Andrei Sofonea – un român incorigibil, despre ANTI-COMUNISMUL BASARABEAN

Am cunoscut și mă bucur și azi de norocul ce l-am avut, o mulțime de români din Basarabia și Bucovina, încă dinainte de 1990, și mai ales după. Cei mai mulți sunt figuri de seamă ale vieții publice, oameni cu greutate în balanța isprăvilor Neamului nostru. Fiecare, în felul său și cu ale sale, m-a fascinat, m-a întărit în credința mea că „românul nu piere”, deși sunt tot mai mulți cei care ne-o doresc… Dintre acești mari români dacă ar fi să aleg unul despre care să spun că mi-a fost norocul cel mai mare că l-am cunoscut, nu-l voi numi nici pe vreun prieten fost prim-ministru sau ministru, nici pe vreun academician sau parlamentar de peste Prut ori intrepid om de afaceri, ci mă voi opri la domnul ANDREI SOFONEA, despre care, probabil, nu a auzit nici unul dintre posibilii cititori ai acestor rânduri. L-am cunoscut cu ani buni în urmă, dar nu mi-a fost ușor să-mi dau seama cu ce comoară de om mă întâlneam săptămânal, la ședințele de marți, orele 15, de la Vatra Românească, ședințe la care, în ultimii zece ani, domnul ANDREI SOFONEA era propriu zis amfitrionul nostru. Gazdă, mai pe românește!

O precizare: de la înființarea sa în februarie 1990, la Vatra Românească din București, cel puțin o dată pe săptămână, ne-am întâlnit să dezbatem probleme românești, de actualitate sau din trecutul de-acum istorie… Joia, la orele 17, când sediul nostru se afla în strada Moliere, iar aceste întâlniri le gospodărea inimosul Valentin Borda, fie-i țărâna ușoară, și marțea după ce am fost mutați cu forța publică a guvernului Adrian Năstase în Brezoianu… Ce va fi de acum încolo, unde anume vom mai ține aceste întâlniri, rămâne de văzut!… Dumnezeu cu mila!

Până atunci, să consemnez, ca martor principal, că principalul câștig al acestor discuții l-a adus domnul ANDREI SOFONEA, pe care mulți belferi nu ar fi dat nici două parale. Nici subsemnatul, la drept vorbind, când mă gândesc la primele întâlniri. Când disponibilitatea noastră de a sări în întâmpinarea oricărui basarabean ne determina să-l îngăduim în preajmă și pe individul cu aspect hirsut ce se pripășise în Bucureștiul iubit, fără niciun act de identitate asupra sa! Dumneavoastră cine sunteți? Sunt ANDREI SOFONEA! Sunteți basarabean? Sunt român din Basarabia. Veniți de la Chișinău? Nu, eu vin de la Moscova!… Cam așa a decurs momentul când am luat cunoștință cu frumosul bărbat, cu barba colilie, care vorbea fără cea mai mică ezitare o română literară impecabilă.

Nu e timpul, adică momentul, să vorbesc prea mult despre persoana în cauză. O voi face cât de curând. (La prima vedere un clochard. Cu licență în filogie și teologie…) În rândurile ce urmează vreau să fac numai un succint și parțial inventar al ideilor și informațiilor cu care a venit ANDREI SOFONEA la București, via Moscova. Moscova și Petersburgul, ale căror biblioteci și mânăstiri domnul A.S. le-a cercetat cu de-amănuntul. Le voi enumera:

1 –  Principala idee a dlui ANDREI SOFONEA, pe care a argumentat-o în mai multe feluri, privește rolul, important, jucat în istoria Rusiei de diverși români, la date felurite. În general, la Vatra Românească am discutat deseori acest subiect: românii făuritori de cultură, civilizație și istorie pe meleaguri străine, în primul rând megieșe: la unguri, la sârbi, la bulgari, la greci etc. Chiar și la turci sau peste ocean. A venit ANDREI SOFONEA cu date și interpretări inedite despre cantemirești, în primul rând, dar a venit și cu nume pe care le auzeam de la dînsul prima oară. Îmi mărturisesc ignoranța. Din păcate, nu e numai a mea!… Bunăoară, iată câteva nume:

2 – Vladimir Purișchevici, personaj de prim plan al vieții publice rusești la sfârșitul secolului al 19-lea și începutul celui următor. Unul dintre cei mai autoritari și combativi adversari ai bolșevicilor, emergenți – dacă pot spune așa, în societatea rusă a vremii. Filolog, poet, publicist, dramaturg, deputat în Duma rusească, orator de forță, cu funcții importante în strucura ministerului de interne, Vladimir Purișchevici, descendent din familia vestită a aprodului Purice – avea proprietăți în zona Iașilor,  a fost unul dintre cei mai vajnici apărători ai țarismului, intrând astfel în conflict cu Lenin și tovarășii acestuia. Intervențiile sale în Parlament se pare că au fost extrem de clar văzătoare în privința pericolului bolșevic. A scris chiar și piese de teatru, comedii, cu subiect politic, anti-bolșevice, împotriva așa zișilor democrați care pregăteau abolirea țarismului, a principiului monarhic. (Sugestie pentru marele om de teatru Ion Ungureanu: nu s-ar putea monta una dintre aceste piese? Eventual și la București, tradusă în românește?)

După venirea la putere a comuniștilor s-a implicat, împreună cu alt român, colonelul Hartular, în organizarea rezistenței anti-bolșevice. Trădat și arestat, Vladimir Purișchevici a fost primul căruia i s-a făcut onoarea de a fi acuzat și condamnat ca dușman al puterii sovietice, ca contra-revoluționar!

Ieșit din închisoare în urma unei amnistii, își oferă serviciile trupelor angajate în războiul civil împotriva uzurpatorilor. Nu reușește să colaboreze propriu zis cu Denikin și Winawer, care nu împărtășeau naționalismul lui Purișchevici. Nota bene: în Duma rusească a fost activă o fracție naționalistă basarabeană, susținătoare a țarului. Tot din Basarabia au provenit o serie de deputați evrei, aflați pe pozițiile comuniste, bolșevice. O parte dintre acești deputați evrei, după 1918 au ajuns deputați în Parlamentul României Mari, aducând cu ei vechea adversitate față de spiritul naționalist.

Purișchevici a fost etichetat ca anti-semit, dar se pare că și-a precizat net orientarea: anti-bolșevic, și implicit adversar al iudeo-bolșevicilor, nu anti-semit. Exemplară intervenția sa în Duma, atunci când un parlamentar de dreapta a atacat dur și pe nedrept evreimea din Rusia. Purișchevici a intervenit și a demontat acuzațiile incorecte ale colegului de partid, în aplauzele deputaților evrei! Apoi s-a întors spre aceștia și a avertizat că a vorbit în apărarea evreilor, ca popor, ca comunitate, nu a evreilor trădători de țară, ajunși deputați și aflați în sală! Nu le-a primit aplauzele!… A rămas celebru cu afirmația „mai la dreapta decât mine nu este decât peretele ista”. Opera sa, apreciază dl SOFONEA, este pătrunsă de spirit contrarevoluționar, conservator, anti-bolșevic, dar și anticlerical(!)…

Soljenițîn, pentru vehemența intervențiilor parlamentare ale lui Purișchevici, l-a gratulat pe acesta cu atributul „isteric”. Lenin, în schimb, deși adversar, mereu atacat de Purișchevici, a făcut aprecieri mai generoase la adresa românului. Se spunea că numele său făcea să tremure toată Rusia. (!!!) A fost un critic aspru al guvernării lui Stolâpin, prim ministru al Rusiei după revolta din 1905.

A fost implicat într-un răsunător proces, pricinuit de alt român basarabean, studentul Osmotescu, care denunțase activitatea frauduloasă a unor colegi cu vederi comuniste, de pe poziția aceluiași crez contra-revoluționar, lucid, rezistent la formulele demagogiei de stânga, aflate la modă, la mare trecere printre tinerii ruși naivi și generoși…

După moartea lui Purișchevici – suspectată de asasinat, Simion Liuboș i-a dedicat în 1925 o carte, o monografie, cu titlul Ruskii fașist Purișchevici. În cuprinsul acestei cărți autorul face două aprecieri surprinzătoare: anume că Basarabia este patria a ceea ce mai târziu se va numi fascism, că aici, în Basarabia, a apărut prima oară o ideologie fascistă, ilustrată mai ales de acest Purișchevici. A doua afirmație: ultimii ani din existența imperiului țarist rus pot fi considerați „perioada românească din istoria Rusiei”! (Sic!) Uitând că nici el nu era rus, acest Simion Liuboș, de pe poziția cominternistului se întreabă, indignat: Ce căutau acești români în Duma de stat a Rusiei?!…

Țarismul se pare că a avut cei mai aprigi apărători într-o elită de intelectuali basarabeni. E drept, au fost câteva nume de români basarabeni și în Armata Roșie. Unii cu grade și funcții militare importante… Precum celebrul Frunze.

Acești români din Basarabia și-au afirmat întotdeauna naționalitatea românească. Erau convinși și împăcați cu gândul că Basarabia nu se va putea niciodată smulge din încleștarea imperială. Să nu uităm că înainte de 1916 puțini gândeau altfel. Însuși viitorul mareșal Averescu, născut în Basarabia, nu trăgea nădejde la îndreptarea lucrurilor… Acești basarabeni erau însă deciși să-și salveze și cultive naționalitatea românească în condițiile societății ruse…

Când împotriva țarismului a apărut însă adversitatea cercurilor socialiste, iar mai apoi amenințarea comunistă, bolșevică, acești români au simțit că este în primejdie nu numai Rusia, nu numai rușii, ci însuși principiul naționalist, al respectului pentru identitatea și diversitatea etnică. Este un paradox care merită cercetat cu toate datele aflate în joc: la cumpăna dintre cele două veacuri, 19 și 20, românii din Basarabia, deși mari naționaliști români, au acționat ca naționaliști ruși, în apărarea instituțiilor în care au văzut o pavăza a etnicității ruse. Personal nu am informații suficiente ca să apreciez cât este de adevărat, de real acest paradox pe care ni l-a prezentat domnul ANDREI SOFONEA. Îl pun în discuția celor capabili propriu zis să-l confirme și să-l adâncească. În primul rând a istoricilor din Basarabia.

De la același domn am aflat de existența unui mare naționalist rus, aristocratul Durnovo, filo-român, adept pe față al revenirii Basarabiei acolo unde îi este locul, între hotarele românești. A scris pagini documentate depre spiritul de sacrificiu al multor români din Basarabia pentru o Rusie creștină și imperială, succesoare a Romei, „cea de-a treia Romă”. A prezis că pretențiile neîntemeiate ale Rusiei asupra Basarabiei vor avea urmări fatale pentru Rusia.(!!)

3 – Contemporan cu acest magnific Purișchevici a fost Pavel Crușevan, boier din aceeași Basarabie (despre care Șalom Alehem scria că acolo este raiul pe pământ!),  publicist, romancier, autor al cărții Ce este Rusia? A fost persoana care s-a încumetat să publice, pe banii și pe răspunderea sa, în 1903, Protocoalele Sionului. Putem numi aceasta o prioritate românească?!… E de bine, e de rău?… La acest Pavel Crușevan se va fi gândit Hanna Arendt când ne-a dat așa de mare importanță în ierarhia anti-semitismului?… Pentru mine, implicarea acestui Crușevan în publicarea Protocoalelor devine un argument că, din păcate, nu avem de-a face cu o diversiune a Ohranei țariste… Dar n-aș putea justifica de ce! Cert este că Pavel Crușevan a avut parte, ca răsplată, de o moarte violentă, cu elemente de omor ritual! Mormîntul i-a fost profanat etc…

4 – În această ordine de idei și fapte, este bine să știm, ca români, că în armata rusească a existat o formațiune de elită, regimentul Probrajenskii (Schimbarea la față), garda militară a țarului, înființat de Petru cel Mare. După anexarea abuzivă a Basarabiei, recruții basarabeni erau cei mai căutați pentru acest regiment. Principala condiție pentru cei selecționați: să arate falnici! Ca brazii!… Și să se poată conta pe loialitatea lor. Și-au meritat faima: Când țarul Nicolae al II-lea a fost detronat și, practic, arestat la domiciliu, acest regiment s-a dezintegrat, s-a desființat. Cu excepția soldaților basarabeni, care au rămas mai departe, de capul lor, în serviciul țarului… Este vorba aici de un gest de mare demnitate și noblețe, care a fost pe nedrept uitat. Numai prin strămutarea țarului în altă localitate acești basarabeni au putut fi despărțiți de țar.

Nota bene: țarul a sfârșit împușcat, împreună cu toată familia, cum bine se știe. Ceea ce nu prea se știe este că executanții sinistrului ordin au fost soldați din Armata Roșie de naționalitate ungară și letonă. Printre criminali s-a aflat și Imre Nagy, viitor prim ministru al Ungariei…

Adaug aici o informație primită de la dl Petre Burlacu, doctor în biologie, cu stagiu militar sovietic: când se prezentau la regiment noile efective de recruți, comandantul regimentului sovietic începea de obicei trierea și repartizarea recruților prin întrebarea Care sunteți moldoveni? …Ofițerii sovietici preferând mai ales pe moldoveni să-i aibă în subordine! În războiul din Afganistan, Armata Roșie s-a bazat cel mai mult pe moldoveni, se pare: disciplinați, inteligenți, cu spirit de inițiativă, numărul moldovenilor a fost disproporționat de mare printre combatanții din Afganistan… Ceea ce, din fericire, n-a fost suficient pentru a asigura succesul militar sovietic! (Unii apreciază că prezența în număt mare moldovenilor în războiul din Afganistan era conformă politicii Moscovei de a diminua cifra demografică a românilor…)

5 –  Generalul Turcu. Figură interesantă. În 1917 a plecat de pe frontul din România cu un grup de ofițeri ruși de origine basarabeni pentru a lupta împotriva bolșevicilor. A emigrat apoi în Occident, activ militant anti-sovietic în perioada interbelică. În al II-lea Război Mondial s-a alăturat armatei lui Andrei Vlasov. (Notă: numele Vlasov desemnează pe rusește un român, un vlah…)

Dacă se confirmă datele prezentate de domnul ANDREI SOFONEA – ceea ce nu m-ar mira deloc și m-ar bucura nespus, s-ar confirma un vechi sentiment al meu, devenit în timp convingere: noi, românii, suntem poporul care am opus cea mai mare rezistență la răspândirea în lume a cancerului bolșevic. Noi, românii, am adus cele mai grele lovituri și deservicii cominternismului bolșevic. Nu întâmplător la București, în România și nu în altă țară, s-a produs pentru prima oară demolarea unei statui a lui Lenin… Moment astral, peste care, cu ajutorul cominterniștilor instalați fraudulos la putere în decembrie 1989, s-a trecut prea ușor cu vederea.

Dacă se va scrie un „raport” corect asupra relației românilor cu bolșevismul, acesta va consemna o sumedenie de priorități și excelențe românești. Începutul l-ar putea face însuși Mihai Eminescu, cu al său poem Împărat și proletar, atât de lucid vizionar… Ar urma acest capitol, scris de românii basarabeni, de a căror opoziție la bolșevism încă din perioada leninistă n-am știut aproape nimic. Un capitol care, prevăd, atunci când îl vom cerceta cu amănuntul ne va oferi mari surprize și satisfacții.

Alt capitol glorios, comentat cu mare entuziasm de Petre Țuțea, l-ar constitui refuzul soldatului român, în Marele Război, de a pleca urechea la propaganda bolșevică și de a uita rațiunea prezenței sale în tranșee! Când în jurul său, de-o parte și de alta a frontului, toți soldații se aliniau la debandada abil manevrată de bolșevici, întorcând armele împotriva propriilor ofițeri, a țarului rus, a împăratului german sau austriac, soldatul român, adică țăranul român nu s-a pierdut cu firea și nu s-a lăsat amăgit de lozinci mincinoase. Vechi în istoria lumii, țăranul român știa că schimbarea domnitorilor este bucuria nebunilor… Știa cât este de amăgitoare. Rău cu rău, dar mai rău e fără rău… Anarhia și dezbrăcinarea cuprinsese toate armatele de pe frontul de Est. Mai puțin armia română! Numai trupele românești au rămas în cazărmi și nu s-au dedat la acte de vandalism, de nesupunere militară și civică. În aceste condiții autoritățile chezaro-crăiești au apelat la Iuliu Maniu, lider spiritual al acestor batalioane de feciori din Ardeal și Bucovina, și astfel s-a salvat Viena de la debandadă și vandalism. Aceiași români ardeleni au făcut ordine și la Praga. Iar oltenii, cum bine se știe, s-au ilustrat ca factor civilizator și de ordine la Budapesta, salvând Ungaria din îmbrățișarea cominternistă a banditului Bela Kuhn… Dacă Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, în ciuda eforturilor făcute de toată marea finanța mondială, nu a reușit să treacă de granițele Rusiei, aceasta se datorează clarviziunii politicienilor români, cu Brătienii în frunte, dar mai ales instinctului național, naționalist propriu zis, al poporului român.

Curând după încheierea războiului, România este țara în care apare prima mișcare și primul partid politic cu orientare doctrinar anti-bolșevică, anti-comintern: legionarii. Moment de mare demnitate românească: acțiunea de la Atelierele CFR Nicolina, când o mână de oameni au intrat peste sutele de greviști și au dat jos stindardul bolșevic, repunând în drepturi tricolorul românesc. Gest care i-a readus cu picioarele pe pământ pe bieții muncitori, amăgiți de vorbele mincinoase ale propagandei bolșevice…

În același sens, pentru perioada interbelică, vom înregistra și prestația lui Panait Istrati, unul dintre puținii și autenticii disidenți, care, primul, din interiorul intelectualității occidentale pro-sovietice, se va dezmetici și va dezvălui minciuna, demagogia și impostura bolșevică. Restul stângii occidentale va rămâne în slujba Moscovei, fiind generos stipendiată de aceasta – cum se va dovedi ulterior. Alde Henri Barbusse ori Romain Rolland sau Louis Aragon, aflați pe lista de plată a Cominternului!… Numai românul Panait Istrati, autentic idealist, din internaționalist înfocat devenind naționalist, adică redobândindu-și starea de normalitate intelectuală și spirituală…

Un caracter politic, ideologic, anti-bolșevic și naționalist a avut și războiul în care Ion Antonescu a decis să angajeze Țara. Nu a fost război, ci o cruciadă creștină anti-bolșevică!

Mai menționez rezistența din munți, de după 1944, unică în contextul est-european! A fost prima gherilă anti-bolșevică la nivel planetar!!! Un subiect care de doupzeci de ani incomodează autoritățile cominterniste de după 1990!

Un capitol nou și cu totul neașteptat se prefigurează: rezistența la cominternism, la bolșevism, în interiorul …partidului comunist român! Fac astfel trimitere la un eveniment deloc mediatizat, ascuns cu grijă de mass media obedientă față de guvernanții de azi: apariția lucrării Ferește-mă, Doamne, de prieteni, a istoricului și politologului american Larry Wats. Principala revelație pe care o aduce acest destoinic cercetător: Nicolae Ceaușescu a dus într-adevăr și în mod indubitabil o politică independentă față de Moscova și de așa zișii aliați din Pactul de la Varșovia, o politică pe care aceștia au apreciat-o ca fiind contrară ideologiei pe care ei o deserveau, pe Ceaușescu considerându-l un trădător al ideii bolșevice. Se pare că chiar așa au stat lucrurile și că Ion Iliescu, dacă a spus vreodată un adevăr, apoi atunci l-a spus când l-a acuzat pe Ceaușescu în fața întregii Țări, a întregii planete, „că a întinat idealurile comuniste”. Aferim! Chiar asta a făcut Ceaușescu, în cea mai autentică tradiție românească, precum se vede din cele de mai sus: a dus o politică anti-bolșevică, anti-cominternistă!… Dar despre asta cu altă ocazie, cât de curând…

Până atunci să ne aducem aminte de bancul care circula în urmă cu 30-40 de ani: Brejnev, Nixon și Ceaușescu în aceeași mașină. La un moment dat șoseaua se bifurcă. Șoferul întreabă încotro o luăm, luminățiile voastre? La stânga!, ordonă Brejnev. La dreapta!, zice Nixon. Iar Ceaușescu: Semnalizează stânga și ia-o la dreapta!… Astfel era intuit la acea vreme Ceaușescu de mentalul românesc colectiv, comunitar.

Revin la domnul ANDREI SOFONEA. Ne-a deschis, tot dînsul, o perspectivă neașteptată asupra lui Dimitrie Cantemir, pe care prea ne-am obișnuit să-l judecăm pentru greșeala de a se fi aliat cu muscalul împotriva turcului… Se pare că nu am luat în calcul toate datele problemei. Eșecul de la Stănilești a fost pricinuit de trădarea unor aliați, prea puțin pomeniți în istorii… Rolul cantemirilor în Rusia se pare că este un capitol încă nescris, oricum incomplet, din istoria comună a popoarelor noastre.

Ne-a semnalat domnul ANDREI și opera lui Alexandru Hâjdeu, tatăl lui Bogdan Petriceicu, operă scrisă în limba rusă, e drept, limbă în care a rostit la gimnaziul din Hotin cuvîntarea Slavă Moldovei. A tradus-o cineva în românește? Se pare că nu!

Contemporan cu Hâjdeu a fost Bantâș-Kamenskii, istoric și publicist.

Tot în limba rusă a scris și Alexandru Sturdza, teolog, autorul unei merituoase lucrări În apărarea ortodoxiei.

Ar trebui să ne intereseze și opera slavistului Polihronie Sârcu, autor în 1914 al volumului Din viața românilor basarabeni.

În sfârșit, tot de la domnul SOFONEA a căpătat viață, pentru noi, pentru mine, figura fiicei lui Ștefan cel Mare, Elena, măritată cu moștenitorul tronului rus. A rămas în amintirea rușilor ca Elena Goloșanca. A fost ținta unor intrigi țesute de Sofia Paleolog, urmașa ultimului împărat bizantin, Constantin. Iată un destin care ar merita să intre în conștiința publicului cititor de istorii…. Atingem astfel un subiect pe care dl ANDREI SOFONEA deseori l-a adus în discuție: rolul nefast jucat de grecii refugiați în Rusia după căderea Constantinopolului, ale căror intrigi au adus pe tronul imperiului rus mulți țari păguboși pentru poporul rus, țari de origine ne-rusă. Ca și camarila aciuată în jurul acestora.

Îi mulțumesc domnului SOFONEA care, în ciuda suferințelor și vexațiilor – care au mers până la tortură!, îndurate de la autoritățile sovietice, iată, este capabil să poarte în lume și pe meleagurile noastre o justă judecată asupra poporului rus, popor care – să nu uităm nicio clipă, ne îndeamnă domnul SOFONEA, a dat cele mai grele jertfe pe altarul bolșevismului atotbiruitor…

Pentru mine ANDREI SOFONEA este încă un caz, alături de românii din temnițele cominterniste românești, de ins pe care suferințele și nedreptățile îndurate l-au făcut să înțeleagă mai bine resorturile istoriei și ale comportamentului uman. Să înțeleagă și să iubească mai mult ce e de iubit pe lumea asta.

Rezumând, pot spune că de ani de zile domnul ANDREI SFONEA bântuie Bucureștiul ca purtător al unui mesaj surprinzător pentru noi, care suntem obișnuiți să ne gândim numai la suferințele Basarabiei, îndeosebi din anii bolșevismului, ai internaționalismului proletar. Însuși domnul Andrei Sofonea a fost ținta persecuțiilor, a torturii chiar, printre altele fiind supus unor șocuri cu insulină care i-au dereglat grav sănătatea, cea trupească, dar nu și pe cea spirituală sufletească… Anume, din „basmele” domnului SOFONEA rezultă că românii din Basarabia, ca cetățeni ai Imperiului rus, în ciuda ponderei lor numerice neînsemnate, au pus o amprentă puternică asupra vieții din Rusia, în diverse chipuri, făcând cinste și onoare numelui de român, nume de care nu s-au lepădat nici când au avut de plătit cu viața pentru acest titlu de noblețe!

Nota bene: pe cât am putut, am evitat termenul comunism, apelând, pentru exactitate, la cuvintele bolșevism sau cominternism, mult mai potrivite pentru a denumi experimentul criminal în care a fost târîtă Rusia și țările „surori”.

Ion Coja

București, 25 mai 2011