului și a capitalismului melancolic și de cameră.

Auzim că o viețuitoare amestecată în astfel de fițe cu glazură de Dorobanți își dă rapid demisia din funcția de valet de colț sau de bătător sau de călcător de cravate sau de sucitor de clătite, celebrele abureli sub formă de posturi de înaltă res­ponsabilitate pe care le dețin toate aceste caricaturi capitonate. Dar ce a căutat acolo, stai și te întrebi? Că pleci, bine faci, draga moșului, dar de ce ne-ai mai chinuit cu prezența? Oricum, ai ocupat, și deloc gratis, un post de ridicat mâna, că la altceva nu credem să te fi priceput în viață, cel puțin până în pre­zent! A, și la turnat bitangi, prunci, taman la momentul inoportun, ca să injecteze milă!

Nu e rău că se dă filmul pe repede îndărăt și ajunge la apăsarea de buton. Ar fi bine să se ducă până la zbieretele lui Dinescu și Calamitru, făcăturile și făcutul de treabă prin Istoria României pentru clasa a opta! Dar știu eu dacă va fi așa? Și, oricum, nu ne va încălzi și nici nu ne va mulțumi decât sufletește, că am avut încă o dată dreptate.

Bănuiam și bănuim încă și altele mai dihai, fie că se va opri aici, fie că va merge și mai deoparte în mahala, circul e mare și nu poate acoperi sub prelata lui întregul nostru relief bombat. Prea am pornit cu cap mare și siguri pe noi, neștiind prea multă carte și neavând mijloacele mne­motehnice la îndemână. Am pornit otova, fără gând, atenți la cum să sărim peste băltoace și cum să șmecherim intrarea pe porțile automate de la metrou.

Se închide o falsă Istorie și o farsă istorică. De douăzeci și cinci de ani am asistat la o comedie mediocră, cu un text prost, cu actori amatori care au impro­vizat replicile. Evenimente amăgitoare, vieți amărâte, maculatură sfărâmicioasă. (autor: Nicolae Iliescu, sursa: Revista Clipa)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.