Despre feminism

Cînd e vorba de femininsm, dacă n-ai nici un dram de empatie faţă de destinul femeilor, rişti să cazi în impostură deschizînd gura. Neputinţa empatică nu numai că te sileşte la impostură, dar chiar te obligă să o ascunzi prin mimarea a două stări care nu numai că nu pot înlocui empatia, dar nici măcar nu o pot suplini: simpatia de paradă sau antipatia de bravadă. Simpatia de paradă este una oportunistă: te declari partizanul unei drame (a femeilor) pe care nu o înţelegi, dar căreia i te conformezi din supuşenie faţă de curentul epocii. În schimb, antipatia de bravadă este una beligerantă: îţi declami superioritatea faţă de o fiinţă (femeia) a cărei inferioritate te scuteşte de obligaţia de a mai trebui s-o înţelegi. Eşti împotriva curentului şi crezi că împotrivirea ta poate ţine loc de argumente, cînd în realitate nu faci decît să te dai singur de gol: bravezi în van arborînd o atitudine de zgomot contestatar. În ambele cazuri devii impostor şi ajungi să rosteşti verdicte asupra unor chestiuni în privinţa cărora îţi lipseşte nu numai pregătirea, dar chiar şi acea minimă punte de legătură pe care am numit-o empatie.

În mintea bărbaţilor, mai toate cărţile a căror tematică se învîrte în jurul studiilor de gen provoacă reacţii aparţinînd acestor două categorii: ori te declari solidar cu soarta unor femei pe care nu le înţelegi defel, dar în privinţa cărora ai învăţat că, arătîndu-le simpatia, ai putea să prinzi o trambulină socială bună; ori îţi rosteşti în public rezervele sobre faţă de emanciparea femeilor, în timp ce, între prieteni, chicoteşti în numele unei faconde intelectuale prin care dai de înţeles că însoţitoarele noastre, dacă nu merită o soartă mai bună, cel puţin merită să fie compătimite. Şi continui aşa mult şi bine, ba fiind pe deasupra convins că, în materie de destin uman, băţoşenia testosteronului are întîietate faţă de moliciunea estrogenilor, şi lucrul acesta îl crezi cu toată tăria pînă în ziua cînd, îndrăgostindu-te de o femeie şi lăsînd brusc deoparte simpatia şi antipatia, dai peste o empatie a suferinţei care îţi deschide ochii asupra studiilor de gen.

Cel mai bun mod de a-l cîştiga pe un bărbat de partea feminismului este să-l faci să se îndrăgostească pînă peste cap. După aceea va putea citi cu alţi ochii cărţile a căror substanţă îi stîrniseră pînă atunci suspiciunea. În rest, altă soluţie pentru convertirea lui nu există, asta fireşte dacă bărbatul în cauză nu e bolnav şi nu suferă de un masochism sinucigaş în virtutea căruia ştie că, pledînd pentru desfiinţarea discriminărilor sexuale, o face cu preţul pierderii propriilor privilegii. În privinţa asta, feministele au intuit un adevăr irefutabil al psihologiei masculine: orice bărbat va muri cu convingerea că femeile au pretenţii sociale cărora nu li se poate găsi un corespondent în constituţia lor fiziologică. Cu alte cuvinte, femeile vor mult, dar biologia le trădează. Şi atunci, în mintea bărbatului, strategia feministelor este una a persuasiunii prin omisiune: ocolesc biologia şi o înlocuiesc cu politica studiilor de gen.

Emanciparea femeii nu se va putea realiza cu adevărat cîtă vreme democratizarea modernă atinge numai spaţiul public, neglijîndu-l sau influenţîndu-l prea puţin pe cel privat. Cu alte cuvinte, cît timp femeia este egală bărbatului în societate, dar subordonată lui în familie, atîta timp emanciparea rămîne un cuvînt fără acoperire. Concluzia este că autonomia femeii trebuie să înceapă de acasă, de la atmosfera familiei în care trăieşte. Nu-i aşa că sună idilic? Să te ferească Dumnezeu de femeia cu ifose de cocoş.

În plus, se mai spune că eliberarea sexului feminin de sub presiunea tiparelor masculine de viaţă nu se va putea face fără o prealabilă metamorfoză psihică, adică fără un fel de preschimbare în urma căreia femeia îşi va schimba radical optica despre lume. E vorba de desfiinţarea unor mituri pe care tradiţia i le-a întipărit în minte cu scopul de a o aservi. De pildă, una din trăsăturile dominante ale culturii europene este că, sub cuvînt că proslăveşte calităţile fiinţei feminine, preschimbă aceleaşi calităţi în tot atîtea surse ale robiei psihologice. Femeile devin astfel victimele unei tactici subtile prin care bărbaţii, măgulindu-le, flatîndu-le şi linguşindu-le, reuşesc să le transforme în nişte sclave docile, adică tocmai în genul de sclave a căror naivitate le-a făcut să ia drept autentice nişte valori care în realitate sunt false. De fapt, femeile chiar asta îşi doresc: să fie dorite şi flatate.

În fond, calea cea mai bună de a subjuga o femeie de a o aşeza pe un soclu şi de a-i lăuda atuurile, omiţînd în întregime de a-i mai spune că un rob, chiar aşezat pe un soclu, tot rob rămîne. Sub acest unghi, cultura europeană ar fi opresivă şi discriminatorie, şi asta graţie miturilor privitoare la excelenţa feminină din anumite domenii omeneşti. De pildă, mitul frumuseţii, al maternităţii şi al domesticităţii. Toate aceste mituri subjugă femeia sub pretextul preţuirii unei pretinse naturi feminine pe care tocmai însuşirile de fiinţă frumoasă, de mamă şi de gospodină păreau s-o definească cel mai bine. Cînd aceste mituri vor fi risipite, femeia va face un mare pas spre libertate. Să ne dorim ca acest pas să nu fie făcut vreodată.

Mitul frumuseţii este mijlocul prin care o femeie devine robul unor corvezi legate de siluetă, dietă şi machiaj. Femeia ajunge să trăiască îndeosebi pentru înfăţişarea ei, fără să-şi dea seama că, din relieful personalităţii sale sociale, nu a mai rămas decît tresărirea timidă a unei marionete estetice. Apoi, mitul domesticităţii spune că locul de predilecţie în care o femeie se poate împlini este cel al casei, numai că o femeie casnică, la fel ca una preocupată cu precădere de înfăţişarea ei, este o fiinţă al cărei apetit social a fost anihilat. În fine, mitul maternităţii spune că o femeie se realizează cu adevărat numai atunci cînd devine mamă. Numai că o femeie trăind cu visul alcătuirii unei familii fericite alături de un soţ fidel devine iarăşi o fiinţă căreia i-a fost diminuat instinctul competiţiei sociale. Şi astfel, toate aceste mituri scot femeia din cursa socială a afirmării publice. Iar lucrurile se înrăutăţesc şi mai mult cînd femeia, mamă fiind, divorţează.

În realitate, cînd miturile acestea vor fi desfiinţate, Occidentul va fi la pămînt şi civilizaţia europeană îşi va încheia destinul. Să sperăm că nu vom prinde în viaţa clipa aceea, deşi semnele plinirii vremurilor bat la uşă.

autor: Sorin Lavric

sursa: Revista Luceafarul