Alexandru Vaida-Voevod (27 februarie 1872-19 martie 1950)

Alexandru Vaida-Voevod (n. 27 februarie 1872, Olpret (satul Bobâlna) – d. 19 martie 1950, Sibiu) om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc. Unul dintre iluştrii politicieni ai perioadei interbelice, Vaida-Voevod a debutat ca un ferm susţinător pentru drepturile naţionale a românilor din Ardeal. După Marea Unire şi fuziunea naţionalilor cu ţărăniştii, s-a numărat printre liderii marcanţi ai noului Partid Naţional Ţărănesc.

S-a născut într-o familie românească veche şi bogată care se înrudea cu mari personalităţi politice şi bisericeşti din trecutul Transilvaniei, cu episcopul Ioan Bob şi cu Ioan Lemény urmaşul acestuia, iar bunicul său era Alexandru Bohăţel, participant la revoluţia de la 1848. Strămoşii săi erau din Gîrbou şi fuseseră înnobilaţi la 15 noiembrie 1627 de către principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, motiv pentru care şi-a adăugat la nume titlul de Voevod. A fost fiul lui Dionisie Vaida, participant la mişcarea naţională a românilor transilvăneni, pe care a sprijinit-o material şi moral, iar vărul său primar, preotul Gavril Vaida, a fost bunicul mamei lui Corneliu Coposu. Şcoala primară a urmat-o la Cluj, iar liceul la Bistriţa şi Braşov unde s-a format intelectual într-un mediu german, fapt care i-a permis înscrierea la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Viena. (Sursa)

 *

„Partidul Naţional Român, al cărui comitet Executiv îşi afirmase încă din 12 octombrie intenţia de a asigura românilor transilvăneni statutul unei «naţiuni libere» şi de a-şi asuma conducerea Transilvaniei, ca organ de putere, a învestit pe Alexandru Vaida-Voievod şă prezinte în parlamentul de la Budapesta poziţia partidului şi a constituit o delegaţie permanentă – o adevărată conducere operativă – alcătuită din Iuliu Maniu, Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Theodor Mihali, Al. Vaida-Voievod şi Aurel Vlad.

La 18 octombrie, într-o cuvântare ţinută în atmosfera tensionată a parlamentului ungar, Al. Vaida-Voievod a rostit cuvintele care aveau să declanşeze furia deputaţilor ostili, gata să-l linşeze: «Naţiunea română aşteaptă şi pretinde, după multe suferinţe de veacuri, afirmarea şi valorizarea drepturilor ei nestrămutate şi inalienabile la deplina viaţă naţională». Era întâia afirmare oficială a drepturilor românilor la autodeterminare, în concordanţă cu principiul inclus de preşedintele Wilson în cele 14 puncte ale sale, destinate a deveni fundamentul păcii ce urma a fi încheiată.”

*Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a III-a, Cap. 6 – „România Mare”, p. 296, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997

Vezi VaidaVoevod.ro…