Amintiri din luptele de la Turtucaia,de George Topîrceanu (I)

Amintiri din luptele de la Turtucaia,de George Topîrceanu (I)

by -
0 469
  • În aşteptarerazboi2
  • Focurile
  • Un asalt
  • Pe malul apei
  • La Pontoane

În aşteptare

Lagărul întărit care apăra „capul de pod” de la Turtucaia avea forma unui larg semicerc sprijinit pe Dunăre. După cât ştiam pe atunci şi după cât îmi aduc aminte, oraşul era ocolit la o distanţă care varia între 8 şi 12 km de un sistem de lucrări defensive principale, împărţite în aşa-numite „centre” numerotate până la 14. Închipuiţi-vă un arc, aproape regulat, a cărui coardă era Dunărea. Centura aceasta începând de lângă Dunăre, din susul oraşului, aproape de Staro-Selo, care era în faţa centrului nr. 2, ocolea spre sud până lângă Daidâr, apoi, trecând prin faţa satului Antimovo, venea să se sprijine cu celalt capăt tot pe Dunăre, în josul oraşului, lângă satul Kosui-Bulgar. Tranşeele săpate adânc, întărite cu garduri de sârmă ghimpată şi cu „gropi de lup” în faţă, se întindeau aproape fără întrerupere pe marginea unui platou, care domina valea şi colinele din faţă.

Afară de această linie principală de apărare, aveam în spate linia a doua, mai puţin întărită, care închidea de aproape Turtucaia în alt semicerc, mai mic. În sfârşit, mai erau tranşeele dinafara centurii, spre sud, şi unghiul de întăriri care apărau satul Staro-Selo.

٭
Eram treizeci de tunari, deasupra satului Kosui-Bulgar, lângă două cupole de tunuri neisprăvite, la care lucrau până seara târziu oamenii de corvoadă civili, aduşi din ţară, de peste Dunăre. În ziua din urmă, odată cu apropierea primejdiei, numărul lor fusese sporit cu vreo două sute de turci de prin împrejurimi, care, sub paza soldaţilor noştri, cărau betonul frământat de o maşină gălăgioasă şi îl turnau în două imense gropi cilindrice, unde trebuia să fie aşezate tunurile. După câte auzisem, lucrarea începuse încă din martie, dar se tărăgănase până acum, în zilele mobilizării.

Corturile şi adăpostul nostru erau lângă creasta unei coline, care cobora cu un capăt în Dunăre. De o parte, se adâncea o vale îngustă, cu un pârâiaş umbrit de sălcii, de unde porneau, până spre Turtucaia, livezi bogate, ţarini şi vii cu poamă crudă. De cealaltă, tăpşanul lin cobora într-o vale mai largă, cu aşezări gospodăreşti, lângă un iaz bogat în peşte, deasupra căruia se ridica o coastă pleşuvă de deal, apoi tufăriş mărunt şi imaşuri pustii, luminate de soare.

De acolo şi din cutele amfiteatrului din dreapta, trebuia să vie inamicul…

La o aruncătură de piatră sub coastă, înaintea gropilor noastre, erau tranşeele ocupate de o companie a unui regiment de infanterie, unde mă duceam adesea să privesc peisajul vast şi calm din faţă, peste care treceau numai umbre călătoare de nouri.

Infanteriştii erau toţi rezervişti sau miliţieni, unii concentraţi încă de pe iarnă – în cea mai mare parte oameni trecuţi de patruzeci de ani… În ochii lor nu citeai dorul tineresc de „acasă”, ci numai grija mohorâtă şi senină de „nevastă” şi „copilaşi”, părăsiţi fără sprijin, cine ştie unde, în mijlocul unei gospodării dărăpănate.

– Mi-am lăsat nevasta acum şase luni, cu patru copii şi numai cu trei franci în casă, îmi spunea unul dintre ei. Cum nu sar fi gândit cei mari şi la noi, că doar nu suntem câini…

De la o vreme, chipurile lor pământii, roase de acelaşi gând îndărătnic, începeau să-mi strecoare în suflet o teamă nelămurită, o dezamăgire surdă: vor fi oamenii aceştia necăjiţi în stare să înfrunte războiul? Ce Dumnezeu! Duşmanul care putea sosi din ceas în ceas nu trebuia să ne găsească cu gândul numai la soarta nevestei şi a copilaşilor.

Dar, mă gândeam: de unde să aibă ei, în sufletul lor întunecat şi amărât, lumina iubirii de ţară, care singură ar mai putea da un înţeles suferinţelor războiului şi dezlănţui avântul? Pentru care scop, priceput şi primit de ei cu dragă inimă, şi de la cine ar fi putut ei să înveţe uitarea de sine? Dar au încercat măcar acei care au pus la cale acest război în incinta oraşelor să se coboare până la ei, să-i lămurească şi să-i întrebe?… Iar acum, întunecaţi şi amărâţi, trebuia să-şi dea viaţa pentru scumpa lor patrie.

Erau mai ales ţărani de prin judeţele de câmp ale Munteniei – cei mai oropsiţi dintre toţi. Mă uitam la ei cu strângere de inimă. Nu se potriveau deloc cu imaginea „ostaşului român”, de acum şi de pe vremuri, aşa cum mi-o zugrăvise în suflet strălucitoarele defilări ale regimentelor gătite de paradă şi, mai cu seamă, galeriile tragice ale istoriei noastre naţionale, atât de aspră şi de eroică.

Numai artileriştii de pe lângă cele două cupole neisprăvite se mai potriveau cu icoana ce mi-o făurisem în minte. Dar aceştia erau aproape toţi tineri, moldoveni sprinţari şi poznaşi, ca cei din literatura lui Alecsandri. Ziua întreagă „şuguiau” şi-şi îndeplineau îndatoririle cu inima uşoară. Uneori, însă, şi ei păreau îngrijoraţi.

– Ce ne facem noi cu babalâcii iştia când o începe nunta? Că parcă nu-s români, parcă-s alte dihănii.

Printre infanterişti, unul singur părea mai inimos: Mieluş ţiganul, cu mustăţile lui mari şi cu sprâncenele îmbinate deasupra ochilor negri şi vioi ca de veveriţă. Dibuise el, nu ştiu pe unde, un ceasornic cu muzică, despre care nu dădea nimănui nici o lămurire, şi pe care-l ţinea totdeauna aşezat frumos lângă raniţă şi nu-l pierdea din ochi, „ca să nu facă picioare”. De câte ori ieşea din tranşee, Mieluş făcea teatru. Îşi lua ceasornicul subţioară, se ducea cu el în dos, lângă bordei, şi acolo, după ce-l potrivea bine din şuruburi, îl punea pe pământ şi începea să se încrunte le el.

– Cântă, cioară, să joace boieru!

Şi numaidecât ceasornicul începea, cu note picurate, un marş bulgăresc, iar Mieluş, cu o mână-n şold şi cu alta-n ceafă, frământa pământul…

– Ce te-a apucat, ţigane? îl întrebai într-un rând.

– Ei, domnule, am şi eu un foc la inima mea. Ne-a prins războiul pe meleagurile astea şi n-am apucat barem să-mi mai văz ţiganca o dată… Că eram luaţi numai de şase zile când m-a „concintrat”.

Bietul Mieluş! Poate presimţea el că n-o să-şi mai vadă ţiganca niciodată, dar nu presimţea ce moarte grozavă îl aşteaptă…

Totuşi nu ne obişnuisem cu gândul că suntem în război.

În seara aceea stăteam până târziu, ca de obicei, cu locotenentul meu – un podgorean din Putna – la popota infanteriştilor, care ne invitau mereu la masa lor, sub un umbrar adăpostit de vedere.

Seara era caldă, dar vinul era rece şi se potrivea de minune cu peştele proaspăt, fript pe jăratic, care venea întotdeauna după nişte jumări amestecate cu fire de iarbă. Erau, pe lângă masa de scânduri, doi locotenenţi de rezervă – unul, institutor din Călăraşi, celalt, şef de birou la Domenii – amândoi cu gândul nemărturisit acasă, dar hotărâţi să-şi facă cinstit datoria, amândoi capi de familie, pe care un capriciu al împrejurărilor îi transformase în ofiţeri şi-i chemase pe neaşteptate să conducă soldaţi în luptă. Mai erau şi trei sublocotenenţi – doi în rezervă, al treilea abia ieşit din şcoală – băieţi veseli, neştiutori parcă de greutatea ceasului de cumpănă prin care trebuia să trecem. Sub impresia manifestaţiilor războinice din capitală, ei discutau zgomotos despre politică, literatură şi „intenţiile inamicului”, şi nici prin gând nu le-ar fi trecut măcar că ai noştri ar putea să fie biruiţi vreodată şi că, peste câteva zile numai, Turtucaia s-ar putea să cadă.

Când vorba se mai potolea, Mieluş, lângă un capăt al mesei, îşi lungea gâtul spre lună şi cânta, cu glasul lui pătimaş de ţigan îndrăgostit:

Aniţo, bătu-te-ar sfântul Cum îţi bate şorţu vântul…

Mă uitam la ţigan, mă uitam la tovarăşii mei… Şi fără voie, privirile mi se întorceau spre miazăzi, spre cerul posomorât şi ameninţător al Bulgariei.
٭
Târziu de tot, ameţit de mirosul fânului cosit peste care îmi aşternusem o foaie de cort, înţepat de gânduri şi de regrete, nu-mi găseam astâmpăr.

Noaptea era limpede.

Când deschideam ochii, mi se arăta departe, în vale, Dunărea luminată de lună, sclipitoare şi strâmbă ca un iatagan. În aceeaşi pulbere albăstrie, vedeam şi zăvoaiele din susul Olteniţei, şi ostrovul negru din faţa noastră, cu pădurea lui deasă de arini. Iar în jurul meu, de pretutindeni, din ierburile înflorite, se ridica concertul în pizzicato al atâtor greieri de noapte, ca mii de viori mărunte, risipite prin iarbă. Un murmur discret şi cristalin tremura sub fiecare floare.

Şi-mi aduceam aminte de observaţia curioasă a nu ştiu cărui aeronaut: în noaptea liniştită, din nacela balonului care aluneca fără zgomot prin văzduh, nici o larmă de pe pământ nu se mai aude, de la câteva sute de metri în sus – numai lătratul câinilor şi cântecul pătrunzător al greierilor…

E ceva straniu în potrivirea asta.

Cu mii şi mii de ani în urmă, în misterioasa eră primară, umilul cântec al greierului a fost singurul glas cu care nefericita noastră planetă saluta, pentru întâia oară, splendoarea mută a firmamentului. Murmur de uimire, plângere sfioasă din umbră, preludiu al întunecoasei tragedii terestre, sau rugă arzătoare, în care tremurau de pe atunci presimţirile viitorului fatal – cine ar putea să spună? Cântecul greierului se ridica şi atunci în zadar spre stele din sânul pământului, pe când planeta noastră, ca un ghem de suferinţe, se rostogolea izolată în nemărginire… Visam cu ochii deschişi.

Cineva mă strigă pe nume, de la câţiva paşi. Mă ridic şi văd nişte umbre în marginea mărăcinişului dinspre apă. E sublocotenentul X, care mă invită să prindem peşte cu prostogolul, pe Dunăre. A luat cu el un sergent şi doi soldaţi de prin părţile bălţii.

Coborâm în linişte pe poteca dintre mărăcini şi ne oprim jos, la mal, în faţa morilor, care stau negre şi neclintite pe luciul de argint mişcător.

Dincolo, spre ostrov, apa e lină şi transparentă ca un lac, iar dincoace, lângă noi, valurile mărunte bat uşor pe prundişul malului. Numai la mijloc, în sfor, nahlapii tremură şi saltă din fund şi, izbind în pieptul morilor, unda Dunării înşelătoare îşi dezvăluie mersul puternic.

Toţi tăcem, cuprinşi de gânduri.

Sergentul – un negustor de cherestea, cu capela dată pe ceafă şi cu nasul mare în bătaia lunii – îşi caută un loc potrivit. Îl văd apoi cum îşi răsuceşte sfoara pe după mână, apucă în dinţi prostogolul de o parte şi, cu o mişcare bruscă, îl aruncă. O clipă, plasa rotundă se desface ca o fustă deasupra apei, apoi dispare… dar când trage prostogolul la mal, cherestegiul fluieră a pagubă: n-a prins nimic.

În vremea asta, soldaţii s-au dezbrăcat, în linişte. Mă uit la ei cu mirare cum, fără nici un fior de frig, intră în apă – unul spre adânc, celalt pe lângă mal – ţinând fiecare de câte un câpăt o plasă lungă şi dreptunghiulară. După câţiva paşi, au tras-o la mal. În fundul ei se zbat câţiva peşti, pe care unul dintre golani îl aruncă pe tăcute într-un sac de pesmeţi, anume pregătit. Mă apropii, vâr şi eu mâna şi apuc unul, ca să-l văd mai de-aproape. Dar peştele zvâcneşte, îmi scapă şi cade pe nisip, unde rămâne neclintit. E un şalău mic – cel mai frumos la arătare dintre toţi peştii râurilor noastre. Mă uit la el cum stă încordat câteva clipe, pe nisip, în bătaia lunii, elegant şi fin, ca sculptat în argint. Dar oamenii au intrat iar în apă.

– Cum nu le-o fi frig, domnule, pe răcoreala asta, fără pic de foc? rosteşte lângă mine un glas cunoscut. E Mieluş ţiganul, care a răsărit şi el, nu ştiu de unde.

– La ce le-ar folosi focul, ţigane, când trebuie să intre mereu în apă? zice, râzând de departe, prietenul meu.

– Apoi noi, ţiganii, aşa suntem; nu putem fără foc. Uite, eu aş sta şi un ceas în apă, fără să ies, dacă mi-aţi aprinde un foc pe mal… barem să-l văz cu ochii, că tot îmi ţine de cald.

Aşa, cu plasa şi cu prostogolul, am colindat malul până dinspre ziuă.

Se îngâna umbra cu lumina, când morile au început să umble. Păreau nişte lighioane stranii, care luptă greoi să înoate în susul apei şi nu pot.

Apoi, răsfrângeri de rubin au sângerat o fâşie de Dunăre. Pe faţa apei au început să se străvadă toate schimbările şi clarităţile văzduhului. Acum păreau buchete mari de liliac îngropate în apă, acum se schimbau în falduri mari de purpură şi în petale de trandafiri, ori jucau galbene-verzui în luciu, cu aripi de fluturi timpurii, până când începură să tremure ca nişte pânze de beteală pe faţa undelor uşoare.

Iar când am ieşit deasupra, pe mal, cerul întreg spre răsărit şi miazăzi era cuprins de incendiul dimineţii. Părea că arde tot Deliormanul.

Dar încă nu ardea.

În seara aceleiaşi zile care începea cu atâta fast, un foc adevărat avea să izbucnească tot într-acolo, de-a lungul noului hotar…

Focurile

Peste zi primim vestea că posturile noastre de grăniceri au fost atacate noaptea de bulgari. Grănicerii, după cum se stabilise mai dinainte, au pus foc pichetelor şi s-au retras. Nu ştim câţi din ei au căzut.

Spre seară, cerul e acoperit de nouri vineţi şi vântul începe să bată tot mai tare din susul Dunării. Apa e plumburie. Toată priveliştea e învăluită într-o lumină vânătă care, cu apropierea înserării, împrăştie pretutindeni un aer de dezolare.

Şi pe când amurgul se prelungeşte apăsător, plin de presimţiri, pentru cea din urmă oară stăm la masa infanteriştilor. Vorbele cad rare, în mijlocul tăcerii în care ne cufundă pe toţi gândurile. Un soldat vine şi ne spune că au alungat doi lupi care dădeau târcoale primprejur. De când a început războiul, lighioanele s-au înmulţit prin părţile acestea, în loc să fugă.

Când ne-am ridicat de la masă şi am venit la cupole, noaptea era păcură: numai pe vârful colinei noastre, două lămpi electrice, acoperite pe o parte, ca să nu fie zărite de inamic, se clătinau în bătaia vântului, luminând slab nişte grămezi de nisip şi munca tăcută a lucrătorilor de noapte, care se învârteau ca nişte vedenii în jurul gropilor de tunuri.

Şi abia intrasem în magherniţa mică de scânduri, rămasă acolo de înaintea mobilizării, când o bubuitură scurtă, înfundată, acoperită numaidecât de vuietul vântului, ne făcu să tresărim şi să ne uităm unul la altul…

Era primul foc de tun care răsuna pe câmpiile Turtucaii, în noapte.

El ne vestea că războiul adevărat începe.

Şi desigur, în aceeaşi clipă, el a răsunat la fel în sufletele celor câteva mii de oameni care, înfundaţi prin tranşee, înconjurau cu şirul lor subţire orăşelul murdar, ghemuit ca un pui de cadână pe malul Dunării.

Când am ieşit afară, o privelişte stranie ne încremeni. Spre miazăzi, nu departe, două incendii mari spărgeau întunericul în două locuri, cu reflexele lor uriaşe.

Cum izbucniseră? Când au avut vreme să crească atâta?

Colina din faţă, cu toate amănuntele ei, tăiate parcă din marmură neagră, se zugrăvea în nemişcare pe lumina sângerie. Un singur copac izolat, drept pe culme, se vedea zbuciumat în bătaia vântului sinistru. Parc-ar fi vrut să fugă, dar ţintuit locului îşi frământa ramurile într-o parte, ca nişte braţe deznădăjduite.

Oamenii îşi lăsaseră lucrul şi priveau tăcuţi.

Întrebăm la telefon: ni se răspunde laconic că duşmanul a atacat înspre Daidâr. Ard două sate.

În vremea asta, tunuri bat rar, la intervale neregulate. Între cele două focuri, se arată din când în când dungi roşii de lumină, care taie întunericul o clipă, subţiri şi repezi, ca liniile efemere de văpaie pe care le lasă în urma lor stelele căzătoare.

În sectorul nostru, însă, e linişte şi noapte pustie – nici n-ai bănuit măcar că de aici, de lângă mal şi până la Antimovo, sute de oameni stau într-o încordată aşteptare.

Tunarii noştri, afară de cei care sunt „de gardă” la lucru, s-au culcat, unii în bordei, alţii pe afară. Mă las şi eu în iarbă, cu faţa în sus.

Dar nimeni nu poate să doarmă.

Toţi se frământă, înfioraţi de acelaşi gând: tunurile nu sunt încă aşezate, iar puştile lor sunt „sistem vechi” – şi chiar de n-ar fi aşa, artileriştii n-au mare încredere în puşcă.

Ne gândim în acelaşi timp şi la camarazii care, în clipa asta, nu departe, pe colinele de la Daidâr şi Staro-Selo, înfruntă primejdia…

Iar pe deasupra noastră, reflectoarele de lângă oraş scrutează întunecimile, aruncă fâşii largi şi diafane de pulbere incandescentă, ca nişte cozi de cometă care apar şi dispar necontenit, se mută prin văzduh şi se sprijinesc câteva clipe ca un capăt pe un nor mergător, uşoare ca nişte suluri de ceaţă, pe care te miri cum nu le risipeşte vântul.

Astfel noaptea trece încet şi focurile se potolesc tot mai mult, odată cu apropierea zorilor.

Soarele era sus când m-am deşteptat.

Nişte infanterişti se întorceau nu ştiu din ce „recunoaştere”, pe lângă mal, pe sub dealul din faţă.

Când ajung la noi, un caporal, foarte emoţionat, ne spune că, la marginea unei păduri, au fost primiţi cu focuri de bulgarii ascunşi acolo. Nu ştia ce s-au făcut cei doi sublocotenenţi care îi conduceau. Pe unul l-a văzut căzând de pe cal, în goană, iar pe celalt l-a pierdut din ochi.

– Cum aţi putut să-i părăsiţi aşa? îl întreb.

– Ce era să facem? Am tras focuri întruna, dar eram prea puţini…

După-amiază însă, s-au întors şi ofiţerii, pe rând: unul era teafăr, iar celalt a căzut numaidecât într-o criză de nervi, în care i se părea că-şi vede camaradul omorât.

Spre seară, comandantul companiei de infanterie primeşte ordin să dea foc satului de lângă noi…

Un grup de soldaţi, cu şomoioage de gaz, conduşi de un sublocotenent, pornesc să puie focul.

Mă duc mai în deal, de unde îi văd cum coboară cu pază pe sub tranşee, în lumina cenuşie a înserării, cum dispar printre gardurile grădinilor – şi mă gândesc la fapta grozavă pe care datoria îi sileşte s-o săvârşească.

Alături de mine, locotenentul Z., om foarte de treabă şi cu suflet de gospodar care ştie să preţuiască munca agonisită din greu, priveşte posomorât.

Satul, întins de-a lungul colinei, la picioarele noastre, fumega potolit din câteva ogeacuri. O femeie scoate apă dintr-o fântână. Un cârd de gâşte se întoarce de la baltă, pe drumul mare, în linişte… E tocmai ora de cină, la sate. Îmi închipui, în jurul măsuţei rotunde, câteva feţe de copii cuminţi, un bătrân făcânu-şi cruce domol, o gospodină care rânduieşte ce trebuie la masă…

Şi cu inima strânsă, aştept…

Un hreamăt se ridică deodată, din capătul satului, unde răsar fără veste câteva lumini, care se măresc văzând cu ochii. Şi zvonul creşte, se apropie, se răspândeşte în tot satul. Umbre speriate aleargă de-a lungul gardurilor, prin ogrăzi, pe uliţi. Satul întreg mişună acum ca un furnicar răscolit şi larma creşte, s-aud strigăte şi chemări, apoi ţipete de copii şi de femei care aleargă nebune, de la o curte la alta. Văpăile se risipesc mereu, focuri răsar necontenit, ici şi colo, arzând limpede în lumina scăzută a amurgului. Flăcările se înalţă pâlpâind, trosnind, din clăi de fân, din pătule uscate. S-aud şi câteva împuşcături, unele mai aproape, altele mai departe şi se văd cete de oameni pe uliţi, care par că se sfătuiesc între ei…

Iar focul se întinde, cuprinde casele una după alta. Şi cu încetul, o ceată mai mare de oameni se alege spre marginea satului, sub deal. E furnicar de umbre nelămurite, ce se zbat, se frământă, se amestecă în gloata gălăgioasă, care sporeşte mereu cu cei întârziaţi. Glasuri răguşite strigă, unii cheamă rudele, femeile îşi caută copiii…

Apoi un capăt de convoi mohorât se formează pe coasta dealului din faţă, se lungeşte, se târăşte la deal ca o omidă…

Au pornit. Unde?…

Iar jos, în vale, satul, unde atâţia din cei care pleacă şi-au petrecut copilăria, au crescut şi-au iubit, satul cu ideile lui, cu casa părintească, cu amintirile, cu datinele şi trecutul lui, rămâne în urmă arzând, prăpădit poate pentru vecie.

Nemişcaţi stăm şi privim. Acoperişuri trosnesc, flăcările se înalţă de peste tot în voia lor şi valuri de fum se amestecă sus, spre cele dintâi stele. Acum uliţele sunt pustii, nu se mai aude nici un glas, prin curţi nu se mai vede nici o mişcare. Focul singur îşi mistuie prada în linişte.

Într-un târziu, locotenentul se întoarce spre mine:

– Mare ticăloşie e războiul!… şopteşte el, cu vocea sugrumată.

Un asalt

În dimineaţa de luni 22 august, un balon captiv inamic apăru spre miazăzi. Abia se vedea, gălbui şi diafan, în ceaţa dimineţii.

Şi tunurile duşmane, care până acum au bătut rar, încep să-şi înteţească focurile: bubuituri tot mai dese răsună spre Daidâr şi Staro-Selo. Dar de-a lungul tranşeelor noastre, până la Antimovo, aceeaşi linişte şi încordare continuă. Patrulele cutreieră locurile din faţă, dealul, pădurea şi valea de dincolo: nimic.

Până seara zgomotul artileriei creşte şi scade în răstimpuri, iar noi, fără nici o veste, aşteptăm să fim atacaţi din ceas în ceas.

Şi abia spre seară aflăm că bulgarii au dat vreo zece asalturi spre Daidâr, dar au fost respinşi. Asta era „versiunea oficială!”. În şoaptă însă se spunea că ai noştri s-au retras peste tot în dosul primei linii şi că tranşeele din afară şi cele întărite, care apărau Staro-Selo, au căzut, împreună cu satul, în mâinile duşmanului.

Soldatul pe care-l trimitem zilnic la oraş ne spune că malul şi vasele-spital sunt pline de răniţi.

Noaptea o petrecem de veghe în şanţuri. Încredinţat că până la ziuă duşmanul va încerca, în sfârşit, şi pe la noi o lovitură, nu las oamenii să aţipească decât cu rândul. Toată vremea stăm cu ochii aţintiţi spre vale, în întuneric. Iar la spatele nostru, lucrătorii de noapte muncesc până târziu la cupole.

Astfel noaptea trece şi, afară de patrulele care sosesc din când în când pe un drumeag de sub mal şi îşi dau „parola” cu voce înfundată, nici ţipenie de om nu se mai simte prin locurile acestea părăginite, cufundate în întuneric. Numai o singură luminiţă se vede mişcând, uneori, într-o colibă din mijlocul grădinilor din vale. Iar când norii se desfac deasupra iazului, stele rare tremură în jocul undelor. Satul ars tot mai fumegă din câte o ruină sinistră. Departe, un tun trezit din somn rupe o clipă tăcerea, ca un dulău somnoros care latră o singură dată şi adoarme iar.

Soarele de-abia s-a ridicat şi balonul de ieri apare din nou, mai aproape, deasupra zării.

Tunurile încep să bată. Din vuietul lor crescând, înţelegem că, în această zi strălucitoare de toamnă, se va da asaltul hotărâtor.

Dar la noi, iarăşi nimic. Eram sortiţi să stăm şi de astă dată numai la pândă?

Soldaţii cu care trecusem noaptea în şanţ supravegheau acum pe muncitorii turci – vreo două sute de oameni zdrenţăroşi, cu feţe întunecate, care munceau pe tăcute, cărând betonul frământat şi nisipul, cu atâta linişte impasibilă, încât nici nu-şi întorceau capul spre partea de unde venea vuietul tunurilor şi zgomotul luptei care se tot apropia.

Stam ca pe ghimpi. Urcat pe o schelă de grinzi pentru ridicarea greutăţilor, priveam spre marginea platoului către Antimovo linia de tranşee deasupra căreia exploziile de şrapnele însemnau stoluri de nouraşi plutitori, mici ca nişte batiste albe.

O baterie de-a noastră încercă să atingă balonul. Dar tunurile nu bat până acolo; câţiva fulgi albi care se destramă în senin, dincoace de balon, arată locul unde se sparg şrapnelele.

Ca să capăt vreo veste, mă duc la compania de infanterie de lângă noi. În bordeiul locotenentului, un căpitan, comandant al batalionului, vorbeşte la telefon cu maiorul lui. Convorbirea e febrilă şi, după cuvintele „tari” pe care i le spune căpitanul, înţeleg că maiorul trebuie să fie un om moale de tot şi că lucrurile nu merg bine.

Dar, fiindcă aici bulgarii nu atacă încă, în loc să mă întorc la cupole, pornesc de-a curmezişul pe coastă, spre tranşeele bombardate, şi peste câteva minute ajung la loc deschis.

Platoul se întinde acum neted în faţa mea. Detunături neîntrerupte zguduie văzduhul. De la un pâlc de copaci din stânga şi până departe, la adânciturile din dreapta, fulgii albi de fum care apar necontenit, puţin deasupra pământului, înseamnă în văzduh linia tranşeelor noastre, în spatele cărora mă aflam acum.

Şi lucru straniu: lupta e în toiul ei, dar cât vezi cu ochii împrejur şi în faţă, nici un singur om nu se zăreşte. Dacă n-ar fi urletul acesta neîntrerupt al artileriei, te-ai crede în mijlocul unor imaşuri pustii, luminate puternic de soare… Dar oamenii sunt ascunşi ca râmele în pământ. De acolo se pândesc unii pe alţii, de acolo îşi trimit prin văzduh focul ucigător. Războiul modern! Stai în tranşee cu braţele încrucişate şi cu spatele încovoiat, cât timp durează „pregătirea” şi aştepţi, fără nici o putere, să plesnească deasupra ta o maşină, azvârlită de altă maşină! Oamenii se bat cu maşinile – e o concurenţă de răbdare. Pânda vicleană, „nervii tari” şi calculul rece înlocuiesc avântul de odinioară şi stropul de poezie al luptelor deschise, în care era cel puţin o superbă dezlănţuire de energie tinerească, o măsurare cavalerească de putere fizică şi de curaj. Dar războiul modern trebuia să fie aşa – prozaic, senil şi mohorât, ca şi cea mai mare parte a scopurilor materialiste pentru care se urmează în depărtatul Apus: comerţ, debuşeuri, parale…

Acum o grindină de obuze aruncă în aer bulgări de pământ şi sporesc fumul de licăriri repezi şi roşiatice. Proiectilele artileriei duşmane, îndreptate de observatorul din balon, cad cu precizie asupra tranşeelor noastre. Încerc să deosebesc şi focuri de puşcă. Dar îmi dau repede seama că infanteria noastră nu poate trage acum, iar vuietul tunurilor, haotic şi neîntrerupt, ca o vibraţie de coardă groasă, învăluie orice alt zgomot venit dintr-acolo. Şi cu cât mă apropii, cu atât detunăturile, ca într-o rupere de nouri, se amestecă şi se precipită.

Ştiam că focul acesta pregăteşte atacul cu baioneta, şi mă gândeam la soldaţii noştri, în mare parte rezervişti şi miliţieni de prin Ilfov, de prin Ialomiţa… De ce tocmai aceştia au fost ursiţi să dea pentru întâia oară piept cu bulgarii, la baionetă?… O, dacă ar fi fost acolo, acum, câteva batalioane de vânători sau de oameni de prin părţile muntelui, cu câtă încredere ar fi aşteptat atacul bulgarilor, vestiţi pentru destoinicia lor la baionetă.

O explozie grozavă mă făcu să întorc capul: la spatele meu, spre dreapta, un obuz monstru a căzut lângă drumul de pe coastă. Ca o irupţiune de păcură, o coloană mare de fum negru şi gros, amestecat cu bulgări de ţărână, ţâşni ca din pământ… Au început să bată cu tunuri grele a doua linie a noastră! E vestitul obuzier german, ori sunt tunuri-automobile austriace?…

Din pâlcul de copaci din stânga, o baterie de a noastră deschide focul fără veste spre răsărit.

Mă gândeam că atacul se poate întinde acum şi la „centrul” nostru şi voiam să pornesc îndărăt, la cupole – dar numaidecât bag de seamă că balonul începe să se coboare repede…

Şi ca prin farmec, în câteva clipe, pe frontul întreg, bubuiturile încetează cu totul. Numai tunul cel mare mai trage…

Liniştea ciudată care urmează e întreruptă de un ropot de împuşcături mărunte de-a lungul tranşeelor… Câteva gloanţe rătăcite îmi şuieră pe deasupra. În dosul vălului de fum, infanteria bulgară a pornit, desigur, la atac. Dar n-aud mitralierele, n-aud artileria noastră… şi aştept, cu inima strânsă.

Acum un freamăt de glasuri depărtate, de strigăte prelungi, apoi o larmă de răcnete, de vaiete, de chemări ajung până la mine.

Privesc, fără a clipi, în lumina mare a soarelui. Prin fumul care nu s-a risipit încă, văd doi călăreţi în goană nebună, plecaţi pe coama cailor. Apoi un cheson de muniţii, cu caii în galop, iese la iveală o clipă, într-o spărtură a ceţii, şi dispare iar, în vârtej de praf şi fum.

Peste puţină vreme, câţiva soldaţi răzleţi, apoi în pâlcuri mici, se văd alergând pe câmp, unii spre stânga, alţii spre vâlceaua din dreapta.

Vroiam să-i opresc, să-i întreb… dar la ce bun? Era vădit că bulgarii au pătruns în tranşeele noastre, sfărâmate de obuze, de unde măcelul cu baioneta a risipit pe cei rămaşi în viaţă…

Când am ajuns la cupole, tot drumul de pe coasta din spatele nostru era plin de fugari, de răniţi, de chesoane şi de tunuri, care coborau în goană spre Dunăre şi, pe sub malul înalt, se îndreptau spre Turtucaia. Până pe la ceasul 5 după amiază, am privit înfiorat, cu locotenentul meu, de pe vârful colinei, această scurgere jalnică şi grăbită, care ne umplea inima de fiere.

La telefon nu ne mai răspundea nimeni.

Ce făceau bulgarii? De ce nu urmăreau?

Aveau pierderi grele şi generali prudenţi.

Dar prin spărtura făcută puteau să ne cadă în spate dintr-o clipă în alta… Fără ordin, însă, noi credeam că nu trebuie să părăsim creasta colinei pe care ne găseam şi unde ca-n ironie, turcii lucrau şi acum de zor, împreună cu ai noştri, la construirea cupolelor neisprăvite!

Abia când am văzut că compania de infanterie de lângă noi se retrage spre vale şi că rămânem singuri acolo, am început şi noi să ne pregătim de plecare.

Într-o clipă toţi turcii, care munceau cu greu, oftând, se rânduiră patru câte patru.

Şi domol, după ce ne-am îndeplinit cele din urmă îndatoriri poruncite de regulamente în asemenea situaţie, am pornit spre vale, cu sufletele înecate de mâhnire, pe lângă convoiul de turci, care, între sentinele, coborau în tăcere coasta, aruncându-ne priviri întunecate şi piezişe…

În ziua aceea, şapte „centre” întărite au căzut în mâinile duşmanilor şi centura principală de apărare a fost ruptă.

Pe malul apei

De-a lungul Dunării, pe sub malul râpos şi înalt, era un furnicar neastâmpărat, o gloată care se rostogolea în goană pe drumeagul pietros şi îngust, un amestec înfrigurat de căruţe cu bagaje, de chesoane, de soldaţi negri şi prăfuiţi, de cai slobozi, care alergau pe de margini, şi de oameni răniţi, care se târau cum puteau spre Turtucaia. Şi convoiul acesta frământat sporea mereu cu fugarii care coborau din râpile malului, de prin vii, şi se îndreptau spre pontoanele de lângă oraş, în nădejdea că vor găsi un pod sau vase care să-i treacă dincolo. Mulţi îşi păstrau arma şi nu vedeai nici o raniţă aruncată pe marginea drumului. Mergeau în tăcere, fără să privească în lături.

Nu auzeai decât ropotul grăbit al picioarelor şi huruitul căruţelor.

În gloata aceasta a trebuit să intrăm şi noi, cu coloana lungă de muncitori turci, pe care sentinelele nu-i slăbeau deloc.

Opream pe câte un fugar şi-l întrebam: unde se duce? pentru ce a fugit?

Mulţi se uitau la mine aiuriţi şi porneau fără să-mi răspundă.

– Bulgarii sunt colea, deasupra malului, îmi răspundeau unii. Ne-au prăpădit cu tunurile…

Cei mai mulţi spuneau că s-au rătăcit de ai lor; nu ştiau unde le sunt companiile, regimentul, ofiţerii. Şi veneau să-i caute la pontoane.

– Ofiţerii au fugit şi ne-au lăsat singuri, mai ziceau ei…

Refrenul acesta l-am auzit întruna de atunci; dar mai târziu, în captivitate, m-am încredinţat chiar din spusele lor că nu era cu totul adevărat. La Turtucaia fiind cea dintâi ciocnire mai crâncenă cu inamicul, desigur că nici soldaţii – miliţieni şi rezervişti –, nici ofiţerii noştri nu erau obişnuiţi cu focul. Totuşi pierderile mari de oameni ale inamicului, despre care m-am putut încredinţa în ziua când am străbătut, ca prizonier, locul luptelor de lângă Daidâr şi despre care am auzit adeseori în timpul captivităţii chiar din gura bulgarilor şi din presa lor, dovedesc că ai noştri nu s-au dat uşor. Iar dacă au fost ofiţeri care şi-au părăsit oamenii sub felurite pretexte şi dacă au fost şi soldaţi destui care şi-au părăsit ofiţerii şi au lăsat artileria singură în faţa duşmanului – şi printre unii şi printre alţii s-au găsit destule cazuri de eroism individual minunat, despre care voi pomeni mai târziu, şi care au salvat „onoarea armelor”.

Când am ajuns la al doilea ponton din faţa gării Olteniţa, am început să întâlnim şi alţi fugari care veneau din sus, dinspre Turtucaia, şi se opreau de-a lungul malului ori se înghesuiau pe lângă ponton. Atunci mi-am dat seama de toată întinderea înfrângerii şi am înţeles că numai un ajutor grabnic şi puternic, dacă nu o înlocuire totală a trupelor, ar mai putea pune în cumpănă soarta „capului de pod”.

Soldaţi din diferite regimente, amestecaţi, forfoteau fără nici un rost în toate părţile. Era o gloată dezordonată, cuprinsă de panică, o îngrămădeală de oameni descurajaţi, care nu mai căutau decât să scape, să găsească vreun mijloc de trecere. Şi cum noaptea se lăsa repede, cine ar mai fi fost în stare să-i adune, săi rânduiască, să trimită pe fiecare la rostul lui?

Într-un loc am găsit compania de infanterie care fusese lângă noi, pe deal. Era singurul grup disciplinat pe care l-am întâlnit în seara aceea. Oamenii făcuseră piramide de arme şi-şi aşteptau comandantul, care se dusese la oraş, să ceară ordine.

Nu departe de ei, ne-am oprit şi noi sub mal.

Se înnoptase fără să băgăm de seamă. Nu ştiam ce se petrece în Turtucaia. Am dat drumul turcilor să se ducă în oraş şi locotenentul nostru, după ce şi-a întipărit bine în minte locul unde rămâneam, a plecat şi el să primească ordine. De la cine, dacă bulgarii vor fi pătruns în oraş? Şi cine să mai aibă vreme, în situaţia asta, să se mai ocupe de câţiva tunari fără tunuri?!

Era acum un întuneric orb şi o învălmăşeală mare de oameni, cai, chesoane, care de corvadă puse de-a curmezişul şi căruţe cu bagaje, între apă şi malul înalt – ba am întâlnit şi o cireadă de bivoli, care mugeau întruna prin întuneric, mânaţi din urmă cu strigăte şi cu ciomege, Dumnezeu ştie de unde şi pentru ce.

Peste puţină vreme, locotenentul s-a întors. Nu putuse răzbate şi se temea să nu se rătăcească de noi.

Nu ştiam ce să facem. Să pornim în noapte pe coaste, spre inamic? Dar pe unde mai erau de-ai noştri? Şi cum să-i recunoaştem, ca să nu tragem în ei? Vrând-nevrând, trebuia să aşteptăm până la ziuă acolo unde ne găseam. Eu unul eram încredinţat că bulgarii se vor folosi curând de prilejul acestei dezordini. Ştiam că cel puţin spre Antimovo, unde era o largă spărtură a frontului nostru, nimeni nu le mai ţine piept. Şi trăgeam totuşi nădejde că un măcel cu baioneta, în zăpăceala unei încăierări nocturne, ne-ar putea îngădui să recâştigăm ceea ce pierdusem peste zi.

Eram ostenit – trei nopţi nu dormisem. În neputinţa de a face ceva, mi-am zis: fie ce-o fi! Nu se mai auzea nici o bubuitură de tun, nici o împuşcătură… Învăluit în pelerina locotenentului, mă lăsai şi eu lângă el pe nisip, cu baioneta pusă la armă, pe care o ţineam în braţe, gata să sar în picioare la cel dintâi strigăt de alarmă şi să dau cu ea în toate părţile! Dar un somn greu şi fără vise mă învălui repede şi mă ţinu sub apăsarea lui de piatră până a doua zi…

Când am deschis ochii, somnoros, la câţiva paşi Dunărea, sub lumina îngheţată şi albăstrie a zorilor, clipotea din valuri… Văzui mai întâi malul dimpotrivă – al ţării noastre – printr-o pânză subţire de neguri. Apoi, când îmi întorsei privirile pe cestălalt mal, priveliştea desfăşurată de-a lungul, pe sub râpi, aducându-mi aminte, cu realitatea ei brutală, cele petrecute ieri, într-o clipă îmi risipi somnul…

Începea ziua fatală, 24 august…

La pontoane

Zvonuri umblau că peste noapte au trecut câteva regimente de muscali. Adevărul e, după cum am aflat mai târziu, că trecuse un regiment de infanterie de-al nostru, de „scutiţi” şi „dispensaţi”, şi unul sau două batalioane de grăniceri, care au înaintat peste noapte, împingând pe bulgari îndărăt, în tranşee, şi mulţumită cărora golul dinspre răsărit fusese astupat. Dar atunci nu aveam nici o ştire temeinică, ci numai zvonuri care sporeau zăpăceala.

Locotenentul nostru primise ordin să facă deocamdată paza la pontoane, în jurul cărora stătea mare mulţime de răniţi, aşteptând să fie trecuţi dincolo. Pe sub maluri se îmbulzeau şi acum fără astâmpăr cei fugiţi din foc, unii fiindcă îşi pierduseră cu totul nădejdea în izbândă, iar alţii din pură mişelie, pândind cu ochi de lup vreun mijloc de trecere. În curând jandarmii începură săi alunge cu focuri de puşcă pe coastă; dar peste puţină vreme ei reveneau în număr şi mai mare, ameninţând să strivească în picioare răniţii de la capătul punţii de ponton.

Uneori, câte un ofiţer, venit de cine ştie unde, striga: „Oamenii din regimentul cutare să se adune aici! Hai, băieţi…” Şi strigătul lui se pierdea în larma generală, se auzea din nou… Mulţi se rânduiau în jurul ofiţerului şi porneau la deal, prin văi, dar mulţi se ascundeau şi nici că voiau să audă.

Obuze se spărgeau uneori prin viile de deasupra. În răstimpuri se auzea o răpăială îndepărtată de împuşcături. Pe ponton şi sub mal, răniţii, pansaţi în grabă de doi medici, sporeau necontenit.

Un ofiţer de artilerie trecu dincolo cu luntrea pontonului să ceară muniţii… În curând, un vaporaş sosi, având la remorcă un bac cu muniţii, care se alătură de pontonul nostru. Soldaţii valizi, câţi erau pe aproape, se găsiră fericiţi să-şi facă de lucru cu descărcarea lăzilor pe mal. Presimţeam că muniţiile acelea nu vor mai ajunge la destinaţie, dar n-aveam nici o putere.

Pe măsură ce bacul se descărca, rânduiam răniţii în locul cutiilor de cartuşe.

Sărmanii! Nici nu mai gemeau, de bucurie că trec Dunărea şi de teamă să nu rămână dincoace… Mă apropiai de unul care stătea lângă punte. Avea stânga retezată de un obuz şi o ureche ruptă. Bluza, pantalonii, cămaşa îi erau ude, parcă făcuse o baie de sânge. Îl văzui ridicându-se, ca să-şi încerce rămăşiţa de puteri. Se ţinea de balustradă şi se clătina, galben, cu ochii pierduţi.

– Cum te cheamă?

– Matei.

– Unde te-a rănit? – Nu ştiu. – De unde eşti? – Nu ştiu…

Vorbea cu greutate. L-am luat de subţioară, l-am dus pe bac şi l-am lăsat jos, într-un colţ, unde rămase cu ochii împăinjeniţi. Tunurile vuiau întruna.

În apă vedeai acum capete răzleţe de înotători, care luptau cu valurile. Dar pe celalt mal, jandarmii îi primeau cu focuri de carabină.

Câteva monitoare de război, venind din susul apei, trecură cu toată viteza la vale şi, peste puţină vreme, se pierdură în dosul crângurilor din ostrov. Se retrăgeau… Unul singur se opri la capătul ostrovului şi de acolo trimise câteva obuze spre Antimovo, din tunul lui de mare calibru, care bufnea c-un sunet metalic, la câteva palme deasupra apei. Pe bordul lui, jos şi turtit ca o carapace, nu zăreai nici un om. Era vădit că-şi face ultima datorie, înainte de a părăsi malurile Turtucaii… Îmi bătea inima privindu-l cum îşi primejduieşte trecerea la vale în această întârziere zadarnică, dar plină totuşi de o patetică bravură – şi în acelaşi timp o jale imensă mă cuprindea, când mă uitam în jurul meu.

Eram acum jos, pe mal, între căruţe, trimis acolo nu ştiu cu ce ordin de locotenentul meu. Şi nu trecuse nici un minut de când mă coborâsem – dar o singură clipă şi o singură mişcare banală sunt de ajuns ca să hotărască soarta unui om. De câte ori nu m-am gândit în urmă, c-un fel de ciudă superstiţioasă, la întâmplarea asta! Fiindcă m-am coborât câteva momente de lângă locotenent, a trebuit să mă trezesc peste câteva zile tocmai în fundul Macedoniei şi să îndur o captivitate atât de lungă!

Ce se întâmplase?

Tot vălmăşagul acela de oameni grămădiţi acolo fu cuprins deodată, fără pricină aparentă, de o panică nebună. Ca nişte fiare speriate se repeziră pe punte, pe ponton, inundară bacul, împingându-se sălbatic, făcându-şi loc cu pumnii şi călcând în picioare răniţii, apucaţi fără veste şi striviţi din toate părţile. Era un ţipăt sfâşietor, vaiete de oameni în agonie, gemete de piepturi strivite sub cizme, de oameni cu capul zdrobit sub călcâie, de schilozi cu rana sângerândă, în neputinţă de a se apăra. Şi îmbulzeala sporea întruna, cu cei de pe alături; se înghesuiau, se împingeau cu îndârjire, în tăcere, fără o vorbă, se ridicau unii peste umerii celorlalţi, se rostogoleau, şi dădeau iarăşi năvală, cu feţele schimonosite de încrustarea aceluiaşi gând, şi stăpânit fiecare de o singură pornire instinctivă: să scape el cu orice preţ, să-şi apuce un loc pe puntea vasului.

Rezemat de o căruţă, priveam încremenit. Niciodată n-am simţit mai adânc ca atunci că omul e mai rău decât fiara.

Locotenentul striga, jandarmii trăgeau focuri în grămadă – degeaba! Nici revolverul, nici carabinele care le trosneau sub nas nu erau în stare să-i oprească. Cei din spate împingeau pe cei din faţă, care începură a se rostogoli în Dunăre, peste balustrada de dincolo, ruptă…

În cele din urmă vaporul porni şi bacul se dezlipi uşor de ponton. Toţi cei de la margine se prăvăliră în apă.

Iar în locul lor, dintre răniţii de adineaori nici unul nu mai gemea, nici unul nu mai mişca. Era o amestecătură de sânge, de membre zdrumicate în picioare, de carne zdrobită, de cadavre încremenite în spasme cumplite.

Peste câteva clipe, puntea şi pontonul, care se aplecase într-o parte ameninţând să se scufunde, se goliră de oameni. Coborau întunecaţi, năuci…

Am trecut pe punte la marginea pontonului şi de acolo mă uitam cum se depărtează bacul încărcat, în josul apei… Era cel din urmă vas care se dezlipea de malul nostru.

După ce şi-a descărcat oamenii în faţa gării, vaporaşul cu remorca lui porni din nou spre noi şi în curând încercă să se apropie iarăşi de ponton. Abia avui vreme să mă cobor şi să mă trag mai la o parte. Aceeaşi năvală de oameni îndârjiţi era gata să mă prindă la mijloc… Zeci de inşi căzură în apă şi fură striviţi între ponton şi pereţii de fier ai vasului. Unda tulbure se încrâncenase de sânge.

Şi cum vaporul se depărta din nou, un om gol, abia ieşit din apă, trecu ca o nălucă în picioare peste cei grămădiţi, călcând pe capetele şi umerii lor, şi se aruncă, cu braţele înainte, pe balustrada bacului.

Puntea care lega pontonul de mal se rupsese. Cei rămaşi sus coborâră pe un podeţ de cadavre, înghesuite până în marginea nisipului.

În vremea asta, mulţi oameni se iveau deasupra valurilor, cerând ajutor. Un popă răsări din apă, cu capul buhos şi ud, împroşcând stropi în toate părţile. Cineva îi aruncă o frânghie de pe vapor şi îl trase până sus. Dar, cu mâinile zdrelite de marginea vasului, preotul scăpă frânghia şi căzu iar: o clipă se văzu cu anteriul umflat în cădere ca o fustă, apoi se duse la fund. În cele din urmă, l-am tras pe bord în nesimţire, cu braţul rupt.

Dunărea era presărată până dincolo de înotători. Un monitor mic, venit nu ştiu de unde, alerga pe faţa apei, în zig-zag, trecând peste zeci de oameni care se luptau cu moartea şi ale căror strigăte pierdute ajungeau până la noi. În urma lui rămânea apa lucie: toţi se duceau la fund.

Monitorul trecu repede de-a lungul malului nostru, pe când cineva striga cu megafonul de pe bord: „Domnul general!… Unde e domnul general?…”

În curând dispăru şi acest monitor în josul apei.

De data asta eram definitiv părăsiţi pe malul bulgăresc.

Un asalt Pe malul apei

În dimineaţa de luni 22 august, un balon captiv inamic apăru spre miazăzi. Abia se vedea, gălbui şi diafan, în ceaţa dimineţii.

Şi tunurile duşmane, care până acum au bătut rar, încep să-şi înteţească focurile: bubuituri tot mai dese răsună spre Daidâr şi Staro-Selo. Dar de-a lungul tranşeelor noastre, până la Antimovo, aceeaşi linişte şi încordare continuă. Patrulele cutreieră locurile din faţă, dealul, pădurea şi valea de dincolo: nimic.

Până seara zgomotul artileriei creşte şi scade în răstimpuri, iar noi, fără nici o veste, aşteptăm să fim atacaţi din ceas în ceas.

Şi abia spre seară aflăm că bulgarii au dat vreo zece asalturi spre Daidâr, dar au fost respinşi. Asta era „versiunea oficială!”. În şoaptă însă se spunea că ai noştri s-au retras peste tot în dosul primei linii şi că tranşeele din afară şi cele întărite, care apărau Staro-Selo, au căzut, împreună cu satul, în mâinile duşmanului.

Soldatul pe care-l trimitem zilnic la oraş ne spune că malul şi vasele-spital sunt pline de răniţi.

Noaptea o petrecem de veghe în şanţuri. Încredinţat că până la ziuă duşmanul va încerca, în sfârşit, şi pe la noi o lovitură, nu las oamenii să aţipească decât cu rândul. Toată vremea stăm cu ochii aţintiţi spre vale, în întuneric. Iar la spatele nostru, lucrătorii de noapte muncesc până târziu la cupole.

Astfel noaptea trece şi, afară de patrulele care sosesc din când în când pe un drumeag de sub mal şi îşi dau „parola” cu voce înfundată, nici ţipenie de om nu se mai simte prin locurile acestea părăginite, cufundate în întuneric. Numai o singură luminiţă se vede mişcând, uneori, într-o colibă din mijlocul grădinilor din vale. Iar când norii se desfac deasupra iazului, stele rare tremură în jocul undelor. Satul ars tot mai fumegă din câte o ruină sinistră. Departe, un tun trezit din somn rupe o clipă tăcerea, ca un dulău somnoros care latră o singură dată şi adoarme iar.

Soarele de-abia s-a ridicat şi balonul de ieri apare din nou, mai aproape, deasupra zării.

Tunurile încep să bată. Din vuietul lor crescând, înţelegem că, în această zi strălucitoare de toamnă, se va da asaltul hotărâtor.

Dar la noi, iarăşi nimic. Eram sortiţi să stăm şi de astă dată numai la pândă?

Soldaţii cu care trecusem noaptea în şanţ supravegheau acum pe muncitorii turci – vreo două sute de oameni zdrenţăroşi, cu feţe întunecate, care munceau pe tăcute, cărând betonul frământat şi nisipul, cu atâta linişte impasibilă, încât nici nu-şi întorceau capul spre partea de unde venea vuietul tunurilor şi zgomotul luptei care se tot apropia.

Stam ca pe ghimpi. Urcat pe o schelă de grinzi pentru ridicarea greutăţilor, priveam spre marginea platoului către Antimovo linia de tranşee deasupra căreia exploziile de şrapnele însemnau stoluri de nouraşi plutitori, mici ca nişte batiste albe.

O baterie de-a noastră încercă să atingă balonul. Dar tunurile nu bat până acolo; câţiva fulgi albi care se destramă în senin, dincoace de balon, arată locul unde se sparg şrapnelele.

Ca să capăt vreo veste, mă duc la compania de infanterie de lângă noi. În bordeiul locotenentului, un căpitan, comandant al batalionului, vorbeşte la telefon cu maiorul lui. Convorbirea e febrilă şi, după cuvintele „tari” pe care i le spune căpitanul, înţeleg că maiorul trebuie să fie un om moale de tot şi că lucrurile nu merg bine.

Dar, fiindcă aici bulgarii nu atacă încă, în loc să mă întorc la cupole, pornesc de-a curmezişul pe coastă, spre tranşeele bombardate, şi peste câteva minute ajung la loc deschis.

Platoul se întinde acum neted în faţa mea. Detunături neîntrerupte zguduie văzduhul. De la un pâlc de copaci din stânga şi până departe, la adânciturile din dreapta, fulgii albi de fum care apar necontenit, puţin deasupra pământului, înseamnă în văzduh linia tranşeelor noastre, în spatele cărora mă aflam acum.

Şi lucru straniu: lupta e în toiul ei, dar cât vezi cu ochii împrejur şi în faţă, nici un singur om nu se zăreşte. Dacă n-ar fi urletul acesta neîntrerupt al artileriei, te-ai crede în mijlocul unor imaşuri pustii, luminate puternic de soare… Dar oamenii sunt ascunşi ca râmele în pământ. De acolo se pândesc unii pe alţii, de acolo îşi trimit prin văzduh focul ucigător. Războiul modern! Stai în tranşee cu braţele încrucişate şi cu spatele încovoiat, cât timp durează „pregătirea” şi aştepţi, fără nici o putere, să plesnească deasupra ta o maşină, azvârlită de altă maşină! Oamenii se bat cu maşinile – e o concurenţă de răbdare. Pânda vicleană, „nervii tari” şi calculul rece înlocuiesc avântul de odinioară şi stropul de poezie al luptelor deschise, în care era cel puţin o superbă dezlănţuire de energie tinerească, o măsurare cavalerească de putere fizică şi de curaj. Dar războiul modern trebuia să fie aşa – prozaic, senil şi mohorât, ca şi cea mai mare parte a scopurilor materialiste pentru care se urmează în depărtatul Apus: comerţ, debuşeuri, parale…

Acum o grindină de obuze aruncă în aer bulgări de pământ şi sporesc fumul de licăriri repezi şi roşiatice. Proiectilele artileriei duşmane, îndreptate de observatorul din balon, cad cu precizie asupra tranşeelor noastre. Încerc să deosebesc şi focuri de puşcă. Dar îmi dau repede seama că infanteria noastră nu poate trage acum, iar vuietul tunurilor, haotic şi neîntrerupt, ca o vibraţie de coardă groasă, învăluie orice alt zgomot venit dintr-acolo. Şi cu cât mă apropii, cu atât detunăturile, ca într-o rupere de nouri, se amestecă şi se precipită.

Ştiam că focul acesta pregăteşte atacul cu baioneta, şi mă gândeam la soldaţii noştri, în mare parte rezervişti şi miliţieni de prin Ilfov, de prin Ialomiţa… De ce tocmai aceştia au fost ursiţi să dea pentru întâia oară piept cu bulgarii, la baionetă?… O, dacă ar fi fost acolo, acum, câteva batalioane de vânători sau de oameni de prin părţile muntelui, cu câtă încredere ar fi aşteptat atacul bulgarilor, vestiţi pentru destoinicia lor la baionetă.

O explozie grozavă mă făcu să întorc capul: la spatele meu, spre dreapta, un obuz monstru a căzut lângă drumul de pe coastă. Ca o irupţiune de păcură, o coloană mare de fum negru şi gros, amestecat cu bulgări de ţărână, ţâşni ca din pământ… Au început să bată cu tunuri grele a doua linie a noastră! E vestitul obuzier german, ori sunt tunuri-automobile austriace?…

Din pâlcul de copaci din stânga, o baterie de a noastră deschide focul fără veste spre răsărit.

Mă gândeam că atacul se poate întinde acum şi la „centrul” nostru şi voiam să pornesc îndărăt, la cupole – dar numaidecât bag de seamă că balonul începe să se coboare repede…

Şi ca prin farmec, în câteva clipe, pe frontul întreg, bubuiturile încetează cu totul. Numai tunul cel mare mai trage…

Liniştea ciudată care urmează e întreruptă de un ropot de împuşcături mărunte de-a lungul tranşeelor… Câteva gloanţe rătăcite îmi şuieră pe deasupra. În dosul vălului de fum, infanteria bulgară a pornit, desigur, la atac. Dar n-aud mitralierele, n-aud artileria noastră… şi aştept, cu inima strânsă.

Acum un freamăt de glasuri depărtate, de strigăte prelungi, apoi o larmă de răcnete, de vaiete, de chemări ajung până la mine.

Privesc, fără a clipi, în lumina mare a soarelui. Prin fumul care nu s-a risipit încă, văd doi călăreţi în goană nebună, plecaţi pe coama cailor. Apoi un cheson de muniţii, cu caii în galop, iese la iveală o clipă, într-o spărtură a ceţii, şi dispare iar, în vârtej de praf şi fum.

Peste puţină vreme, câţiva soldaţi răzleţi, apoi în pâlcuri mici, se văd alergând pe câmp, unii spre stânga, alţii spre vâlceaua din dreapta.

Vroiam să-i opresc, să-i întreb… dar la ce bun? Era vădit că bulgarii au pătruns în tranşeele noastre, sfărâmate de obuze, de unde măcelul cu baioneta a risipit pe cei rămaşi în viaţă…

Când am ajuns la cupole, tot drumul de pe coasta din spatele nostru era plin de fugari, de răniţi, de chesoane şi de tunuri, care coborau în goană spre Dunăre şi, pe sub malul înalt, se îndreptau spre Turtucaia. Până pe la ceasul 5 după amiază, am privit înfiorat, cu locotenentul meu, de pe vârful colinei, această scurgere jalnică şi grăbită, care ne umplea inima de fiere.

La telefon nu ne mai răspundea nimeni.

Ce făceau bulgarii? De ce nu urmăreau?

Aveau pierderi grele şi generali prudenţi.

Dar prin spărtura făcută puteau să ne cadă în spate dintr-o clipă în alta… Fără ordin, însă, noi credeam că nu trebuie să părăsim creasta colinei pe care ne găseam şi unde ca-n ironie, turcii lucrau şi acum de zor, împreună cu ai noştri, la construirea cupolelor neisprăvite!

Abia când am văzut că compania de infanterie de lângă noi se retrage spre vale şi că rămânem singuri acolo, am început şi noi să ne pregătim de plecare.

Într-o clipă toţi turcii, care munceau cu greu, oftând, se rânduiră patru câte patru.

Şi domol, după ce ne-am îndeplinit cele din urmă îndatoriri poruncite de regulamente în asemenea situaţie, am pornit spre vale, cu sufletele înecate de mâhnire, pe lângă convoiul de turci, care, între sentinele, coborau în tăcere coasta, aruncându-ne priviri întunecate şi piezişe…

În ziua aceea, şapte „centre” întărite au căzut în mâinile duşmanilor şi centura principală de apărare a fost ruptă.

(Visited 154 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.