Aspecte privind alegerea printului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul Principatelor Unite

Aspecte privind alegerea printului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul Principatelor Unite

by -
0 1126

Alegerea Prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen la Tronul Principatelor Unite printr-un plebiscit şi, mai ales, sosirea incognito a acestuia în ţară la 10/22 mai 1866 au fost de natură a stârni reacţii contradictorii la nivelul cercurilor diplomatice europene, întrunite în Conferinţă la Paris pentru a dezbate „chestiunea română”. Aşa cum era de aşteptat, Înalta Poartă – în calitate de Putere suzerană şi, deci, cea mai afectată de noul curs al evenimentelor de la Bucureşti – a protestat cu vehemenţă împotriva actelor de autoritate săvârşite de români, adoptând o atitudine din ce în ce mai belicoasă. Imediat după sosirea Prinţului Carol la Bucureşti, diplomaţia otomană s-a adresat, prin intermediul reprezentanţilor săi, Puterilor garante pentru a le înştiinţa despre hotărârea sa de a proceda la o intervenţie armată în Principate[1]. Mai mult decât atât, oficialităţile otomane se declarau ferm decise să ordone trupelor de la Rusciuc, de sub comanda lui Omer Paşa, trecerea   Dunării şi înaintarea spre Bucureşti[2].

Încă de la începutul lunii iunie, autorităţile de la Bucureşti l-au trimis pe Ion Ghica în capitala otomană cu misiunea de a iniţia negocieri directe cu Poarta în vederea recunoaşterii grabnice şi în condiţii acceptabile a lui Carol I. Ţinându-se cont de relaţiile amicale pe care Ion Ghica, fostul bey de Samos, le întreţinea cu diferite personalităţi otomane, îndeosebi cu Aali Paşa, se bănuia că o asemenea acţiune ar putea fi încununată de succes.

Din nefericire, tratativele se vor dovedi cu mult mai dificile şi mai lente decât s-a sperat la Bucureşti. În stadiul preliminar al discuţiilor, Curtea suzerană solicita o serie de garanţii pentru recunoaşterea lui Carol I: angajamentul Guvernului român de a fortifica linia Prutului în timpul războiului austro-prusian; ocuparea de către turci a Ismailului şi Calafatului; promisiunea că nu se va permite refugiaţilor maghiari intrarea în Transilvania şi de a nu întreprinde nici o acţiune îndreptată împotriva Austriei; călătoria Principelui Carol la Constantinopol şi prestarea de către acesta a jurământului de fidelitate[3].

După îndelungate tratative, Ion Ghica, având de înfruntat adeseori intransigenţa lui Aali Paşa, ministrul de Externe otoman, reuşeşte să obţină proiectul ce cuprindea cele 14 condiţii în care Sublima Poartă se arăta gata să recunoască noua domnie. Printre acestea figura faptul că Principele se va angaja să respecte relaţiile de vasalitate existente, urmând a primi investitura la Constantinopol, în timp ce denumirea oficială a ţării rămânea în continuare aceea de „Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei”[4].

În momentul în care au luat cunoştinţă de proiectul Porţii, atât Principele Carol cât şi Consiliul de Miniştri l-au respins în unanimitate, socotindu-l „inadmisibil” şi „ofensator”. Atitudinea îndrăzneaţă a cercurilor conducătoare de la Bucureşti nu va face altceva decât să amplifice iritarea diplomaţiei otomane. Îndeosebi Constituţia adoptată de Parlament şi promulgată de Domnitor la 1/13 iulie 1866, unde nu era menţionată nici suzeranitatea otomană şi nici garanţia colectivă europeană, a reprezentat – în optica diplomaţiei de la Constantinopol – un motiv serios pentru impunerea unor pretenţii exagerate, ce încercau să eludeze veleităţile de independenţă ale românilor. Mai mult decât atât, Înalta Poartă nu era dispusă a conferi ereditatea domniei în cadrul familiei de Hohenzollern-Sigmaringen, aceasta fiind socotită „germenele regalităţii”[5].

În pofida dificultăţilor pricinuite de revoltele din Creta (iulie 1866), Poarta îşi menţine atitudinea sa puţin conciliantă, Aali Paşa respingând dreptul Principatelor de a încheia convenţii cu statele străine. Dacă s-a acceptat, ca o „concesie extremă”, creşterea efectivului trupelor române la 30 000 de oameni, demnitarii turci – puternic susţinuţi, de această dată, de ambasadorii francez şi britanic – erau hotărâţi să nu renunţe la expresia potrivit căreia Principatele-Unite sunt socotite parte integrantă a Imperiului otoman. Tocmai această aserţiune constituia mărul discordiei, oamenii politici români declarând în unanimitate drept inacceptabile condiţiile Porţii[6].

În împrejurările date, Carol I lua în calcul chiar şi acţiunea îndrăzneaţă a unei călătorii inopinate la Constantinopol, gest considerat de natură a precipita recunoaşterea sa. Nu numai că Guvernul Ion Ghica a respins o asemenea alternativă periculoasă, dar însuşi Aali Paşa îi comunicase reprezentantului român trimis la Constantinopol, D. A. Sturdza, imposibilitatea acordării de către Sultan a unei audienţe Principelui Carol, înainte de admiterea condiţiilor otomane[7].

Emisarii lui Carol I încercau să convingă diplomaţia otomană că acesta, în calitate de Domnitor al României şi Prinţ de Hohenzollern, nu poate accepta expresia „umilitoare” de parte integrantă, decât cu menţiunea: „în limitele fixate de Capitulaţii şi de Tratatul de la Paris”[8].

Situaţia tensionată din Creta şi, în egală măsură, pretenţiile Serbiei în privinţa retragerii garnizoanelor turceşti din fortăreţele Belgrad, Şabaţ, Semendria, Cladova au concurat la adoptarea unei atitudini mai conciliante de către diplomaţia otomană, Aali Paşa declarându-se dispus a admite propunerea avansată de Principele României.

Ca urmare a schimbului de scrisori, sugerat de diplomaţia franceză, schimb ce a avut loc la 7/19 şi 8/20 octombrie 1866 între Marele Vizir, Mehmed Ruşdi Paşa, şi Principele Carol I, Poarta recunoştea ereditatea în descendenţă directă a Domnitorului, existenţa unei armate române permanente de 30 000 de oameni, dreptul de a bate o monedă specială pe care să figureze însemnul imperial otoman, caracterul obligatoriu pentru Principate al convenţiilor încheiate de Turcia cu statele europene, sporirea tributului anual „într-o proporţie care va face obiectul unei învoieli ulterioare”. Totodată, erau supuse restricţiei dreptul Principatelor de a încheia tratate oficiale cu puterile străine şi dreptul de a conferi ordine şi decoraţii[9].

Demn de reţinut este faptul că scrisoarea de răspuns a Domnitorului nu a fost contrasemnată, probabil deliberat, de nici unul dintre miniştri, aşa cum prevedea art. 92 din Constituţie. Prin urmare, actul va fi considerat de oamenii politici români doar o chestiune de formă.
Potrivit schimbului de scrisori între Marele Vizir şi Domnitorul României, acesta din urmă se angaja a efectua imediat o călătorie la Constantinopol pentru a primi firmanul de investitură. Însoţit de o numeroasă suită de patruzeci de persoane, printre care personalităţi politice de seamă, precum Dimitrie Ghica, Dumitru Brătianu, Vasile Boerescu, George Costa-Foru, generalul Ioan Ghica şi ofiţeri superiori, Domnitorul se îndrepta spre Giurgiu, la 9/21 octombrie 1866, călătorind apoi pe Dunăre cu vaporul, botezat semnificativ România, până la Rusciuc. Aici avea să fie întâmpinat cu 21 salve de tun şi cu onorurile cuvenite rangului său princiar de către Midhat Paşa, reprezentantul vilaietului, şi de către membrii corpului consular din acest oraş[10].

După o scurtă călătorie cu trenul până la Varna, Carol I avea să se îmbarce pe iahtul imperial Issedin, pe catargul căruia se arborase steagul românesc. La bordul iahtului fusese aşteptat de aghiotantul Sultanului, Gemil Paşa, gest socotit ca o favoare deosebită acordată Principelui.

Odată ajuns la Constantinopol, la 12/24 octombrie 1866, Domnitorul avea să fie găzduit în Palatul de la Apele Dulci, reşedinţă imperială pusă în întregime la dispoziţia sa[11]. Informat de sosirea Prinţului, Sultanul îşi exprimase dorinţa de a-l vedea imediat, astfel că, în cursul aceleaşi zile, Carol I, în ţinută de general român de divizie, era condus de Marele Vizir într-un mic salon din Palatul imperial Dolma Bagce, unde îl aştepta Abdul-Aziz, în ţinută civilă. Impresia produsă asupra lui Carol I de interlocutorul imperial nu va fi una tocmai favorabilă, acesta descriindu-l ca părând mai în vârstă, deşi avea doar 31 de ani, „scund, îndesat şi cam corpolent”, iar pe deasupra nu ştia „nici o boabă franţuzeşte”[12]. Scena întrevederii, nu lipsită de importanţă, este relatată pe larg în Memoriile Regelui Carol I: „Lângă sofaua pe care se aşezase Sultanul, s-a pregătit un scaun pentru Prinţ. Prinţul Carol face uz însă de privilegiul său de sânge, dă scaunul la o parte, ceea ce produce o clipă de confuziune, şi se aşează lângă suzeranul său”[13]. Gestul Domnitorului român avea să fie socotit un act de cutezanţă, cu atât mai mult cu cât protocolul otoman era recunoscut pentru sobrietatea sa. Nicolae Iorga observa în acest sens că abilitatea lui Carol I şi „sentimentul său înnăscut de mândrie au ştiut să evite şi anumite umiliri care, cu o rafinată dibăcie bizantină, i se pregătiseră”[14].

Convorbirea cu Sultanul, fără a aborda subiecte politice, s-a limitat doar la asigurări reciproce de prietenie. Cu această ocazie, avea să-i fie înmânat Domnitorului şi firmanul de investitură, ceea ce reprezenta recunoaşterea sa oficială de către Curtea suzerană. Şi aici, reacţia Domnitorului este semnificativă. Încercând să minimalizeze importanţa ceremoniei de investitură, Carol I, fără a da citire firmanului, îi prezenta intempestiv Sultanului pe ministrul său de Externe, căruia avea să-i încredinţeze actul cu pricina, şi D. A. Sturdza, ce se aflaseră în tot acest timp într-o încăpere alăturată.

Făcând bilanţul călătoriei la Constantinopol, Principele consemna că „a trebuit să facă demnitarilor turci daruri preţioase şi, conform obiceiurilor ţării, să împartă pretutindeni, la orice vizită, bacşişuri însemnate”[15]. Costul acestei vizite se ridicase la însemnata sumă de 20 000 de galbeni (240 000 de franci). Întrucât Carol I refuzase să primească de la Aali Paşa, ministrul de Externe, mai multe decoraţii şi brevete în alb, Poarta acceptase o nouă concesie, anume dreptul de a institui o medalie militară românească. Analizând rezultatele vizitei la Constantinopol, istoricul Nicolae Iorga remarca faptul că „semnele de onoare ce i se arătară într-un grad mai mare decât premergătorului său, Cuza, aveau în vedere, nu atât pe stăpânitorul român, cât mai ales pe vărul Regelui învingător al Prusiei”[16].

După reîntoarcerea sa la Bucureşti, Carol I avea să adreseze Sultanului o scrisoare de mulţumire pentru „onorurile şi atenţiunile” de care s-a bucurat pe tot timpul şederii la Constantinopol[17]. A fost aceasta o atitudine abilă, ce nu va întârzia să-şi arate roadele. Spre sfârşitul lunii noiembrie 1866, G. Ştirbey, ministrul de Externe român, aducea cu sine din capitala otomană o scrisoare a Marelui Vizir în care aveau să fie incluse ultimele concesii ale Curţii suzerane: dreptul de a institui o decoraţie militară română, monedele divizionare ce urmau a fi introduse nu vor avea inscripţionat semnul imperial turcesc, dreptul de a dispune de un agent comercial român la Varna, înfiinţarea unui serviciu poştal internaţional, încheierea unei convenţii privind reciproca extrădare a celor acuzaţi de crime[18]. Aşadar, călătoria la Constantinopol se va dovedi benefică, noul regim de la Bucureşti căpătând recunoaşterea mult aşteptată, fără ca Puterile garante să poată influenţa într-un sens sau altul cursul evenimentelor[19].

[1] Românii la 1859, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, doc. nr. 229, p. 633.
[2] Diplomaţi americani şi „chestiunea românească”, 1853-1871, ediţie îngrijită de Mihai Timofte, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1993, doc. nr. 8, p. 113.
[3] Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare se va cita: A.N.I.C.), Colecţia Microfilme, Franţa, Ministère des Affaires Etrangères – Archives Diplomatiques, Turquie – Bucarest, vol. 28, rola (r.) 12, cadrul (c.) 236.
4 Ibidem.
[5] Memoriile Regelui Carol I al României. De un martor ocular, ediţie de Stelian Neagoe, vol. I, Bucureşti, Editura Scripta, 1992, p. 95.
[6] Ibidem, p. 120; N. Iorga avea să sesizeze ineditul situaţiei, apreciind că „noi nu primeam limbajul turcesc, turcii nu-l voiau pe al nostru. Era o lume întreagă care ne despărţea. Noi voiam să ştim numai de viitor, ei numai de trecut; prezentul nu exista nici pentru dânşii, nici pentru noi şi nu e nimic mai teribil decât ca reprezentanţii exclusivi ai trecutului să stea înaintea reprezentanţilor, tot atât de exclusivi ai viitorului”; N. Iorga, Politica externă a Regelui Carol I, ediţie de Vicenţiu Rădulescu, Bucureşti, Editura Glykon, 1991, p. 42.
[7] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 43/1866, f. 60-62.
[8] Memoriile Regelui Carol I, p. 122.
[9] Ibidem, pp. 125-127; Românii la 1859, vol. I, pp. 642-647.
[10] A.N.I.C., fond Casa Regală, dosar nr. 60/1866, f. 2.
[11] Ibidem, f. 6.
[12] Memoriile Regelui Carol I, vol. I, p. 132.
[13] Ibidem.
[14] N. Iorga, Politica externă…, p. 44.

[15] Memoriile Regelui Carol I, vol. I, pp. 141.

[16] N. Iorga, Istoria poporului românesc, ediţie îngrijită de Georgeta Penelea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 651.
[17] Regele Carol I al României, Cuvântări şi scrisori, tom I, Bucureşti, Carol Göbl, 1906, pp. 53-54.
[18] Memoriile Regelui Carol I, vol. I, pp. 151-152.
[19] Prinţul Carol Anton, într-o scrisoare către fiul său, aprecia succesul aranjamentului direct româno-otoman: „Călătoria la Constatinopol ai pornit-o şi ai urmat-o cu multă dibăcie, şi printr-însa s-a luat mai ales puterilor străine orice pretext de a se mai amesteca (subl. ns.)… Eu însumi mă mir că prezenţa ta a avut astfel de urmări”; Ibidem, p. 153.

dupa Sorin Liviu Damean

sursa: http://sorin-damean.blogspot.com

(Visited 433 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.