Matei Basarab – domnitor în spiritul „patriarhalismului boieresc” (N. Iorga)
„Matei Basarab şi-a raliat boierimea, cârmuind într-o perfectă înţelegere cu ea. Cele peste două decenii de cârmuire (1632-1654) constituie o perioadă de reacţie seniorială pe toate planurile: de la cel social (aservirea masivă a ţăranilor liberi) la cel cultural (efemera reînviere a slavonismului cultural).
Cronicarul Miron Costin, al cărui ideal politic era o conducere bipolară – domn şi boieri – aflată în deplin acord, îi face un portret elogios: «omul fericit preste toate domniile aceii ţări, nemândru, blându, direptu om de ţară, harnic la războaie, aşea neînfrântu şi nespăimat, cât poţi să-l asameni cu marii oşteni a lumi». Matei Basarab a reuşit să asigure Ţării Româneşti o perioadă de stabilitate şi prosperitate, vizivilă, între altele, prin marele număr de biserici şi mănăstiri înălţate, care îl aşază, între domnii Ţării Româneşti, drept cel mai mare ctitor de lăcaşuri de cult. […]
Războaiele dintre Matei Basarab şi Vasile Lupu nu au estompat nici conştiinţa unităţii de neam a românilor şi nici proiectele de confederare – un «surogat» pentru visatul «regat al Daciei». Consolidarea autorităţii princiare în Transilvania, sub Gabriel Bethlen, a continuat şi sub cei doi Rakoczi. Înscăunarea lui Matei Basarab ca domn s-a făcut cu sprijinul lui Gheorghe Rakoczi I (1629-1648), între cei doi încheindu-se mai multe tratate de prietenie şi alianţă, prin ale căror clauze principele transilvan câştigă o anumită preeminenţă faţă de omologul său muntean.
Colaborarea munteano-transilvană (care nu a fost însă lipsită de unele reticenţe din partea transilvană) a continuat şi sub Gheorghe Rakoczi al II-lea (1648-1657) şi a găsit expresia cea mai grăitoare în spusele lui Matei Basarab: «De cine ne vom teme, dacă ţările noastre, Muntenia şi Transilvania, vor păstra buna înţelegere de până acum? În afară de Dumnezeu, de nimeni».”
*Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a II-a, Cap. 3 – Ţările Române şi „descreşterea” puterii otomane, pp. 152-154, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.
