După 40 de ani: moştenirea politică a generalului de Gaulle
În numărul care cuprinde un amplu reportaj, prilejuit de împlinirea a 40 de ani de la moartea generalului Charles de Gaulle (9 noiembrie 1970), revista „Paris Match” publică şi un interviu cu Marie-France Garaud, directoarea Institutului Internaţional de Geopolitică din Paris, dar şi o perfectă cunoscătoare a vieţii politice franceze (a fost consiliera lui Georges Pompidou şi a lui Jacques Chirac). Foarte critică la adresa politicii externe a Franţei de astăzi, doamna Garaud rezumă astfel moştenirea generalului de Gaulle: „Independenţa prin ieşirea din Comandamentul integrat al NATO, nuclearul civil şi militar. El recunoscuse China şi, în plin război rece, în 1966, semna un parteneriat în domeniul spaţial […] cu cea pe care o numea întotdeauna Rusia (nu Uniunea Sovietică – n. n.). Ce-au devenit toate aceste atuuri?” („Paris Match”, nr. 3208, 10-17 noiembrie 2010, p. 131).
Doamna Garaud a enumerat corect toate marile realizări ale generalului de Gaulle în calitatea sa de prim conducător al celei de-a V-a Republici, în anii 1958-1969, realizări care au scos Franţa din situaţia de stat clientelar al SUA şi i-au redat statutul de mare putere, cu o voce de neconfundat pe arena internaţională.
Două au fost ipostazele generalului de Gaulle, care vor fi reţinute de istorie şi îl vor aşeza între marile personalităţi ale trecutului Franţei: prima, omul Rezistenţei, omul Apelului din 18 iunie 1940, omul hotărât să continue lupta împotriva Reich-ului nazist, când totul părea pierdut pentru Franţa; a doua, fondatorul Republicii a V-a, destinată să refacă măreţia Franţei, într-o lume dominată de cele două supraputeri, SUA şi URSS. În ce ne priveşte, credem că, între cele două ipostaze, a doua este de cel mai mare interes astăzi.
Activitatea generalului de Gaulle în anii 1940-1945 a permis ca Franţa, înfrântă şi constrânsă să semneze armistiţiul cu Reich-ul (şi, vai!, cu Italia), să rămână, totuşi, în luptă. Franţa combatantă – nu cea de la Vichy – s-a manifestat ca un partener cu o puternică individualitate politică în cadrul coaliţiei antihitleriste. Şi pentru Churchill, şi pentru Roosevelt, şi pentru Stalin, de Gaulle a fost un aliat incomod. În pofida insignifianţei militare a Franţei combatante, de Gaulle a ştiut să apere interesele ţării sale cu un curaj şi cu o îndărătnicie care l-au impus în faţa celor Trei Mari ai coaliţiei antihitleriste. Churchill avea să spună că, dintre toate crucile purtate de-a lungul vieţii, cea mai grea a fost Crucea de Lorena (însemnul Franţei Libere a lui de Gaulle).
Aceste performanţe ale generalului s-au circumscris însă contextului generat de cel de-al Doilea Război Mondial şi, prin specificitatea lor, nu-şi pot găsi o repetare decât la modul principial şi nu la cel concret-istoric.
Alta este situaţia cu politica lui de Gaulle din anii 1958-1969. În opinia noastră, ea este un model de aplicat în zilele de astăzi. Cadrul internaţional în care ea s-a manifestat a fost lumea bipolară, dominată de competiţia dintre SUA şi URSS. În faţa ameninţării sovietice, Lumea liberă şi-a căutat securitatea sub umbrela nucleară a SUA. Şi cum în orice alianţă – după formula lui Bismarck – există un cal şi un călăreţ, cow-boy-ul american – ca şi cel sovietic în Est – şi-a călărit nestingherit aliaţii. Generalul de Gaulle nu s-a împăcat cu această realitate. A considerat că, indiferent de riscuri şi primejdii, era sub demnitatea Franţei, dar, mai ales, era în contradicţie cu interesul naţional al Franţei ca securitatea ei să depindă de o forţă exterioară, în speţă SUA. Oricine îşi încredinţează apărarea intereselor sale de securitate unei puteri străine, sfârşeşte prin a deveni dependent de ea. De Gaulle a respins această depedenţă a Franţei de SUA şi, din refuzul său, au decurs două consecinţe: ieşirea din Comandamentul integrat al NATO, controlat de americani, şi crearea unei forţe nucleare de lovire (force de frappe), care să dea Franţei independenţa nuclearo-militară. Franţa a încetat, astfel, de a depinde în plan militar de SUA şi a devenit un actor credibil pe arena internaţională, unde autoritatea derivă din puterea armelor. Disproporţia dintre arsenalul nuclear al Franţei şi cel al SUA şi URSS (superputerile aveau capacitatea de a distruge de câteva ori Franţa) era anulată de faptul că Franţa putea lovi cu efecte devastatoare Uniunea Sovietică, iar omul nu moare decât o singură dată.
Generalul de Gaulle a înţeles că Europa trebuie să iasă din confruntarea dintre supraputeri şi că trebuie să-şi realizeze unitatea. Un prim pas în direcţia unităţii l-a constituit istorica reconciliere franco-(vest)germană, generalul găsind în cancelarul Konrad Adenauer un partener pe măsură. Generalul a fost reticent însă faţă de Marea Britanie, în care a văzut – nu fără dreptate – un posibil „cal troian” al SUA în comunitatea europeană. În viziunea lui de Gaulle, Europa unită nu însemna o structură supranaţională, în care state şi naţiuni să se „topească”, pierzându-şi identitatea. Unitatea europeană trebuia să se înfăptuiască prin cooperarea cea mai strânsă a statelor şi naţiunilor continentului. În acest înţeles, generalul a vorbit de „Europa statelor” şi de „Europa popoarelor şi statelor”, iar colaboratorii săi apropiaţi, Michel Debré şi Alain Peyrefitte, despre „Europa patriilor” (vezi Jean Touchard, Le gaullisme, 1940-1969, Paris, Edition du Seuil, 1978, p. 214).
De Gaulle voia o „Europă de la Atlantic la Urali”, cu o Rusie revenită la conştiinţa apartenenţei ei la familia europeană, abandonând, aşadar, mesianismul comunist şi politica de expansiune (de aceea el folosea – aşa cum a subliniat şi doamna Garaud – denumirea de „Rusia”, în loc de „Uniunea Sovietică”). În logica dezideratului unităţii europene, el a încurajat, în cadrul blocului sovietic, tendinţele de emancipare ale Poloniei şi României. Fostul general cehoslovac, Jan Sejna, care a fugit în Occident în 1968, a dezvăluit în memoriile sale că, în timp ce liderul polonez Wladislaw Gomulka a informat pe sovietici despre discuţiile cu de Gaulle, venit în vizită în Polonia, Nicolae Ceauşescu nu a comunicat nimic la Moscova despre vizita preşedintelui Franţei în România. Potrivit aceluiaşi Sejna, generalul de Gaulle ar fi oferit premierului român, Ion Gheorghe Maurer, aflat în vizită la Paris, statutul pentru România de membru-asociat în cadrul Comunităţii Economice Europene. Sejna afirmă că spionajul sovietic – dar şi cel cehoslovac – au obţinut informaţii despre discuţiile franco-române (vezi, pe larg, Jan Sejna, We Will Bury You, Londra, Sidgwick & Jackson, 1983, p. 74-75).
Astăzi, într-o lume a globalizării, cu o hiperputere – SUA – care, prin acţiuni unilaterale destabilizează întinse zone ale planetei (războiul din Irak, declanşat pe un fals motiv – armele de distrugere în masă pe care le-ar fi deţinut Saddam Hussein – este exemplul cel mai concludent), cu o Uniune Europeană înstrăinată de popoare printr-o birocraţie aidoma funcţionarilor din Castelul lui Kafka şi cu mari puteri emergente de tipul Chinei şi Braziliei, moştenirea generalului de Gaulle se cuvine cunoscută şi valorificată. Pentru România, dispărută astăzi de pe harta politico-diplomatică a Europei, însuşirea învăţămintelor gaulliste ar oferi o şansă de recăpătare a personalităţii politice pe care ea a avut-o, când, în 1968, generalul de Gaulle a vizitat România.
autor: Acad. Florin Constantiniu
sursa: Revista Clipa
