Boierii- Monahi în vremea lui Matei Basarab
„Acest boier era bogat şi fără pereche în această ţară… Îl vedeam cum se scula obişnuit la vremea citirii rugăciunilor de la miezul nopţii, citind neîncetat psalmii profetului David şi restul ritualului stabilit, de la începutul slujbei până la sfârşit, stând într-unul din colţurile bisericii, fără să privească nici la dreapta, nici la stânga şi sârguindu-se cu toata inima, când se ivea prilejul, să aprindă şi să stingă lumânările şi să facăţ şi alte slujbe bisericeşti, ca şi când ar fi fost un paracliser sau chiar şi cu mai multă însufleţire, astfel încât tare se minunau de el”.
Însemnarea aparţine arhidiaconului Paul de Alep care a vizitat Ţara Românească la sfârşitul domniei lui Matei Basarab, însoţindu-l pe patriarhul Macarie al Antiohiei în călătoria sa la Moscova. Autorul era impresionat de evlavia boierului muntean, nu altul decât Preda Brâncoveanu, nepotul lui Matei Basarab şi bunicul viitorului domn Constantin Brâncoveanu.
Să reţinem şi altă relatare din acea vreme – a misionarului catolic Petru Baksic, aflat în Valahia pe la 1640 – despre viaţa monastică de aici: „Egumenii sau stareţii lor umblă în trăsuri, îmbrăcaţi în mătase, încât par tot atâţia boieri… În mănăstiri, ţiganii fac tot: ară, sapă, muncesc şi păzesc vitele şi tot ce trebuie făcut fac, chiar şi ţigancile umblă prin mănăstire şi muncesc, fac pâine spală vasele, mătura, mulg vacile şi fac tot ce trebuie făcut într-o casă, ceea ce e un lucru nemaipomenit”.
Cele două relatări surprind două stiluri de viaţă de la mijlocul veacului XVII: cel al boierului evlavios precum monahii şi, respectiv, cel la egumenului – boier, slujit de robi ţigani. Dar care dintre acestea se constituia în model în epocă: cel monahal pentru cel boieresc, sau cel boieresc pentru cel monahal?
Sursele literare par să ilustreze atracţia modelului monastic, reprezentat de scrieri precum Varlaam şi Ioasaf (tradusaăde Udriste Năsturel în 1649) sau Cuvânt de învăţătură al bunului creştin domn Neagoe Voievod, domnul Ungrovlahiei, către două slugi credincioase ale sale şi dragi, care se lepădara de lume şi se dedară vieţii călugăreşti, din aceeaşi perioadă (1633-1634).
A fost domnia lui Matei Basarab o epocă de fervoare religioasă, aşa cum pare să o arate numărul mare de ctitorii voievodale şi boiereşti? Documentele vremii consemnează că, între 1633 şi 1650, au trecut la monahism cca 110 bărbaţi şi 30 femei. Mulţi dintre aceşti călugări şi călugăriţe sunt amintiţi cu numele mirenesc neschimbat, fapt explicabil, credem, prin absentţa, în cazul lor, a ceremonialului propriu-zis al tunderii în monahism şi al depunerii celor trei voturi (sărăcie, castitate şi ascultare).
Demn de remarcat este faptul că aceşti călugări îşi păstrau dreptul de a poseda şi transmite bunuri. Documentele atesta că monahii efectuau tranzacţii de ocine, vii, livezi, ţigani ş.a., cu titlu personal. Dintr-un număr de 21 diete călugăreşti, doar patru sunt în beneficiul unei mănăstiri. Raportat la numărul mare de testamente ale laicilor care-şi lasă averea unui aşezământ monastic numai pentru obţinerea dreptului de înhumare în lăcaş, această proporţie este semnificativă pentru ataşamentul puternic faţă de averea personală a celor ce intraseră în monahism.
Din cei 140 de monahi, doar 12 sunt boieri sau soţii de boieri, documentele fiind sărace în ceea ce priveşte informaţiile referitoare la motiveţia care le-a călăuzit alegerea. Iată câţiva dintre aceşti boieri şi boieroaice trecute la monahism în vremea lui Matei Basarab (1).
Unul dintre aceştia este Tudor Rudeanu, mare sluger, pentru foarte scurt timp, în 1620. Tatăl său, Ivan din Ruda, a fost mare logoffăt. După 1621, Tudor a deţinut dregătoria de simplu sluger, perioadă în care a achiziţionat un număr de moşii printre care Priseaca, Sultăneşti, Curtişoara. În 1628-1629 avea ocine în Ciomăgeşti, Şerbăneşti, Vâlseşti şi Curtişoara. Tudor Rudeanu s-a călugărit la mănăstirea Cozia, probabil în 1632-1633, primul act în care semnează „Teofil călugăr” fiind din 6 mai 1633. Un an mai târziu, era egumen al mănăstirii Cozia. Continuă să-şi administreze moşiile, în prezenţa lui rudele îşi fac testament şi, împreună cu cei trei fii ai săi, se judecă pentru români şi vinde ocine.
După cum se poate constata, statutul de călugăr care a depus votul sărăciei nu este, pentru Tudor-Teofil Rudeanu, incompatibil cu vechea lui condiţie boierească. La fel ca el mai sunt şi alţi foşti boieri deveniţi monahi şi care nu abandonează bunurile lumeşti. Udrea logoffăt, cu numele călugaresc Teofil, proprietarul unor case din Târgovişte, Pârvul ban din Mihăieşti, cu numele monahal de Paisie, Mara Călugariţa „Balaceanca cea batrână” ş.a.
Tunderea în monahism se făcea, câteodată, la bătrâneţe, în schimbul de azil (asistenţă). Fenomenul, moştenit din Bizanţ, era tot atât de frecvent ca şi obiceiul călugării văduvelor. Un Tudor, logofăt din Vlădeni, om numai cu cap, fără copii, „se călugăreşte la mănăstirea Ruda, păstrându-şi stăpânirea satelor Vlădeni şi Vârliţi, moştenite din averea părintească”.
Postelnicul Iane din Câmpulung, văduv după 40 ani de căsnicie, ajuns la boale grele şi nevoie şi sărăcie, „intră la mănăstire aducând cu el şi trei ţigănci care să-l îngrijească şi care, la moartea sa, rămân moştenire obştii”. Dionisia băneasa se călugăreste la mănăstirea Banul din Buzău rugându-se de călugări s-o îngrijească până la moarte, în schimbul unor vii, a şapte stânjeni de ocină, a unor buţi şi vase pentru vin şi a caselor de la vie.
”Şederea unei femei, fie ea şi călugăriţă, într-o mănăstire de bărbaţi contravenea flagrant tuturor pravilelor monahale răsăritene. Erau totuşi aşezăminte monahale în care coexistau două obşti, una de călugări şi alta de călugăriţe. La mănăstirea Râncaciov, călugăriţele solicitau domniei, la 1648, să fie lăsate să locuiască cum au locuit şi cu alţi egumeni şi călugări”.
Teofana monahia, mama lui Mihai Viteazul, şi-a sfârşit zilele la o mănăstire de călugări – Cozia. „Jupâneasa Marina, soţia stolnicul Sârbu, s-a retras la Tismana, unde a şi murit. În 1647, urmaşii ei contestau dreptul mănăstirii de a deţine moşiile moştenite de la înaintaşa lor, că n-au căutat-o călugării şi n-au îngrijit-o”.
Uneori, însă, în ciuda faptului că persoana respectivă s-a călugărit, „copiii se obligau să o îmbrace, să o încalţe şi s-o hrănească pe mama lor până la moarte”. O astfel de mărturie poate să sugereze şi faptul că nu toţi care se călugăreau intrau propriu-zis în mănăstiri. Deseori, cum o dovedeşte şi un document anterior domniei lui Matei Basarab, călugărirea era doar o problemă de raporturi de familie şi de patrimoniu: doi fraţi, Ştefan – călugăr şi Nectarie – diacon, continuă să locuiască împreună până la moarte pe moşiile date prin testament Patriarhiei din Alexandria, într-o obşte sui-generis, în care cel dintâi a fost călugărit şi îmbracat în mohaism de cel de-al doilea.
Să consemnăm şi faptul că, în vremea lui Matei Basarab, comportamentul elitei sociale feminine în monahism nu se rezumă, ca în cazul bărbaţilor, la implicarea în problemele patrimoniale. Unele călugăriţe nu renunţau nici la privilegiul maternităţii. Din mănăstirea în care vieţuieşte, Pauna, fosta jupâneasă a marelui logofăt Nica şi călugăriţa cu numele de Paisia, plăteşte datoriile fiului ei, spatarul Preda, eliberându-l din închisoare. Monahia Efimia vinde episcopului Ignatie al Râmnicului o ţigancă şi – mărturiseşte ea – „mai mult o am dat-o pentru păcatele mele, că am căzut la un păcat în călugaria mea, de am facut un copil”. Deşi episcopul a adus-o cu mare scârba la episcopie, făcându-i şi liturghie timp de 40 de zile, cel dintâi martor în zapisul de vânzare al Efimiei este chiar fiul ei, Sima.
Putem constata, din aceste documente, ca şi din altele, că elita socială intrată în monahism se bucură de conservarea intactă a privilegiilor statutului mirenesc. Pe de alta parte, o elită monahală, egumenici, îşi creaseră, după modelul boieresc, un stil de viaţă similar, beneficiind adesea de un statut comparabil ca cel al episcopului. Uneori, cum este cazul mănăstirii Argeş, egumenul primise dreptul domnesc de a exercita pârcălabia târgului şi de a judeca, deci, între altele, cazurile de mortasipie (delictele de moravuri). Dacă erau îndrituiţi s-o facă e mai greu de stabilit. Într-un document din 1649 oraşenii din Câmpulung îi învinuise pe câţiva monahi că umblă cu femeile lor, „făcând mănăstirea şi călugării de râs şi de mascara”.
Cu toate certele avantaje pe care le prezenta traiul în mănăstire, vocaţia monastică a boierimii era de un nivel modest, ceea ce confirma teza ruralizării clerului în Ţara Românească. În schimb, pentru păturile de jos, călugărirea putea să însemne o şansă în plus de schimbare a condiţiei economice, culturale şi uneori chiar sociale.
Cum este, de exemplu, cazul mitropolitului Ştefan. Fiu de răzeşi din Râmeşti, a devenit pisar la mănăstirea Bistriţa munteana, călugăr şi mai apoi egumen la Tismana, episcop al Buzăului şi mitropolit (1648-1653). El ilustrează perfect concepţia despre „blagorodie”, (nobleţe) expusă în Pravila cea mare (Târgovişte, 1652): nobleţea nu stă în naştere ori în averi, ci în avuţiile creştine cu care omul ştie să se împodobească. Judecând care erau aceste virtuţi care i-au asigurat ascensiunea: ele constau în abilitatea de a administra cu chibzuinţă, dinamism şi eficienţă un patrimoniu cu nimic diferit de cel al unei averi boiereşti: moşii, iazuri, mori, livezi, români, ţigani.
Calea ascensiunii a rămas întotdeauna deschisă în Ţările Române pentru monahii proveniţi din păturile de jos. Ceea ce nu se întâmpla în ţările vecine. În Serbia, de exemplu, încă din 1330, le era interzis fiilor de ţărani accesul la demnităţi eclesiastice.
În încheiere, putem afirma că în epoca lui Matei Basarab elita socială şi cea spirituală (consacrată) formează două structuri paralele, două domenii de putere diferite. Ele vor putea fi mai bine definite când se vor lămuri, în lumina unor noi surse de documentare, alte două cupluri de relaţii: boierime – domnie şi Biserica-domnie.
Dr. VIOLETA BARBU
