Constantin Brâncoveanu şi Transilvania. Arta brâncovenească – simbol al credinţei şi al neamului românesc

Epoca domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost una din cele mai rodnice pentru cultura și arta românească, constituind un moment de vârf, fiind o etapă de mare înflorire culturală, iradierea artei brâncovenești cuprinzând deopotrivă Transilvania, Banatul și Moldova, reflexe fiind prezente și în Basarabia.

O semnificație și o importanță deosebită a avut pentru Transilvania sfertul de veac al domniei lui Constantin Brâncoveanu, înfloritoare etapă în evoluția artelor românești, domnul Țării Românești fiind ctitor și protector pentru conaționalii săi din interiorul arcului carpatic.

La sfârșitul secolului al XVII-lea arhitectura religioasă a românilor transilvăneni cunoaște o stagnare, construindu-se relativ puțin, cele mai importante edificii de cult fiind înălțate din generozitatea principelui Constantin Brâncoveanu și a familiei sale. În ultimul deceniu al veacului al XVII-lea, Domnul Țării Românești înalță la Făgăraș biserica Sf. Nicolae, iar în anii 1700-1701 finalizează construcția bisericii Mănăstirii Sâmbăta de Sus, exemple tipice de arhitectură de la sudul Carpaților, edificate în Transilvania. De asemenea, principele a ridicat în 1707 o biserică pe moșia sa de la Poiana Mărului (jud. Brașov) și va reface vechea ctitorie a lui Mihai Viteazul de la Ocna Sibiului, iar biserica românilor din Berivoii Mari (jud. Brașov) va fi edificată prin mărinimia soției sale, Doamna Maria. Exemplul principelui este urmat de viitorul domn Ștefan Cantacuzino, care construiește pe moșia sa transilvană de la Vaida Recea (jud. Brașov) o biserică în 1709.

Ctitoriile înălțate în Țara Făgărașului au contribuit esențial la formarea și răspândirea curentului artistic brâncovenesc, declanșând o adevărată școală de arhitectură locală, reprezentată printr-un grup de edificii, compact și unitar, ce realizează o sinteză a elementelor de arhitectură și decor din Țara Românească grefate pe tradiția constructivă din Transilvania. Activitatea artistică a românilor transilvăneni în secolul al XVIII-lea a avut un permanent model în evoluția artistică de la sudul Carpaților, intereferențele cu centrele culturale brâncovenești contribuind esențial la procesul de unificare culturală a spațiului locuit de români.

Principele Constantin Brâncoveanu a continuat în Transilvania mai vechile tradiții ctitoricești ale domnilor din Țara Românească, edificând sau restaurând biserici și mănăstiri, înzestrând cu bunuri funciare, sau dăruind prețioase odoare bisericești, cărți liturgice, icoane și pictură murală.

Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș este cea mai importantă ctitorie transilvăneană a principelui Constantin Brâncoveanu, fiind zidită între 17 iunie 1697 și 30 septembrie 1698. Amplul edificiu având un plan dreptunghiular alungit, compartimentat în pridvor, acoperit cu două calote, pronaos, acoperit cu o calotă pe pandantivi, același sistem de boltire fiind și peste naos și absida decroșată a altarului, planimetric poligonală la exterior și semicirculară la interior. Peste pronaos se înalță turnul clopotniță de plan octogonal. Însemnătatea arhitecturală și artistică a acestei biserici voievodale a fost capitală pentru Transilvania, edificiul împunând în timp un prototip și un stil. Pentru zidirea bisericii ortodoxe făgărășene Constantin Brâncoveanu a obținut la 10 octombrie 1694 acordul principelui Transilvaniei Mihail Apafi al II-lea, fiind susținut în demersul său de generalul conte Rabutin de Bussy, comandantul militar al armatei austriece în Transilvania. Mai multe documente aflate la Arhivele Naționale din Cluj Napoca constituie importante dovezi ale prestigiului de care se bucura Constantin Brâncoveanu, Domnul Țării Românești, fiind distins la 30 ianuarie 1695 cu titlul de principe al Sfântului Imperiu Romano-German.

Un episod, necunoscut până nu demult, legat de edificarea bisericii făgărășene este faptul că „pentru fixarea locului și efectuarea măsurătorilor necesare, generalul Rabutin a trimis la Făgăraș pe inginerul șef (supremum ingenierium) al trupelor sale, care nu era altul decât italianul Giovanni Morando Visconti”, cunoscut pentru lucrările topografice din anii 1711 și 1714 la Cetatea Alba Iulia, dar și la alte edificii militare.

Un document din 22 iunie 1697 confirmă demarea lucrărilor la biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș, pe locul unei mai vechi biserici românești, monumentalul edificiu fiind finalizat la 3o septembrie 1698. În anul următor la 17 octombrie 1699, principele Constantin Brâncoveanu dăruia ctitoriei sale suma de cincizeci de taleri, pe care preoții bisericii făgărășene urmau să o ridice anual în ziua Sf. Dumitru (26 octombrie) din venitul vămii domnești de la Rucăr și Dragoslavele, „Însă până vor țânea legea aceasta pravoslavnică, iară de care cumva ar schimba legea și n-ar fi întru a Răsăritului biserică i (și) credință, să hie lipsiți de această milă ce am făcut”. Documentul precizează că „am zidit și am înălțat din temelie această sfântă biserică, care este preste munte în Ardeal, în orașul ce să chiamă Făgărașul, și o am înfrumsețat pre dinăuntru și pe dinafară cum să vede“.

Biserica Sf. Nicolae din Făgăraș a fost înzestrată cu un prețios iconostas și o remarcabilă pictură murală aparținând stilistic epocii brâncovenești, valoroase opere de artă ale unor cunoscuți artiști. Este relevant pentru importanța acordată de principele Țării Românești monumentalei sale ctitorii transilvane, faptul că iconostasul făgărășan montat în 1698, este cel mai amplu din epoca brâncovenească, fiind mai mare decât cel al Mitropoliei din Târgoviște sau al catoliconului Mănăstirii Hurez, două edificii religioase de primă însemnatate.

Pictura impozantului iconostas este semnată si datată pe icoana de hram: Iconopiseț Preda Panonean. Leat 7207 (1698-1699), care este pictorul principal, alături de care Ioan Zugravul semnează icoanele prăznicare. Autorul principal al icoanelor împărătești a fost identificat pe baza analogiilor stilistice cu Preda de la Câmpulung, pictorul din 1696 a Parclisului hurezan și al frescelor din 1699 a Bolniței de la Mănăstrea Hurez. Iconostasul bisericii făgărășene este de tip „clasic” brâncovenesc, compus din patru registre: icoanele împărătești, prăznicarele așezate în arcade cu timpane, șirul apostolilor așezați sub arcade având în centru Deisis, iar registrul următor înfățișând proorocii în medalioane adâncite în lemnul masiv al grinzii. Icoanele cu fond de aur sunt înconjurate de o bogată și luxuriantă vegetație sau de motive arhitectonice sculptate în lemn aurit și policromat, conferind întregului ansamblu somptuozitate și rafinament.

Ansamblul de pictură murală, ce împodobește absida altarului și naosul, cu amplul său program iconografic, datează din 1720, fiind semnat de Preda și Teodosie, fiii pictorului Preda din Câmpulung. Fresca bisericii făgărășene este o realizare remarcabilă a școlii de pictură brâncovenești, care în deceniile următoare va deveni un model pentru numeroase biserici românești transilvănene. În deceniile următoare numeroși artiști din ambianța artistică de la sudul Carpaților activează în Transilvania și Banat, dintre care îi amintim pe Iosif Ieromonahul, Matei din Craiova Grigore Ranite din Craiova, Ștefan de la Ocnele Mari, Andrei de la Hurez, pictori având o activitate meritorie în răspândirea noului limbaj al picturii postbizantine românești, a stilului brâncovenesc.

Pe locul unei mai vechi ctitorii de pe moșia brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, în ultimul deceniu a secolului al XVII-lea Constantin Brâncoveanu a construit Mănăstirea Sâmbăta (jud. Brașov), edificiu religios ce este un exemplu tipic de arhitectură de la sudul Carpaților, având un plan trilobat, cu turlă pe naos, iar fațadele sunt împodobite cu un decor specific ambianței muntene. Lăcașul era finalizat în anii 1700-1701, dar din păcate nu se mai păstrează aproape nimic din decorul original din interior, care desigur a fost bogat, având în vedere că biserica era o ctitorie voievodală. După ce a stat mai multe decenii în ruină, respectiv din 1785 când a fost desființată prin ordonanță imperială care dispunea desființarea ordinelor călugărești, până la restaurarea din în anii 1926-1936, care a recuperat elementele esențiale ale arhitecturii și parțial decorul mural din 1767. Ctitoria brâncovenească de la poalele Munților Făgăraș va deveni un model arhitectonic ce va fi promovat și imitat de numeroase edificii religioase din ținutul Sibiului, Țara Bârsei, Podișul Târnavelor, în special în a doua jumătate asecolului al XVIII-lea și în primele decenii ale secolului XIX.

Tradiția și atestări documentare menționează biserica Sfinții Arhangheli din Ocna Sibiului ca o ctitorie a lui Mihai Viteazul, care la 1701 era refăcută de Constantin Brâncoveanu. Inscripția tabloului votiv are următorul text: „Constandin Basarab Voivod Brancoveanul care a făcut biserica aciasta. Făcutus-a 1701 și s-au zugrăvit Leat 1723. Și fiind ispravnic popa Ioan ot Vizocnă la acest lucru“. Tabloul votiv înfățișează doi ctitori ce susțin macheta bisericii ocnene, primul din stânga este cu certitudine Constantin Brâncoveanul, iar cel din dreapta pare să fie primul ctitor, Voievodul Mihai. Deși inscripția nu menționează acest lucru, Vasile Drăguț a lămurit cu argumente solide și convingătoare că imaginea îl reprezintă pe Mihai Viteazul întemeitorul și pe Constantin Brâncoveanu restauratorul. Autorul frescelor de la Ocna Sibiului este Popa Ivan Zugravul, unul din cei mai activi pictori din prima generație ai centrului de la Rășinari.

După 1714, anul martiriului Brâncovenilor, numeroșii pictori formați în Țara Românească în școala de la Hurez, datorită prestigiului de care se bucurau, sunt solicitați să împodobească cu frescă și icoane cele mai importante ctitorii ale românilor transilvăneni, perpetuând astfel un fenomen artistic până în primele decenii ale secolului al XIX-lea.

În legătură directă cu centrele artistice brâncovenești de la sudul Carpaților este formarea în deceniul al doilea al secolululi XVIII la Rășinari a unui important centru de pictură, în care vor activa mai multe generații de artiști, dintre care îi amintim pe Popa Ivan, Nistor Dascălul, Iacov și Stan Zugravi, care abordează un limbaj artistic ce trădează contacte directe cu ambianța culturală brâncovenească.

Un grup de pictori veniți din Țara Româneasă, având în frunte pe Andrei Zugravul de la Hurez, pictează la 1730 în Banat la Mănăstirea Săraca, ansamblul mural având o concepție și viziune unitare, scene și figuri, compoziții și motive decorative amintindu-ne de realizările marii școli de la Mănăstirea Hurez.

Aproape concomitent, în anul 1732 Ion Zugravul, ce poate fi identificat cu unul din pictorii ce provine de la Hurez, se afla în fruntea unui grup numeros „având trăsăturile unei adevărate școli de pictură”, care împodobea cu frescă vechea biserică românească din Lipova (jud. Arad). În grupul ucenicilor-colaboratori îi remarcăm pe Nedelcu Popovici, Șerban Zugravul și Radu Popovici, cunoscuți pentru activitatea deosebită în Banat și pe valea Mureșului.

Procesul de răspândire și adoptare în Transilvania a stilului brâncovenesc, început în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, încă în timpul domniei principelui Constantin Brâncoveanu, va continua și în deceniile următoare, cunoscând în provincia intracarpatică o amploare deosebită. Pictura brâncovenească și postbrâncovenească a împodobit bisericile românești transilvănene indiferent de confesiune, bucurându-se de un prestigiu deosebit prin calitățile sale artistice și decorative.

Dacă în primele decenii arta brâncovenească se propagă ca un semn al susținerii ortodoxiei transilvane, începând cu deceniul al patrulea valorile artistice de la sudul Carpaților sunt receptate ca autentice manifestări ale unui stil național.

autor: Marius Porumb, sursa: Revista Clipa, octombrie 2014

Note:

• Marius Porumb, Un veac de pictură românească din Transilvania – Secolul XVIII, Editura Meridiane București, 2003, p. 9-17.
• Eugenia Greceanu, Țara Făgărașului zonă de radiaţie a arhitecturii de la sud de Carpaţi, în „Buletinul Monumentelor Istorice” (BMI), XXXIX, 1970, nr. 2, p.35-50.
• Susana Andea, Avram Andea, Constantin Brâncoveanu și biserica românească din Făgăraș, în volumul Transilvania – Biserici și preoți, Editutra Supergraph, Cluj Napoca, 2005, p.88-94.
• Ibidem, p., 76.
• Ioan Cavaler de Pușcariu, Fragmente istorice despre boierii din Țarar Făgărașului, IV, Sibiu, 1907, p. 4.
• Pentru comparație vezi Florentina Dumitrescu, Sculptura în lemn brâncovenească, în Pagini de veche artă românească, III, 1974, p. 7-146.
• Ioan Zugravul semnează pe icoanele Intrarea în Ierusalim și  Răstignirea.
• Marius Porumb, Dicționar de pictură veche românească din Transilvania, sec. XIII-XVIII, Editura Academiei Române, București, 1998, p.235.
• Vasile Drăguț, Un portret necunoscut a lui Mihai Viteazul, în „Buletinul Monumentelor Istorice”, 1972, nr. 4, p. 60-63.
• Marius Porumb, Un veac de pictură românească din Transilvania. Secolul XVIII, Editura Meridiane, București, 2003, p.13.
• Horia Medeleanu, Perspectivă nouă asupra picturii din biserica din Lipova (jud. Arad), în „Buletinul Monumentelor Istorice” (BMI), 1981, nr.1, p.83-88.