Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784)

Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan (1784)

by -
0 1375

Eşecul luptei lui Inochentie Micu (în 1751, el a fost constrâns să renunţe la demnitatea episcopală şi să plece la Roma, unde a şi murit) a deplasat confruntarea din Dieta Transilvaniei în lumea rurală.

Încurajat de <<demofilia>> manifestată de împăratul Iosif al II-lea, exponentul cel mai hotărât al absolutismului luminat, ţăranul Horea (Vasile Ursu Nicola), iobag fiscal de pe domeniul Zlatnei, a mers la Viena pentru a prezenta împăratului situaţia grea în care se aflau ţăranii români, supuşi vexaţiilor nobilimii şi ale aparatului de stat.

În Transilvania, peste trei pătrimi din iobagi erau ţărani români, ceea ce explică strânsa asociere dintre lupta socială şi cea naţională. Mai apăsat, prin regimul de obligaţii, decât iobagul maghiar, cel român încerca – în absenţa unei clase politice româneşti – sentimentul unei ostilităţi generale într-o societate care nu-l recunoştea decât ca <<tolerat>> şi bun de exploatat.

Nemulţumirile acumulate în timp au ţâşnit violent, în toamna anului 1784. Ţăranii speraseră, iniţial, să iasă din condiţia de iobagi prin înscrierea în regimentele grănicereşti. Suspendare înscrierilor a scos curentul de emancipare din albia legalităţii şi l-a îndreptat spre făgaşul violenţei. Adunaţi la Mesteacăn (31 octombrie), ţăranii, conduşi de Crişan, iobag din Zarand, hotărâseră să plece la Alba Iulia pentru a se înrola ca grăniceri, convinşi că aceasta era voinţa împăratului. Încercarea de a-l aresta pe Crişan la Curechiu (1 noiembrie) s-a soldat cu uciderea de către ţărani a trei dregători; speriaţi de fapta comisă, ţăranii începuseră să şovăie, când Crişan, în cadrul unor noi adunări, ţinute în acel sat, a lansat chemarea la nimicirea nobilimii (2 noiembrie).

Sub conducerea lui Horea, Cloşca (Ion Oargă, iobag din Cărpiniş) şi Crişan, ţăranii atacă reşedinţele nobiliare, jefuiesc, ucid sau constrâng pe nobili să se boteze ortodox, iar fetele nobile să se căsătorească de îndată cu iobagi. După ocuparea Abrudului (6 noiembrie), răsculaţii au încercat, fără succes, ocuparea Devei. La 11 noiembrie, ei prezintă un ultimatum nobilimii refugiate la Deva, care cuprinde programul răscoalei: un radicalism ţărănesc, vizând lichidarea structurilor feudale:     << Nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă va putea găsi o slujbă împărătească, din aceea să trăiască. Nobilii stăpâni de moşii să-şi părăsească o dată pentru totdeauna moşiile. Şi ei să plătească dare ca şi poporul de rând. Pământurile lor să se împartă între poporul de rând, după porunca ce o va da înălţatul împărat >>.

David Prodan, exegetul eminent al răscoalei, relevă caracterul social al răscoalei, al cărei radicalism merge < mai departe decât programele agrare ale revoluţiei secolului următor>>, dar subliniază, totodată că <<lupta socială a iobăgii române îşi are inevitabil şi temeiul său naţional […]. Înainte de toate, pentru că iobăgimea română constituie partea cea mai covârşitoare, mult peste trei pătrimi a iobăgimii Transilvaniei>>.

Amploarea şi violenţa răscoalei l-au determinat pe Iosif al II-lea să ordone armatei reprimarea răscoalei. Prinşi, Horea şi Cloşca au fost executaţi cu roata (28 februarie 1785 n.r.), Crişan s-a sinucis în închisoare.

La 22 august, Iosif al II-lea a abolit servitutea corporală în Transilvania şi a acordat ţăranilor dreptul de liberă strămutare.

Supplex Libellus Valachorum

După reprimarea Răscoalei lui Horea, intelectualitatea română din Transilvania, formată mai ales din <<uniţi>>, care avuseseră posibilitatea să frecventeze instituţii de învăţământ superior la Viena şi Roma, reia lupta lui Inochentie Micu pentru egalitatea în drepturi a românilor transilvăneni cu maghiarii, saşii şi secuii. Reprezentanţii cei mai de seamă ai elitei intelectuale, cunoscută sub numele de Şcoala Ardeleană, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, dr. Ioan Piuariu-Molnar etc. au redactat un memoriu, înaintat Curţii din Viena, în martie 1791 – Supplex Libellus Valachorum , în care era reluată şi aprofundată argumentaţia lui Inochentie Micu (între altele era invocată pe baza cronicii notarului anonim al regelui Bela, descoperită în 1746, anterioritatea românilor faţă de maghiari în Transilvania); memoriul cerea deplina egalitate în drepturi a românilor, şi reprezentarea lor proporţională în dietă şi în drepturi de stat, ceea ce, în condiţiile demografice din Transilvania, ar fi dus la precumpănirea elementului românesc. Întocmai ca şi cererile lui Inochentie Micu, şi Supplex-ul a fost respins de Dieta Transilvanei, dar întocmirea lui a fost expresia progresului remarcabil în închegarea ideologiei naţionale a românilor.

*Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Cap. 4 – Absolutismul luminat,  p. 189-192, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997

(Visited 461 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.