Amintiri din luptele de la Turtucaia,de George Topîrceanu (II)

Amintiri din luptele de la Turtucaia,de George Topîrceanu (II)

by -
0 1296
  • În focrazboi
  • În apă
  • Clipe de groază
  • Încheiere

În foc

Despărţit de locotenent şi de o parte din camarazii mei (câţiva ştiam bine că au rămas dincoace, dar nu-i vedeam în învălmăşeală), am rămas câtăva vreme cu braţele încrucişate, privind în jurul meu. Vedeam numai chipuri posomorâte, ochi plini de deznădejde. Pe drumeagul dinspre Turtucaia veneau şi se opreau în grămadă tunuri şi chesoane de artilerie, soldaţi cu ochii injectaţi de fum şi neodihnă, care priveau aiuriţi, fără să priceapă, malul de dincolo pustiu şi Dunărea fără pod şi fără nici un vas. Numai câteva şlepuri – unul cu cazan mare de petrol – se vedeau părăsite în faţa gării, pe când altele, dezlegate de la mal, pluteau în voie la vale, fără cârmaci.

Tunurile bulgare băteau acum tot mai rar, bateriile îşi schimbau desigur poziţiile, veneau mai aproape.

– Vin ruşii dinspre Silistra! strigă un glas.

– La coastă, băieţi! s-aud alte glasuri, răzleţe.

Mă trezii atunci, ca dintr-un somn adânc, din toropeala mea. Eram singur de astă dată şi puteam să fac ce mă taie capul. Luai o armă aruncată pe nisip, în câteva clipe îmi umplui sacul cu cartuşe şi pornii cu primul val de oameni la deal, prin viile şi livezile de deasupra malului. Soldaţii singuri, fără ofiţeri, se risipiră într-un lung lanţ de trăgători, al căror şir se pierdu numaidecât spre dreapta mea, după unduierile terenului. În curând începurăm să întâlnim soldaţii care veneau spre mal.

– Departe sunt bulgarii?

– Nu sunt departe. Uite, acum prind a ieşi iar din pădure.

– De-ai noştri mai sunt mulţi?

– Nu mai sunt.

Găseam răniţi, pe după câte o movilă, prin gropi. Într-o margine de vie doi ţigani mâncau struguri. Când am ieşit deasupra, la loc mai neted, gloanţele începură să treacă printre noi, c-un sâsâit scurt. Eram la flancul stâng. Dinspre dreapta mea, începură să răsune împuşcături de-a lungul şirului cu care pornisem. Mulţi haraci din vie erau culcaţi la pământ. Mă lăsai şi eu într-un genunchi şi descărcai câteva focuri la întâmplare. Vecinul din stânga rămăsese mai în urmă, pe când cel din dreapta, un om trecut, cu faţa amărâtă şi încreţită de necazuri, vru să tragă şi el, dar nu ştia bine să încarce arma. Când slobozi primul foc, în sus, se apucă cu mâna de falcă…

– Apas-o bine în umăr şi lasă ţeava mai jos, îi strigai.

Ieşeam acum din vii; ne-am oprit câtăva vreme în şanţul unui drumeag care ducea spre oraş. Gloanţele tot mai des şuierau pe deasupra, altele izbeau, scurt, în ţărână, scoţând nouraşi de praf, pe când, deasupra lanţului de trăgători, spre dreapta, începură să se spargă şrapnele.

Înaintea mea, unde pământul devenea mlăştinos pe alocuri, aveam acum de o parte nişte tufe mari de măcieş, de cealaltă un dâmb de pământ. Printre ele trimiteam glonţ după glonţ spre limba de pădure care se vedea nu departe şi de unde ştiam că ne vin împuşcăturile.

Tâmplele îmi zvâcneau. Iar gândurile îmi fugeau necontenit departe de locul în care mă găseam. Îmi veneau în minte mulţime de lucruri fără însemnătate, crâmpeie de amintiri banale din trecut. Îmi aduceam aminte de badea Mihai, care fusese în războiul de la 1877.

– Ei, cum era la război, nene Mihai? îl întrebam, pe bancă, sub plopii de lângă poartă.

– Apoi, cum să fie?… Eram în nişte porumb, şi făceau gloanţele: fiiit! pe la urechea asta, fiiit! pe la urechea astălaltă… Şi-mi arăta cu degetul cum făceau.

Atâta ştia el să-mi spună, din tot războiul la care luase parte.

„Iaca, mă gândii, am ajuns şi eu ca badea Mihai, să-mi facă gloanţele „fiiit” pe la urechea asta!… ”

Şrapnelele trosneau întruna, dar gloanţele lor mari, care cădeau pieziş, rareori ajungeau până la flancul stâng unde eram eu. Totuşi, la fiecare bubuitură mai apropiată, instinctiv, ne vâram capul între umeri, parcă ne-am fi apărat de pietre. Multe obuze se spărgeau departe, la spatele nostru. Era un foc de „baraj”, care, din pricina lungimii frontului nostru, nu putea să ne taie retragerea.

Când întorsei capul, văzui că vecinul din dreapta a rămas în urmă.

– Ce, nu mai vii? îl întrebai. Iar el, cu faţa-n soare, se strâmbă urât, parcă i-ar fi fost scârbă tare de ceva. – Gâlgâie, domnule! îmi zise. – Ce gâlgâie?

– Sângele… M-a lovit… Trage-mă undeva la adăpost, că pe urmă mă târăsc eu cum oi putea.

M-aplec şi-l ridic de-o subţioară. Era lovit deasupra genunchiului… Dar de-abia facem câţiva paşi, şi-l simt că-şi pune capu-n piept, c-un sughiţ scurt, şi se lasă greu: îl lovise al doilea glonţ, în ceafă… L-am lăsat jos, m-am întors. „Fiiit, pe la urechea asta”, îmi veni iar în minte, ca o obsesie. Vedeam plopii de lângă poartă, în amurg, şi pe badea Mihai cu luleaua…

Am ajuns lângă dâmbul de pământ din faţă. În iarba lui arsă de soare, gloanţele foşneau scurt, ca nişte şopârle.

Împuşcăturile bulgarilor, mai dese decât ale noastre, se auzeau limpede şi prelung – un şir de răpăituri neregulate.

Şi deodată încep să disting pe cei care trăgeau în noi: la marginea crângului din faţă, un om alerga spre noi, cu spatele încovoiat… Apoi altul…

Erau bulgarii. Înaintau în salturi mici, pe căprării, câte unul din fiecare flanc, apoi din mijloc – ca la carte. Unii făceau saltul în goană, alţii veneau în pas, aplecaţi uşor, cu lopata în dreptul obrazului.

Mă lăsasem la pământ şi, sprijinit în coate, fără nici un adăpost în faţa mea, trăgeam cu năduf. Cunoşteam acum preţul cartuşelor. Uitasem hotărârea cu care am pornit de la mal, să ne tăiem un drum spre Silistra, uitasem descurajarea, neorânduiala şi învălmăşeala de sub râpi. Eram întreg al clipei de faţă şi trăgeam întruna, c-un fel de voioşie nestăpânită şi cu obrajii înfierbântaţi în adierea vântului.

– Aferim! auzii un glas, nu departe.

Era Mieluş ţiganul, cu mustăţile zburlite, negru şi urât cum nu-l mai văzusem. Dar în clipele acelea îmi venea să mă duc şi să-l iau în braţe ca pe un prieten vechi. Numai ochii îi străluceau, ţintiţi asupra mea, ca nişte puncte de foc.

Mă aplecai din nou să pândesc, cu puşca la ochi, locul şi clipa în care se ridicau, tot unul câte unul, cei de lângă pădure. Mieluş trăgea şi el, dar se vedea că nu era prea iscusit la treaba asta. Îmi urmărea fiecare împuşcătură şi se veselea grozav de câte ori i se părea c-am lovit în plin.

– Ăla e! striga el, cu multă satisfacţie.

Închizătorul armei însă mergea din ce în ce mai greu – se îmbâcsise de praf ori se umflase de căldură. Ţeava frigea.

O mitralieră bulgară începu a turui fără veste – dinspre stânga. Gloanţele, zvârlite departe, ca stropii de apă dintr-un furtun de grădinărie, însemnară câteva linii repezi de pulbere ridicată la vreo treizeci de paşi în faţa noastră. Mă trăsei iute la adăpost, sub dâmbul de pământ.

Sus, pe creasta lui, erau vreo cinci bărbaţi care, auzind mitraliera, se întoarseră ca la o comandă câteşicinci cu coasta spre inamic şi începură să se târască spre o tufă de la capăt, căutând, chipurile, un adăpost acolo. Le strigai să coboare. Dar nu mai avură vreme. Prinşi de o undă a mitralierei şi ciuruiţi de gloanţe din coaste, îi auzii gemând uşor, ca nişte căţeluşi… Şi câteşicinci, c-o înfiorare scurtă, încremeniră cu faţa în jos.

Peste puţină vreme, mitraliera încetă.

– Fugi, domnule, c-am rămas singuri şi dau bulgarii peste noi! îmi strigă Mieluş.

Mă uitai spre stânga. Nu mai era nimeni. Spre dreapta mai rămăseseră vreo trei oameni, care se ridicau să fugă. La spatele meu, Mieluş alerga acum, îndoit de mijloc, întorcând capul – pesemne că nici lui nu-i prea venea să se despartă de mine.

M-am ridicat şi eu şi am pornit îndărăt. Şi nu ştiu cât voi fi mers în urma lui Mieluş, când acesta se opri să-mi spuie ceva… Dar în aceeaşi clipă, c-un trăsnet grozav, simţii ca o izbitură în obraz şi rămăsei câteva clipe cu ochii strânşi închişi. Urechile îmi ţiuiau. Îmi dusei mâna la obraz, la tâmple – eram întreg… Abia atunci mi-am dat seama că un obuz se spărsese lângă noi. Căutai cu ochii pe Mieluş. Stătea ghemuit la câţiva paşi, cu barba în genunchi.

– Ce ai păţit, Mieluş?

– Aoleo, mămulică! gemu el încet. Era galben şi nu se uita la mine, parcă nici n-aş fi fost acolo.

– Mieluş, frate Mieluş, unde te-a lovit?…

Îl ridicai de subţiori… dar era să-l scap din mâini când am văzut ce are. O zburătură de obuz îi rupsese pântecele: intestinele îi atârnau pe jos… Cu mâinile tremurânde, el încerca să le adune, să le vâre la loc, în pântece, amestecate cu ţărână şi cu fire de iarbă uscată.

– Mămulică, măiculiţa mea! gemea el întruna.

Dar şrapnelele cădeau tot mai aproape, băteau acum toată marginea viilor.

Îl pusei jos, leşinat, şi pornii în goană, fără să mai privesc în urmă.

Dădui peste câţiva soldaţi răzleţi care strigau şi făceau semne cu capela.

– Ce e?

– Trag ai noştri, tot în noi! îmi strigă unul.

În adevăr, multe gloanţe veneau dinspre Dunăre.

Ostenit, mă lăsai atunci într-o adâncitură de pământ, sub un nuc cu ramuri plecate. Tâmplele îmi zvâcneau dureros. „Numai de n-aş cădea rănit”, mă gândii pentru întâia oară, auzind nişte vaiete apropiate. Ar fi o agonie prea chinuită, prin locurile acestea străine, unde câinii se vor îngrăşa de hoituri şi vor sfârteca pe cei ce trag să moară.

Alt lanţ de trăgători ajunsese acum în dreptul meu. Mă ridicai să pornesc, dar, băgând de seamă că mi s-a desfăcut o gheată, mă aplecai s-o leg. Un glonţ reteză o crenguţă de nuc deasupra capului meu. Dac-aş fi stat în picioare, m-ar fi lovit în obraz… Dar până atunci gloanţele mă ocoliseră, parc-ar fi fost zvârlite de o putere magnetică negativă!

Am tras iarăşi câteva cartuşe din dosul unei ridicături de pământ, şi când mă sculai să pornesc înainte, un om cu braţele desfăcute ca o cruce răsări drept pe vârful movilei şi mi se prăbuşi în braţe. Ne-am rostogolit amândoi. Era mort.

M-am ridicat ameţit ca de vin, şi am pornit înapoi spre malul Dunării.

Nu ştiu cât voi fi mers, fără să-mi dau seama de nimic din jurul meu.

Când am ajuns deasupra râpilor de lângă apă, văzui aceeaşi strânsură de oameni grămădindu-se pe sub maluri.

Mulţi aveau albituri în vârfuri de băţ, alţii le fluturau în mână. Şi Dunărea era plină de oameni care luptau cu valurile.

În apă

Coborând spre apă, am dat peste doi tovarăşi din artilerie. Erau călări, gata să pornească pe mal în jos, spre Silistra.

Am apucat atunci cel dintâi cal slobod ce mi-a căzut sub mână şi am pornit în urma lor. Dar la cotul de la Kosui, mitralierele duşmane pândeau în dreptul văii pe cei care încercau să fugă în josul apei. Şi de-abia pieriseră după cot tovarăşii mei, când văzui caii singuri întorcându-se speriaţi, loviţi de scări în coaste.

În vremea asta, undele tulburi ale fluviului erau pline de capete. Sute de oameni intrau în apă, cu nădejdea să treacă dincolo. Se agăţau de orice – de o scândură, de un buştean, de un snop de nuiele; mulţi se înecau îndată; unii, istoviţi, încercau să se întoarcă la mal, pe când alţii se lăsau în voia apei, ajungeau până la ostrov. Arareori câte unul apuca să puie piciorul pe celalt mal, unde se mistuia numaidecât, parcă-l înghiţea pământul.

M-am întors repede în sus, până la pontonul al doilea. Acolo am intrat în vorbă c-un învăţător care mă cunoştea, i-am lăsat hainele şi, fără să-i ascult sfaturile, m-am dus pe lângă mal până aproape de oraş. Într-un loc pe care-l cunoşteam mai dinainte, erau îngrămădiţi mulţi snopi de nuiele, adunaţi acolo nu ştiu cu ce destinaţie.

Puteam să înot bine, dar niciodată nu m-aş fi încumetat să trec Dunărea.

Am luat doi snopi bine legaţi şi am intrat în apă…

Unda era tulbure şi rece. În curând am pierdut pământul de sub picioare. Cu stânga mă ţineam de snopi şi, purtat de valuri în jos, cu dreapta vâsleam spre mijlocul apei, domol, ca omul care ştie că porneşte la drum lung.

Îmi recăpătasem toată liniştea şi-mi dădeam seama de toată greutatea încercării mele. Numai o singură dată, când am întors capul şi m-am văzut depărtat de mal, am avut o pornire instinctivă, ca un fior, să reviu la pământ… Dar atâta a fost. N-am mai întors capul. Îmi luasem ca ţel malul dimpotrivă, unde mă obişnuisem să văd singurul liman de scăpare. Toată grija mea era acum să-mi păstrez puterile până acolo, şi, mai ales, să mă feresc de cei ce veneau din susul apei şi se înecau în jurul meu.

Trei inşi, pe o plută de scânduri, se apărau de ei cu lopata, ca de câini. Când vreunul, cu deznădejdea morţii, se încleşta de marginea plutei, îl loveau în cap până-l trimiteau la fund…

Mâna stângă mă durea de nemişcare. Mă apucai de snopi cu dreapta şi începui să vâslesc cu stânga, în care aveam o bucată de scândură prinsă pe apă. Peste puţină vreme, schimbai iarăşi mâna.

Nu ştiu cât a durat sforţarea asta.

Trecusem de mijloc şi ajunsesem aproape în dreptul gării. Puţini mai erau în jurul meu. Simţeam sub mine adâncimea fioroasă a apei, iar valul puternic şi masiv îmi lua întruna picioarele la vale, pe sub snopi.

Începeam să mă apropii de celalt mal, dincolo de şlepuri. Nimeni nu mai era acum pe lângă mine, numai o masă ruptă venea din sus.

Văzui pe mal doi oameni în uniformă, care parcă îmi făceau semne largi cu braţele. Credeam că vor să-mi vie în ajutor – mi se părea că strigă ceva. Unul se lăsase într-un genunchi. Ridicai mâna deasupra undelor ca să le fac semn să mă aştepte mai jos… dar, în aceeaşi clipă, băgai de seamă că cel îngenuncheat trăgea focuri de carabină spre mine!

M-am smuncit să trec în dosul nuielelor. Din pricina mişcărilor mele, snopii începură să se desfacă…

Prin multe dileme neplăcute am trecut în viaţa mea. Dar nici una nu mi se pusese cu atâta urgenţă şi tragică ironie ca asta, pe care trebuia s-o dezleg în câteva clipe şi care s-ar putea formula cam astfel: „Tu sau vei ieşi, sau nu vei mai ieşi din această apă rece. Dacă vei scăpa, trebuie să mori de glonţ. Dacă nu vei mai scăpa… asta înseamnă că trebuie să te îneci, ca ţiganul la mal.”

Nu mai aveam vreme să protestez.

Şi mă resemnasem deja să mor… când văzui venind din susul apei o „a treia posibilitate”, sub forma unei mese cu trei picioare, pe care legile neînţelese ale fatalităţii o aduceau în dreptul meu tocmai în clipa când trebuia să mă duc la fund.

Nici nu ştiu cum s-a făcut. Cu două salturi mari mă apropiai, o apucai şi o smuncii din mâinile încleştate şi reci ale vechiului stăpân, al cărui creştet pleşuv de-abia se ivea când şi când din valuri.

Şi ca să-mi mai viu în fire, mă lăsai în voia apei.

Dar cei de pe mal mergeau în jos, odată cu mine. Pesemne că-şi puseseră în gând să nu mă slăbească cu nici un preţ – oarbe instrumente ale aceleiaşi fatalităţi, care ţinea morţiş ca eu să nu pun de astă dată piciorul pe pământul ţării, ci să cad prizonier şi să contemplu mai târziu de pe piscurile Macedoniei diafana siluetă a Olimpului legendar, peste frontul de la Salonic.

Trebuia să mă supun: niciodată nu e bine să te pui împotriva puterilor tainice care ne înconjoară. Dar cel puţin eram sigur de data asta că mi se pregăteşte ceva, că n-am să mor înecat.

Când urmăritorii mei văzură că încep să mă depărtez, vâslind spre malul bulgăresc, îmi mai trimiseră un glonţ de adio, care-mi şuieră vesel ca la vreo doi stânjeni pe deasupra capului, şi rămaseră în extaz, cu privirile spre mine.

Masa era mai trainică decât snopii: mă sprijineam de ea în toată voia, aveam putinţa să mă şi odihnesc.

Un vânt iute se pornise din jos, luând cursul în răspăr şi zbârlind lespezi mari de apă de-a latul Dunării. Mă încrucişai cu o plută mică de nuiele, pe care stăteau trei soldaţi; unul înainte, altul la mijloc, celalt la coadă. Tustrei erau cumnaţi, îi auzeam zicându-şi unul altuia: „mă cumnate!” Un val mai mare săltă capul din jos al plutei. Cât ai clipi, cel ce şedea la cârmă dispăru în valuri. Iar pluta, uşurată de partea aceea, se plecă acum cu vârful, lăsând uşor în apă şi pe cel din faţă. Dunărea îl înghiţi ca pe un nimic. Dar cel din mijloc, alunecând printre snopii desfăcuţi, rămase numai cu capul prins în legătura nuielelor; vedeai cum plutind la vale, într-un mănunchi de nuiele, un cap singur striga întruna: „mă cumnaaate!”…

Târziu, când am pus iarăşi piciorul pe malul de unde pornisem, departe în josul apei, şi mă uitam peste faţa Dunării, parcă nu-mi venea să cred că am scăpat.

Luasem o baie pe care o voi ţine minte toată viaţa.

Clipe de groază

Dunăre, Dunăre, Drum fără pulbere…

Am regăsit aproape în acelaşi loc pe cel care îmi păstra hainele şi m-am îmbrăcat în grabă. Mă urmărise cu ochii multă vreme şi cunoştea o parte din păţaniile mele, dar era încredinţat că în cele din urmă m-am înecat.

Nu departe de acolo, un sublocotenent, după ce încercase în zadar să treacă Dunărea, s-a întors pe mal, unde, împărţindu-şi banii la soldaţi, şi-a tras un glonţ de revolver în cap.

Altul tânăr de tot, abia ieşit cu toate iluziile din şcoală, fiindcă mă cunoştea, se apropie de mine şi-mi spuse că el nu va lăsa arma din mână, când o fi să-l ia prizonier.

Apoi încercă să adune iarăşi oamenii, să pornească „la coastă”.

– Ruşine pentru noi, măi băieţi! O să ajungem de râsul bulgarilor, strigă el, văzând că nimeni nu-l mai urmează. Şi plângea de turbare.

– Ce să-mi apăr, domnule? Cenuşa din vatră?… Îi răspunse, rânjind, un rezervist slab, cu mustăţile pe oală.

O baterie apropiată trimise câteva salve de şrapnele deasupra zăvoaielor din susul Olteniţei.

Iar apa Dunării, presărată de oameni, se clătina în fierbere. Vântul mare, pornit împotriva cursului, sporea vrăjmăşia bătrânului fluviu, care, cuprins parcă de o surdă mânie, înghiţea pe fiecare clipă zeci şi zeci de oameni aruncaţi în volbură.

Unii intrau în apă călări, dar caii se înecau curând, ori se împotmoleau în nomolul de la mal. Părăsiţi acolo, se zbăteau cufundându-se încet şi nechezau într-o lungă agonie, cu botul abia ridicat din apă.

Pâlcuri de soldaţi, mai ales ţigani, se aruncau asupra hainelor celor ce se dezbrăcau pe mal, căutând bani. Alţii desfundau lăzi cu zahăr şi prădau geamantanele ofiţerilor grămădite în căruţe. Am văzut apoi câţiva inşi care, stând lângă mine, râdeau de cei ce se înecau pe aproape.

Unii dintre ei erau, desigur, înnebuniţi de groază.

– Mor!… Nu mă lăsaţi, fraţilor…

– Mori! răspundeau ei. Dracu te-a pus să intri în apă?

Bulgarii, pe care nu-i vedeam, ajunşi acum deasupra râpilor de lângă noi începură să tragă focuri repezi în cei ce se luptau cu valurile.

Şase inşi, înşiraţi călare pe un buştean lung, vâsleau cu nădejde către malul dimpotrivă. O baterie din via de deasupra noastră descărcă spre ei două obuze, care se cufundară forfotind în adânc, fără să-i atingă.

Şrapnelele începură să se spargă deasupra undelor: gloanţele fierbinţi se înfigeau în apă sfârâind, cădeau până în pulberea drumului. Loviţi în cap, mulţi dintre înotători se duceau la fund. Dar numărul lor parcă sporea, în loc să scadă. Unii, de groaza acestei morţi năprasnice, încercau să se întoarcă la mal; cei de pe buşteni şi plute făceau semne deznădăjduite. Şi bulgarii se întreceau la ţintă asupra lor – împuşcăturile răpăiau întruna peste capetele noastre.

Dar înotătorii răzleţi fiind greu de nimerit, mai jos de pontonul al doilea începură să-i secere cu mitralierele. Împrejurul fiecărui cap ce se ivea din valuri, gloanţele cădeau în apă ca nişte stropi mari de ploaie. Şi, unul câte unul, oamenii se duceau la fund.

În cele din urmă, Dunărea fu limpezită de acest furnicar omenesc.

Bateria de deasupra noastră începu să bombardeze linia ferată şi gara din faţă: două obuze, dărâmând un perete, făcură explozie înăuntru. Alte obuze izbiră în cele câteva şlepuri rămase în faţa gării – un cazan mare cu petrol luă foc, înălţând de pe şlep o trâmbă de fum negru.

Iar pe sub coastă, sute şi sute de oameni aşteptau, cu albituri în vârf de băţ, hotărârea bulgarilor, care parcă nici nu ne vedeau.

Priveam, cu inima împietrită.

Soarele în apus trimitea raze piezişe pe câmpiile din faţă, pustii, ale ţării.

Strângeam revolverul în mână şi-mi cumpăneam hotărârea între viaţă şi moarte.

Într-un târziu, simţii o mişcare în jurul meu. Ridicai capul.

Sus, pe creasta malului râpos, un soldat bulgar ne făcea semn cu şapca să pornim într-acolo…

Încheiere

Doi ani aproape au trecut de atunci.

Toate însemnările câte le făcusem zi cu zi pe hârtie mi s-au pierdut. Multe amănunte s-au şters din amintirea mea, unele mi-au rămas prea confuze şi poate că le-am uitat ordinea în care sau petrecut, dar multe mi s-au întipărit pentru totdeauna în suflet, vii şi clare, parcă le-aş fi trăit ieri.

Mai târziu, oamenii de specialitate vor face desigur o expunere tehnică şi generală a luptelor de la Turtucaia. Eu n-am vrut să dau decât o serie de icoane, schiţate în fugă, o povestire sumară şi obiectivă a celor ce s-au petrecut numai în jurul meu şi la care am luat parte.

Dar povestirea acelor întâmplări crâncene a adus, fireşte, multă durere inimii tale de român, cititorule. D-apoi mie!

Poate că ar fi fost mai bine să le lăsăm, şi eu şi ceilalţi supravieţuitori, în întunericul uitării grabnice cu care am fost obişnuiţi să trecem întotdeauna peste lumina prea brutală a realităţii.

Dar amintirea vie şi caustică a unei nenorociri nu trebuie lăsată uitării. Ea arde şi oţeleşte sufletul unui bărbat. Iar eu n-am scris broşură pentru copiii de şcoală.

Mă vei întreba, poate, care a fost pricina înfrângerii noastre de la Turtucaia?

Deşi sunt un profan în ale milităriei, totuşi, în credinţa că mărturiile viitoare nu-mi vor aduce dezminţire, îţi răspund hotărât: Atât numărul şi calitatea trupelor aflătoare acolo la începutul luptei – în mare parte miliţieni, dispensaţi revizuiţi etc., regimente recrutate din Dobrogea sau Cadrilater, pline de turci şi de bulgari – cât şi faptul că întăriturile nu erau încă terminate, probează că noi nu ne-am aşteptat la un atac repede şi violent al bulgarilor în acest punct.

În al doilea rând, trebuie să punem lipsa de… pregătire sufletească a ţăranilor, neobişnuinţa trupelor şi a ofiţerilor cu focul – mai ales cu artileria modernă a inamicului.

Mi-aş îngădui încă o reflecţie timidă.

În după-amiaza zilei de 23 august, în ajunul căderii, era vădit şi pentru ochii unui profan că garnizoana nu mai poate ţine piept şi că oraşul va trebui să cază. Cu sacrificarea unei ariergărzi îndestulătoare, care să acopere trecerea în noaptea de 23 spre 24 august, s-ar fi putut salva, dacă nu restul trupelor, cel puţin tunurile rămase, caii, materialul şi o mare parte din proviziile care au căzut în mâna duşmanului.

Nimic însă nu se poate afirma cu siguranţă deplină.

Ce a fost s-a dus.

Înfrângerea de la Turtucaia, oricât de dureroasă, nu poate avea nici o semnificaţie în privinţa însuşirilor neamului nostru, care şi-a făcut proba de-a lungul veacurilor.

Am avut Turtucaia, dar am avut şi Mărăşeştii!…

Şi la Turtucaia au fost destule pilde de eroism, zadarnic, dar înălţător.

Un sergent necunoscut, care-şi aşezase mitraliera într-un copac, la colţul unei păduri, a oprit singur în loc înaintarea bulgarilor multă vreme. Şi nu s-a lăsat până când artileria duşmană, căutându-l copac cu copac, nu l-a doborât cu mitralieră cu tot.

Trebuie să pomenesc şi de nefericitul căpitan de artilerie Fieraru, care, după ce luptase până la deznădejde, s-a sinucis lângă bateria distrusă… , şi de căpitanul Şendrea, care, rămas singur cu bateria în faţa năvălitorilor, a ţinut multă vreme duşmanii în loc, până ce a căzut rănit. Pentru bravura lui soldaţii îl pomeneau cu dragoste, de câte ori îşi povesteau amintirile în captivitate.

Încă un fapt:

Dintr-o baterie distrusă mai rămăsese un singur tun, c-un tunar. Bulgarii erau aproape, dar el trăgea necontenit. Infanteria noastră fusese risipită. Duşmanii, ocolind o movilă, se iviră dintr-o parte, la câţiva paşi, şi năvăliră asupra lui. Cuprins din toate părţile, el descărcă un foc de revolver în grămadă şi, cu o mână liberă, tot mai avu vreme să sloboadă ultimul şrapnel din ţeava tunului… Bulgarii, printre care era şi un ofiţer, i-au cruţat viaţa. Iar soldatul bulgar care mi-a povestit faptul, într-o gară depărtată, şi care fusese rănit la picior cu revolverul, adăuga, vorbind de necunoscutul erou:

– Era un om smead şi slăbuţ, pe care n-ai fi dat o ceapă degerată…

De i-ar da Dumnezeu numai oameni de aceştia ţării mele – tari la suflet ca granitul din care Istoria uită adeseori să le taie monumentele.

(Visited 572 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.