Contribuţii esenţiale la renaşterea istoriei europene

Contribuţii esenţiale la renaşterea istoriei europene

by -
4 763

drawinghandsCine studiază mai în profunzime istoria românilor constată faptul că ea conţine numeroase falsuri  şi omisiuni care mai de care mai păguboase, prejudiciind nu doar adevărul istoric privind pe români, ci impietând deopotrivă asupra istoriei universale. În consecinţă, se impune cu necesitate eliminarea lor, având în vedere şi câteva considerente de extremă importanţă: întâiul, pentru că nu se mai poate accepta ca nici în aceşti ani de culminant progres uman lumea europeană să nu-şi cunoască adevăratul trecut istoric; al doilea,  pentru că imperfecţiunile constând în falsuri şi omisiuni de toată gravitatea, nu de puţine ori strigătoare la cer, privesc istoria celui mai vechi şi mai întins popor din Europa, singurul aborigen, românii, întrucât, cel puţin la nivelul actual al cunoaşterii istorice, toate celelalte popoare de aici sunt alogene; al treilea, pentru că istoria românilor e total diferită de cea a oricărui alt popor european, fiind cu total singulară, chiar de aci decurgând acele falsuri şi omisiuni; al patrulea, pentru că acele corective, care se impun de urgenţă, modifică în mod esenţial istoria românilor, dar şi pe cea a Europei; al cincilea, pentru că acele corective atât de necesare reprezintă, neîndoielnic, o revoluţie în istorie.

Dar de ce s-a ajuns aici? E fapt cunoscut că istoria, ca obiect de studiu, e relativ recentă, sec. XIX, mai cu seamă în cazul ţărilor sud-est europene de sub dominaţiile otomană, habsburgică şi rusă. În acest sens, istoricul I. G. Sbiera, membru al Academiei Române, autor am putea spune al primei cărţi de istorie a românilor, ne înştiinţează că expunerea sa nu este una obişnuită, aceasta întrucât în vremea studiilor sale secundare şi universitare, din perioada septembrie 1848-iulie 1861, „nu se vorbea nimic despre români la istoria universală”, că nici în vremea când scria cartea sa, terminată în 1904 şi tipărită în 1906, nu se prea vorbeşte, sau se vorbeşte, dar numai de la întemeierea celor două ţări române, adică din sec. XIII-XIV încoace, însă şi acuma numai incidental şi nu prea lămuritor. Totodată, ca profesor universitar la Cernăuţi, regreta că la prelegerile sale tinerii auditori nu aveau nici o cunoştinţă despre trecutul românesc. De aci avem un indiciu sigur că I. G. Sbiera se situează printre pionierii istoriografiei româneşti.

De ce să ne mirăm însă de limitele cunoaşterii istorice din vremea sa, a acestui autor, câtă vreme şi astăzi, la peste un secol, în condiţii de zbor cosmic şi internet, acele limite se menţin, ba sunt şi mai numeroase, de neconceput, cum vom vedea îndată, pentru că e suficient ca cineva să facă câteva investigaţii printre elevi, studenţi şi chiar profesori ca să rămână stupefiat de orizontul lor îngust în materie de istorie românească. Spre exemplu, studenţi din chiar anii III-IV de la istorie sunt convinşi că românii se învecinează cu ruşii, pe Nistru, din totdeauna, ei negândindu-se vreodată că peste Nistru ar fi teritoriu getic, tyragetic, necunoscând noţiunea de Novorossiiskaia şi nici semnificaţia ei. Sau, despre troieni părerea predominantă este că ei ar fi greci – ionieni, dorieni, troieni. Sau, un reputat istoric, cu privire la spaţiul istoric şi etnic românesc consideră că totul e clar, că nu sunt controverse, acesta fiind „de la Nistru pân-la Tisa…”, însă prezentându-i argumente se dădu învins, replicând că acest spaţiu e problemă de istorie veche, de arheologie, ori domnia sa e specializat în istorie medie şi modernă. Sau, despre tyrageţi, cei chestionaţi au răspuns că sunt geţii de pe Nistru, în ciuda faptului că din surse certe, la îndemâna oricui, se ştie că Deşertul geţilor (Solitudo getarum) e situat între Nistru şi Nipru şi că „geţii încep din Ardeal şi peste Nistru şi Nipru alăturea cu Marea Neagră se întindea şi lăcuia”; ori peste Nipru înseamnă până la bălţile Meotide (Marea Azov) şi Tanais (Don), până aici Herodot îi localiza pe tyrageţi, dincolo de care până la Caucaz şi Caspica aşezându-i pe thissageţi, după care, în Asia, erau massageţii. Iar exemplele pot continua cu zecile, cu sutele, cu miile.

Despre acea caracteristică a singularităţii istoriei românilor, care o deosebeşte radical de cea a altor popoare europene, ea e dată de fenomenul năvălirilor barbare din sec. III-XIII, fenomen unic întrucât a atins exclusiv pe români, întrerupându-le evoluţia pe scara civilizaţiei pe timp de un mileniu, perioadă în care popoarele occidentale evoluau nestingherit, îşi întemeiau state proprii, se urbanizau, se dezvoltau în toate domeniile vieţii, în gândire, cultură şi artă. În acelaşi timp, în această perioadă prosperă pentru Occident, poporul român ce să facă decât să se lupte, să supravieţuiască în confruntarea pe viaţă şi pe moarte cu cele zece popoare barbare năvălitoare sosite în valuri-valuri, în următoarea ordine: goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, mongolii. Dintre acestea, un număr de şapte –hunii, avarii, bulgarii, ungurii, pecenegii, cumanii, mongolii – sunt popoare barbare propriu zise, neamuri asiatice de rasă mongolă-turcică, barbare prin mod de viaţă şi comportament, caracteristicile lor definitorii fiind nomadismul, starea de dezvoltare rudimentară, dar mai ales barbaria constând în lipsa de respect pentru cultură şi civilizaţie, în cruzime şi sălbăticie; cât priveşte pe goţi şi gepizi, ambii popoare germanice, deci europene, i-au năpăstuit mai puţin pe daco-români decât celelalte, uneori, în special goţii, fraternizând cu dacii împotriva expansionistului roman; rămân slavii, tot europeni, dar pentru români ei au fost încă de pe atunci şi până în zilele noastre cei mai năpăstuitori; pentru acea vreme de început ei au dat dovezi de cea mai bestială cruzime, căci cum să-i numeşti altfel decât năvălitori barbari pe aceşti slavi, din moment ce un Procopius din Caesareea (500-562) e fără echivoc când scrie despre ei: „Cam în acelaşi timp, o armată de slavoni, nu mai mult de trei mii de oameni trecu fluviul Istru fără ca nimeni să li se împotrivească…. Lipsiţi de apărare, locuitorii oraşului ajunseră la mare strâmtoare…. Barbarii îi siliră să părăsească meterezele, se suiră pe ziduri şi cuceriră oraşul. Ei uciseră îndată pe toţi bărbaţii în număr de cinsprezece mii, prădară tot oraşul lor, iar pe copii şi femei îi luară sclavi… Ei nu cruţau nici o vârstă, ucideau pe toţi tinerii ce le cădeau în mână; pe cei care-i prindeau nu-i omorau cu paloşul sau cu lancea sau în alt mod obişnuit, ci înfigeau în pământ pari pe care-i ascuţeau bine de tot, după care aşezau deasupra cu tărie pe nefericiţi, le băgau vârful parului ín mijlocul şezutului, îi împingeau până în măruntaie şi-i omorau în felul acesta. Barbarii aceia mai îngropau în pământ patru pari groşi, legau de ei mâinile şi picioarele celor prinşi după care îi loveau necontenit peste faţă, cu ciomege până îi omorau, ca pe câini, şerpi sau alte animale. Pe alţii îi închideau în grajduri împreună cu vacile şi cu oile, pe care nu le puteau duce cu ei, şi le dădeau foc fără cruţare. Astfel ucideau slavii pe toţi cei pe care-i întâlneau”. Ori să ucizi răzbunător, în asemenea chinuri, cu cruzimi de neînchipuit, e mai mult decât orice barbarie. Din acest punct de vedere doar ungurii şi mongolii i-au egalat pe slavi. Într-adevăr, comportamentul ungurilor nu fu deloc mai suportabil, iar despre blesemăţiile lor violente vorbeşte, cu lux de amănunte, însuşi Anonymus.

Istoricii occidentali îi invocă şi ei pe barbari ca fenomen negativ în evoluţia lor, dar ce, se compară? Nici vorbă, şi aceasta din două motive cu totul pozitive, benefice: mai întâi, că barbarii care au invadat Occidentul au fost de neam germanic – goţi, burgunzi, vandali, longobarzi, franci, anglo-saxoni – deci europeni din nordul continentului, de aceeaşi presupusă sorginte indoeuropeană ca şi occidentalii invadaţi; al doilea, occidentalii în cauză – celţi, gali, hispanici, italici, britanici etc., şi-au întemeiat, împreună cu germanii invadatori, state proprii, despre care vedem bine că astăzi sunt cele mai prospere, mai avansate din Europa şi din lume.

Fenomenului năvălirilor barbare, istoricul francez Lucien Musset, contemporanul nostru, îi consacră cartea sa, Invaziile, cu două subtitluri. Primul, „Valurile germanice”, venite din Scandinavia, de la Baltica şi din câmpiile maritime ale Europei continentale, cărora nu are ce le reproşa, acestea fiind: ostrogoţii, care se aşează în Italia; vizigoţii şi vandalii, în Spania; francii sunt întemeietorii statului merovingian; anglo-saxonii, care cuceresc Marea Britanie; longobarzii, care cuceresc Italia, găsindu-i acolo pe ostrogoţi; în fine, alamanii, bavarezii, burgunzii, gepizii, suevii, care stau la originile statului german.

Celălalt subtitlu, „Al doilea asalt asupra Europei creştine”, tratează invaziile celor zece popoare barbare din Orientul european, numai că aportul său în clarificarea lacunelor istoriei e nesemnificativ, iar în ceea ce priveşte pe cele trei popoare barbare asaltatoare, aciuate definitiv pe spaţiul european invadat, unde şi-au creat state proprii deznaţionalizându-i pe autohtoni, domnia sa face două grave omisiuni: nu pomeneşte nimic despre autohtonii proprietari ai teritoriilor invadate; nu face nici un comentariu, nici o apreciere asupra legitimităţii statelor pe care ei şi le-au înjghebat, cu toate că evenimentele s-au produs relativ recent şi deci uşor de anchetat şi cercetat. De altfel, L. Musset recunoaşte o anumită „doză de subiectivism care afectează capitole esenţiale ale cărţii”sale, ca fiind „ipoteze de lucru”, şi de aceea nu exclude „revizuiri ample şi profunde ale opiniilor care sunt sugerate, înainte de dispariţia actualei generaţii de istorici”.

Evident, nu de azi, de ieri sau din 2002, când „Invaziile” lui L. Musset, apărute la Paris în 1965, au fost publicate în româneşte, li s-a sugerat românilor să-şi revizuiască istoria lor, dar sugestia sa e binevenită, răspunzându-i însă că acea doză de subiectivism ar fi fost mult diminuată, iar revizuirile mult mai puţin ample şi profunde, dacă în expunerea sa i-ar fi identificat pe autohtoni şi ar fi ţinut seamă de numărul redus al invadatorilor în raport cu cel al autohtonilor, precum şi de numărul năvălitorilor pieriţi în luptele de invazie cu autohtonii, mai puţin războinici, dar mult mai numeroşi.

În legătură cu ungurii, L. Musset dovedeşte o anumită doză de superficialitate atunci când afirmă că soarta populaţiilor premaghiare din bazinul panonic este puţin cunoscută, însă consideră că în stepa favorabilă vieţii nomade acestea ar fi fost eliminate sau asimilate. Ori cum să-i asimileze cei puţini pe cei mulţi, câtă vreme e evident că procesul a fost invers? De asemenea, e clar că ungurii, ca şi toţi ceilalţi năvălitori au indus frica prin impactul primei invazii, efect direct al acestuia, însă există dovezi certe, indubitabile că ungurii au pierit fizic, biologic în luptele de invazie, apoi în cele sfârşite cu Lech 955, iar eventualii supravieţuitori cum să fi putut scăpa măcelurilor mongolilor de la 1241, descrise cu competenţă de martorul ocular Rogerius? Cât priveşte populaţiile premaghiare din bazinul panonic, chiar şi numai din Cronica notarului anonim rezultă cu preciziune că aceştia erau păstorii romanilor, blahii, identificaţi cu românii, care erau organizaţi în regate şi ducate, iar din discursul lui Menumorut aflăm cu certitudine că, la vremea sa, acestea aveau o vechime de câteva secole, din vremea romană, provenite desigur din destrămarea statului unificat de Burebista şi apoi a celui refăcut de Decebal.

Cu acceaşi superficialitate vorbeşte autorul francez şi despre celelalte două popoare năvălitoare aciuate pe spaţiul românesc – bulgarii şi slavii – care au determinat în rău cursul istoiei românilor, singularizând-o: în primul rând, prin faptul că şi-au înjghebat statele lor – bulgar, sârbesc, unguresc, ucrain şi rusesc – pe teritorii româneşti strămoşeşti însumând 700.000 km2; în al doilea rând, prin deznaţionalizarea românilor autohtoni din aceste teritorii, care astăzi, deznaţionalizaţi sau nu, dar conştienţi de originea lor românească, numără 60-70 milioane de suflete; în al treilea rând, prin ignorarea de către istorici a acestor evenimente şi fenomene; deci, prin omisiuni şi fals istoric, două treimi din spaţiul românesc strămoşesc se pierdu în negura istoriei, în timp ce românii autohtoni de acolo supravieţiuesc sub etnie falsă – bulgară, sârbă, ungară, ucraină, rusă – de unde concluzia că statele respective, sau vaste regiuni din teritoriile lor, sunt nelegitime, chiar nelegiuite.

Iată aci fapte şi evenimente istorice de maximă importanţă, dar ignorate, necunoscute de lumea largă pentru că istoria le omite, ea însăşi nu le cunoaşte. Ori noi, cunoscându-le, ba făcând parte şi din „actuala generaţie de istorici” în curs de dispariţie, la care se referea L. Musset, să nu avem datoria morală, dar mai ales patriotică, de a le revizui, mai cu seamă că o asemenea revizuire înseamnă adevărată revoluţie în istorie?

Desigur, rescrierea istoriei românilor, cu eliminări şi adăugiri de rigoare, adică impuse de adevărul istoric şi de morala profesională, este un vechi deziderat, gândit din anii independenţei de stat, dar mai ales de la pacea de la Versailles încheind primul război mondial, când la masa păcii li s-au refuzat românilor teritorii promise, indiscutabile. Dar timpul relativ scurt, presărat de îndelungate vremuri tulburi – anii de incertitudini de după Versailles, conflagraţia mondială ce a urmat, întunecoasa perioadă sovietică de o jumătate de secol, caracterizată prin persecuţii şi interdicţii în materie de naţiune, etnie, patrie, spaţiu istoric şi etnic românesc – când să se mai scrie adevărata istorie a românilor? Să mai adăugăm că în chiar perioada sovietică românii au asistat neputincioşi la falsificări şi omisiuni flagrante a istoriei lor, care s-au adăugat la multe altele deja existente, introduse în mod intenţionat sau în necunoştinţă de cauză.

Iată de ce în istoria românilor figurează o multitudine de neadevăruri, după cum atâtea adevăruri lipsesc, sunt omise, ignorate, deşi sunt de esenţă, fapt ce ne îngrijorează întrucât pentru orice naţiune care se respectă istoria înseamnă conştiinţa de sine a ei, memoria prin care îşi cunoaşte trecutul său; poporul devine naţiune când se cunoaşte pe sine, adică îşi cunoaşte trecutul său, istoria sa, iar conştiinţă naţională înseamnă sentimente identice la fiecare membru al său. Trebuie să fie clar pentru oricine că istoria are o importanţă capitală, cunoaşterea ei confundându-se cu cunoaşterea misiunii sale în complexul de naţiuni din care face parte şi pe al cărui sprijin, la nevoie, se poate bizui, ceea ce e foarte important pentru români, a căror istorie înseamnă un şir de lupte şi suferinţe din partea vecinilor hrăpăreţi, care le-au furat nu doar două treimi din spaţiul lor strămoşesc, dar şi zeci de milioane de locuitori români ai acestor teritorii.

Fără-ndoială, românii sunt vechii traco-geto-daco-valahi, însă sunt ei aborigeni sau veniţi de undeva în Europa? Conform teoriei indoeuropene, populaţiile cu acest nume originar – armenii, grecii, albanezii, ilirii, italicii, celţii, slavii şi germanii: franci, alemani, anglo-saxoni, scandinavi – au venit din Asia Centrală, de unde au emigrat spre vest şi sud-vest în mileniile III-II în.Chr. Unii îi consideră indoeuropeni şi pe traci. Ori întrucât arheologia atestă existenţa în spaţiul istoric şi etnic românesc a unei populaţii preindo-europene, pe care s-o numim convenţional, românul neolitic, însemnează că tracii au intrat în simbioză cu acesta, istoricii au însă indicii serioase că cel puţin tracii sunt aborigeni, infirmând sau nu teoria indo-europeană. Oricum, prezenţa de milenii a populaţiei preindo-europene în spaţiul Europei centrale, spaţiu de geneză al acesteia, ne îndreptăţeşte să-i considerăm pe traco-geto-daci ca cel mai vechi popor din Europa, dar şi cel mai întins – respectiv, de la izvoarele Istrului până la Caucaz şi Caspica, iar în sud până la Egee şi Adriatica – confirmat arheologic, dar şi de Herodot, după care tracii sunt cei mai întinşi şi mai numeroşi după indieni.

În acest caz, cum am putea noi accepta definiţia că Dacia ar fi o veche ţară a Europei, cuprinsă între Tisa, Dunăre, Pontul Euxin, Nistru şi Carpaţi, cum citim într-un material bibliografic? Sau, că locuitorii săi, daci, fuseră învinşi de Traian, că românii sunt descendenţi ai vechilor coloni romani? Chiar, de unde atâţia romani în metropola italică suficienţi să colonizeze teritoriul atât de vast al Daciei, întrucât e dovedit istoric că Traian a acaparat doar o treime din Dacia, iar două treimi au rămas Dacie liberă, cu dacii liberi, cât despre colonii romani totul e discutabil, ca şi latinitatea românilor. Din contră, nu dacii au descendenţă romană, ci romanii au descendenţă tracă, inclusiv traco-troiană, întrucât Eneas, strămoşul lui Romulus şi Remus, întemeietorii Romei antice, a fost trac, din Dardania, situată în viitoarea Moesia Superior sau Dacia aureliană, şi a fost căsătorit cu Creusa, fiica tracului troian Priamus şi a Hecubei, şi ea fiică a regelui trac Cisseus. Iar Troia e de mult scoasă din legendă, Troia şi troienii au existat nu doar în scrierile lui Homer, ci şi atestate arheologic.

Numeroase erori şi falsuri se găsesc în dicţionare enciclopedice, în manuale şi cursuri de istorie. Spre exemplu, se poate citi că geţii sunt popor scit, scitic din vechea Europă sud-estică, care se confundă cu dacii, adică dacii ar fi sciţi, o gogomănie, câtă vreme sciţii au avut viaţă scurtă, secolele VII-IV în. Chr., localizaţi strict între Nistru şi Don, la vest de Nistru venind doar câţiva perceptori pentru a strânge dările. Cu toate acestea, numeroşi scriitori greci, latini şi bizantini îi numesc sciţi pe daco-vlaho-românii de la nordul Dunării, iar Dacia e numită de ei, Sciţia, tot aşa după cum dacii şi Dacia apar în mod succesiv, la aceşti scriitori, drept goţi-Gotia, gepizi-Gepidia, bulgari-Bulgaria, unguri-Ungaria, cumani-Cumania, deci după numele stăpânitorului Daciei din perioada respectivă. Sau, li se reproşează românilor că n-ar avea dovezi asupra continuităţii lor după anul 271 al retragerii aureliene, că ei ar fi pierit în luptele cu romanii, ori dovezi ale acestei continuităţi există cu nemiluita, scrise şi arheologice, dar şi logice, de bun simţ, căci un popor atât de vechi, de numeros, constituit în stat  pe un milion de kilometri pătraţi, cum să piară? Piere doar în minţile bolnave ale unor pseudo-istorici, pensionari sau încă la catedră, duşmani de moarte ai poporului român, care zbiară în disperare că românii sunt „o compilaţie pecenego-cumană”, că sunt „un mit”, o ficţiune care îşi datorează existenţa cronicii lui Anonymus, că Anonymus i-ar fi scos la iveală, altfel, fiind fără vreo identitate, ar fi rămas asimilaţi slavilor care i-ar revendica, şi alte baliverne ca acestea. Şi-atunci cum să nu fie românii puşi la îndoială, cum să nu li se dea astfel apă la moară roesleriştilor, iredentisto-revizioniştilor, în ciuda faptului că vreo patru-cinci sute de scriitori, din care vreo cincizeci unguri şi germani, scriu cu zeci şi sute de ani înainte de Roesler despre originea geto-dacică a românilor şi de continuitatea lor neîntreruptă în spaţiul dacic în toată perioada secolelor III-XIII şi următorii?

Aşadar, românii există, supravieţiuesc tuturor vicisitudinilor istoriei, şi-n plus noi demonstrăm cu lux de amănunte dispariţia biologică a invadatorilor bulgari, slavi şi unguri, care însă se perpetuează etnic, dar în mod fictiv, întrucât ei sunt români deznaţionalizaţi, păstrându-li-se prin fals istoric numele năvălitorului barbar în chestiune. De asemenea, demonstrăm şi fictivitatea unui stat şi popor ucrainean, întrucât un astfel de stat şi popor, situat pe stânga Niprului, între Zaporoje şi Pereaslav, în suprafaţă de vreo 30.000 km2, cu vreo 40.000 de cazaci, cunduşi de B. Hmelniţki, fiinţând în anii 1648-1654, a dispărut prin „reunirea cu Rusia, poporul ucrainean fiind strâns legat de poporul rus prin continuitatea întregii dezvoltări istorice”. Ori nici vorbă de o asemenea continuitate, vestul Niprului, de la izvoare la vărsare, reprezintă teritorii polono-lituane, până la sud de Kiev, iar la sud de acesta, până la Pontul Euxin este „întinsul nesfârşit al dacilor”, imediat la nord de Pont, pe o adâncime de sute de kilometri, cum am mai spus, geţii, tyrageţii „se întindeau şi lăcuiau”. Într-adevăr, dacă aici ar fi fost teritorii rusofone, de ce ruşii, ocupându-le în 1772, 1783, 1793, le-au botezat Noua Rusie (Novorossiiskaia)? De asemenea, de ce în această perioadă, până la 1918, nu exista vreo gubernie cu nume de Ucraina? Cum apoi, de la 40.000 de cazaci, localizaţi pe 30.000 km2, pe stânga Niprului, pretinsul stat ucrain să ajungă astăzi la 601.000 km2, cu 50 de milioane de ucraini? Totul e cusut cu aţă albă, creşterea în suprafaţă şi populaţie a acestei ficţiuni s-a făcut la lumina zilei, prin anexiuni din aproape în aproape, în dauna românilor şi polono-lituanilor, cu menţiunea că în nord, între Tisa şi Carpaţii păduroşi, e Maramureşul istoric, iar între Carpaţii păduroşi şi bazinul Nistrului superior este teritoriul românesc al Haliciului, teritoriu al dacilor carpi şi costoboci, iar la est de Nistru, până peste Nipru, în Noua Rusie, de fapt Tyrageţia, şi Azovskaia, de fapt Thissageţia, existând peste 30 de milioane de români reprezentând urmaşii celor peste un milion de familii de români, adică 5-6 milioane de suflete, pe care armatele ruse le-au strămutat în masă, din ţările române, în 1711, 1739, 1774, 1792, 1806-1812, 1828- 1834, 1853-1854, ori câtă lume cunoaşte asemenea senzaţionale adevăruri istorice?

În argumentaţia noastră ne întemeiem şi pe trei noţiuni de bază – naţiune, etnie şi patrie – cu care se operează frecvent în analiza fenomenului istoric şi care deci nu pot fi ignorate. Astfel, naţiunea este etnia la ea acasă, în spaţiul ei istoric şi etnic, spaţiu strămoşesc, numit patrie. La rândul ei, etnia este naţiunea în deplasare, în diaspora sau exil, cel mai adesea din motive că unde e bine, acolo e patria. Numai că patria, terra paterna, nu poate fi unde e bine, ci ţara mamă e patria, de care etnicul e legat istoriceşte, trup şi suflet, încât nu se poate pune problema ca etnia să aibă patrii multiple, una acasă, unde-i sunt moşii şi strămoşii, de care e legată organic, inseparabil, iar alta în ţara de adopţie, de fapt de pripas, obţinând dublă, triplă, cvadruplă, cvintuplă cetăţenie – iată până unde ajunge imoralitatea etnicului, ceea ce constituie un permanent pericol pentru ţara de adopţie, de fapt de refugiu, în care pripăşita etnie va merge până acolo cu obrăznicia încât să-şi ceară drepturi etnice, colective, iar pentru România cazul ungurilor e concludent, cum dealtfel e şi cazul milioanelor de islamici naturalizaţi în Franţa, Anglia etc. Pericolul e de gravitate extremă, întrucât într-o perioadă de 50-60 de ani se poate ajunge la dezmembrarea ţării sau, şi mai grav, la dispariţia naţiunii autohtone. Pericolul nu dispare nici în condiţiile în care, teoretic, etnii nu există întrucât ţara de adopţie, prin naturalizarea emigranţilor acordă acestora nu numai cetăţenia, ci şi etnia acelei ţări, când originea etnică li se poate pierde cu totul autohtonilor, la aceasta contribuind şi prolificitatea crescută a emigranţilor.

În condiţiile globalizării, a nu ţine seama de principiile ce decurg din cele trei categorii cu care operează istoria – naţiune, etnie şi patrie – înseamnă moarte sigură. Naţiunile riscă dispariţia lor nu numai prin amestec etnic, dar şi rasial. Dispare şi familia, iar odată cu ea şi istoria, legătura cu strămoşii. Într-adevăr, descendenţii familiei mixte, cu timpul eterogene, pe cine să-i venereze, să-i aniverseze, să-i comemoreze, să-i divinizeze? Pe Mihai Viteazul sau pe Rudolf II ?; pe martirul Baba Novac sau pe călăul său Basta?; pe Avram Iancu sau pe Kossuth?; pe Gheorghe Lazăr sau pe Appony?; pe Nicolae Iorga sau pe Horvath Mihaly?; pe Cuza Vodă sau pe Alexandru II?; pe Iisus Christos sau pe Buda, Brahma sau Confucius?

Cu privire la spaţiul istoric şi etnic românesc, în jurul căruia se învârtesc mai toate falsurile şi omisiunile privind istoria românilor, toate izvoarele scrise şi de altă natură îl fixează, cum am spus, de la vest la est, între izvoarele Istrului, Caucasus şi Mare Caspium, iar de la nord la sud, între Savromatae, aproximativ 50 grade latitudine nordică, Mare Aegaeum şi Mare Adriaticum. Totodată, se cunoaşte cu aceeaşi precizie că romanii şi-au extins imperiul, graniţa nordică, pe Istru, de la izvoare până la vărsare în Pontul Euxin, la anul 28 în. Chr., sub Octavian, acesta devenind imperator, iar statul roman imperiu, evenimentul fiind posibil exclusiv prin destrămarea statului dac, odată cu moartea violentă a lui Burebista, care unificase mai întreaga Dacie de la sudul Dunării. În acest fel Dacia se diminuă cu teritoriile dacice strămoşeşti Raetia, Noricum, Panonia şi Moesia, rămânând numai cu teritoriile de la nordul fluviului, încât cu timpul conştiinţa paternităţii geto-dacice a sudului Dunării se pierdu, mai ales că scriitorii romani aveau tot interesul ca din istorie să dispară orice amintire a evenimentului expansiunii romane de la anul 28 în. Chr.

Totuşi, scriitori antici de primă mână atestă că sudul Dunării, de la izvoare la vărsare, e spaţiu dacic, că dacii sunt separaţi de germani prin Dunăre, până la Morava, unde se termină pădurea hercynică, la est de care, pe stânga Dunării, începe „întinsul nesfârşit al dacilor”, acest nesfârşit ajungând, după unii, până la Borysthene (Nipru), după alţii până la Tanais (Don), iar coroborat cu Herodot, la est de Tyras (Nistru) sunt tyrageţii, până la Tanais, dincolo de care, până la Caucaz, sunt thissageţii.

Evenimente de importanţă capitală în istoria poporului român după destrămarea Daciei burebistane, au fost: ocupaţia romană cu destrămarea statului dac refăcut de Decebal; retragerea aureliană; năvălirea barbarilor pe o durată de zece secole; întemeierea ţărilor române, a căror evoluţie a fost sever încetinită, chiar stopată, de invaziile tătare, otomane şi ruse, încât la unirea de la 1918 din spaţiul românesc strămoşesc schiţat mai sus, în suprafaţă de un milion de km2, România reîntregită a rămas cu doar 295.000 km2, restul fiind dat uitării. Într-adevăr, nimeni până astăzi nu a mai încercat să reprefigureze spaţiul istoric şi etnic românesc în limitele cunoscute, existente înainte de expansiunea romană din vremea lui Octavian August, şi cu atât mai mult să emită pretenţii istorice asupra lui.

Teoretic, însă, istoricii au emis sintagma că România este „o insulă latină înconjurată de o mare slavă” care, dacă ar fi adevărată, ar trebui completată cu un segment de „mare ungurească”. Ea e însă o lansare total falsă, neadevărată, iar primul care a sesizat-o a fost N. Iorga, conform căruia: „românii sunt singurul popor din lume înconjurat de români”, desigur vrând să spună că România Mare, de la 1918, în suprafaţă de 295.000 km2, cu aproximativ 25 de milioane de români, e înconjurată tot de români. Afirmaţia istoricului nu e deloc exagerată fiind enunţată cu multă chibzuinţă, întrucât există dovezi incontestabile care confirmă că împrejurul României, până la mari distanţe, în toate punctele cardinale, trăiesc încă 65-70 de milioane de români, răspândiţi pe un teritoriu istoric şi etnic românesc de încă vrea 700.000 km2, şi pe care îl putem numi, cu dreptate, „terra paterna lacrimosa”, pentru că într-adevăr aceşti zeci de milioane de români, deşi în mare parte deznaţionalizaţi, sunt conştienţi de originea lor românească, şi cu siguranţă ar fi bucuroşi să fie readuşi la patria mamă România, printr-un proces de reromânizare, însă până atunci ei se află în suferinţă, înlăcrămaţi. Nu suntem noi primii şi nici singurii care verifică şi confruntă cu realitatea descoperirea lui N. Iorga, dar suntem primii care nu o lăsăm de izbelişte, cum au făcut-o câţiva precursori de-ai noştri, probabil pe criteriul „laissez faire, laissez passer, le monde va de lui même”, sau al totalei indiferenţe.

Dealtfel, ce trebuie să facem în condiţiile în care pentru toate aceste teritorii şi populaţii ce formează patria înlăcrămată există dovezi incontestabile privind paternitatea lor românească şi continuitatea lor istorică, decât să determinăm şi să infirmăm în mod argumentat falsurile ce trenează nepermis în istoria românilor, s-o curăţăm de acele falsuri, s-o completăm cu numeroasele omisiuni flagrante şi să dovedim existenţa şi continuitatea românilor în terra paterna înlăcrămată, ba şi din Dacia proprie, câtă vreme noul roeslerism şi variantele sale continuă să-i aducă pe români nu ştiu de pe unde, dacă nu chiar căzuţi din Lună. Ba nişte leninisto-stalinişti îi transformă pe basarabeni şi transnistreni în moldoveni, susţinând monstruozitatea că între respectivii moldoveni şi români nu e nici o identitate etnică, că limbile lor sunt diferite una de alta, iar culmea obrăzniciei lor merge până acolo încât să facă aluzii la o posibilă „revenire” a Moldovei dintre Carpaţii orientali şi Prut la „patria” chişineviano-tiraspoleană.

Dar să analizăm un pic această patrie înlăcrămată, pe fiecare punct cardinal în parte.

Cu privire la spaţiul estic-nord pontic, numit şi „câmpul peste Nistru până în Caucaz”, existenţa aici a aborigenului, nimeni altul decât românul neolitic, e cunoscută, arheologic, din neoliticul timpuriu, 5.500 în. Chr., iar istoriceşte de la războiul troian (1194-1184 în.Chr.), la care aborigenii au participat, ca traci, aliaţi ai troienilor. Ulterior, coloniile greceşti de pe litoralul Pontului Euxin, de la Tyras la Phanagorea, au fost fondate în sec. VII-VI în. Chr., având ca temei prezenţa aici, în număr covârşitor, a tyrageţilor şi thissageţilor. Acest vast teritoriu, de la Nistru la Caucaz şi Caspica, a fost locuit, vremelnic, de triburi asiatice nomade scito-sarmatice, pentru ca în sec. III-XIII d. Chr. un culoar de la est la vest pe acest teritoriu să constituie loc de trecere sau staţionare pentru cele zece popoare barbare năvălitoare, cu care românii nord-pontici, numiţii volohi din cronica lui Nestor, au convieţuit în aceleaşi condiţii vitrege ca şi cei de la vest de Nistru. Prezenţa şi continuitatea românilor autohtoni la nordul Pontului Euxin e atestată atât arheologic cât şi scriptic pe toată perioada istorică, de la Homer şi Herodot încoace, confirmate şi de istoriografia sovietică, până la un punct imparţială.

Cert este că până la 1711 nu se poate vorbi de relaţii româno-ruse, întrucât statul rus, creat la 1462, în suprafaţă de doar 0,4 milioane km2, undeva la izvoarele Nipru, Don, Volga – crescând apoi, prin expansiune teritorială, de 55 de ori, în răstimp de 452 de ani, până la 1914 – era încă foarte departe, la peste o mie de kilometri de graniţele ţărilor române.

Primul contact româno-rus avu loc la 1711 sub domnia lui D. Cantemir şi a ţarului Petru I, cu ocazia bătăliei de la Stănileşti pe Prut, de când începe calvarul românilor cu ruşii, iată neîncheiat nici astăzi, în anii post-sovietici, fiind încă îndoielnic ca litigiile românilor cu aceştia, ireconciliabile de trei secole, să se rezolve pe dreptate şi adevăr istoric în condiţiile în care acest popor expansionist pe ce pune mâna nu-i mai dă drumul, iar de la români a luat cât a vrut, şi numai cu hapca, fapt pentru care iată ce datorează ei românilor de la 1711 încoace: vreo 300.000 km2 de teritorii româneşti strămoşeşti, anexate prin dreptul forţei în 1774, 1783, 1792, 1793, 1812, 1940; compensarea jafurilor şi pârjolurilor săvârşite de trupele ţariste de ocupaţie în războaiele cu turcii din 1711, 1739, 1768-1774, 1788-1792, 1806-1812, 1828-1834, 1853-1854, 1877-1880, care se ridică, în banii de astăzi, la multe mii de miliarde de euro; furtul de populaţie românească săvârşit în anii de mai sus ai acelor războaie, însumând peste un milion de familii strămutate cu forţa la nordul Pontului Euxin, în teritoriile româneşti cucerite în cele opt războaie enumerate, constituindu-şi aici noua Rusie sub denumirea de Novorossiiskaia şi Azovskaia, încât orice încercare de muşamalizare a adevărului istoric, că aceste teritorii le-ar aparţine de drept, e imposibilă; de menţionat aci că cele peste un milion de familii strămutate, cu 5-6 milioane de suflete, la o creştere medie de şapte ori, conform statisticii ONU numără astăzi 35-40 milioane de români, la nordul Mării Negre, cărora însă li se zice ruso-rusofoni, adică ruşi sau ucraineni, după caz; sărim peste alte lucruri mai mărunte şi ajungem la tezaurul României dat ruşilor spre păstrare în 1916-1917, cică pentru a nu cădea în mâna cotropitorului german, aşa că s-a încărcat acel tezaur – format din obiecte de artă şi de muzeu, odoarele şi aurul ţării şi mănăstirilor acumulate de veacuri prin sudoarea poporului român – în două trenuri şi expediat la Sankt-Petersburg; o enormă avuţie a ţării estimată atunci la 9+6 miliarde lei aur, în total 15 astfel de miliarde, primele 9 fiind evaluate mai cu precizie, iar celelalte 6, cu aproximaţie, în grabă, să nu cadă în mâinile nemţilor; însă, întrucât valoarea obiectelor de artă şi de muzeu (aurărie, tablouri etc.) se dublează la fiecare 25 de ani, în cei 90 de ani ce s-au scurs până astăzi asistăm la o creştere record: 15,30, 60, 120, 192, deci 192 miliarde lei aur valorează, în 2007, acel tezaur românesc tâlhărit în modul arătat, pe care ruşii refuză a-l restitui; numai că acest calcul e mult mai complicat şi suma datorată de ruşi românilor e de câteva ori mai mare dacă avem în vedere că acel tezaur a putut fi constituit depozit la băncile elveţiene, de exemplu, pentru care dobânda reprezintă 5% pe an, depunerea dublându-se la fiecare 20 de ani, încasându-se şi dobândă la dobândă sau dobândă capitalizată, astfel că statul rus, succesor legal şi de drept al celui sovietic, datorează românilor pentru tezaur cu mult peste o mie de miliarde lei aur, suma datorată de ruşi conform acestui calcul nediminundu-se prea mult nici în cazul restituirii întregului tezaur, întrucât dobânda pe acei 90 de ani, în 2007 se ridică la minim cinci sute miliarde lei/aur; la toate aceste daune datorate românilor se adaugă costul jafului săvârşit de Rusia sovietică asupra României după 23 august 1944, când, în calitate de învingător şi nerecunoscând românilor cobeligeranţa, s-a apucat să jefuiască România prin sume enorme impuse prin Convenţia de armistiţiu, apoi prin tratatul de pace din 1947, prin jaful deşănţat efectuat prin sovromuri şi prin schimburi economice neechivalente, şi-n fine, prin costurile fără seamăn suportate de România cu întreţinerea armatei de ocupaţie sovietice, de circa un milion de trupă, pe lunga perioadă 1944-1961; sume deloc exorbitante mai datorează ruşii românilor reprezentând chirii şi daune pentru zălogirea Basarabiei, din 1812 până în 1918 şi apoi din 1940 până astăzi, iar pentru Bucovina de nord şi ţinutul Herţei din 1940 şi până în prezent. Azi, în condiţiile calculatoarelor de precizie, nu ne îndoim că românii vor calcula la centimă miile de miliarde de euro pe care ruşii le datorează, în ultimă instanţă adresându-se unui tribunal internaţional, şi asta cât mai urgent, întrucât statul rus ar putea pierde curând vastele teritorii siberiene şi europene acaparate de la 1462 încoace şi astfel să nu mai aibă posibilitatea de a-şi achita datoriile.

În legătură cu chiria datorată pentru Basarabia, Bucovina de nord şi Herţa care, pe cale de consecinţă, cum zic avocaţii, s-ar putea extinde şi asupra teritoriilor româneşti Novorossiiskaia şi Azovskaia, legalitatea ei este cât se poate de temeinică conform următorului raţionament. În 10 februarie 1947, se semna la Paris tratatul de pace care consfiinţea veşnicizarea pactului Molotov-Ribbentrop, de anexare la Rusia a celor trei teritorii româneşti tâlhărite în 1940. Cu această ocazie, Molotov însuşi, cu privire la Bucovina de nord, pe care ruşii nu o mai stăpâniseră niciodată, declară: „… acest petec de pământ reprezintă dobânzile acumulate pentru stăpânirea Basarabiei timp de 20 de ani şi reţinerea lui va avea caracter vremelnic de egală durată”. Ori până la 23 august 1991, când Rusia sovietică se prăbuşi, trecuseră nu 20 de ani, ci 51; ba iată că şi-n 2007, la 67 de ani, Bucovina de nord şi Herţa se află tot în mâna ruso-rusofonilor, şi-n consecinţă românii cer şi ei dobânda pe anii expiraţi.

Ducând însă raţionamentul mai departe, constatăm că nici Basarabia nu fusese pământ rusesc din moment ce după prăbuşirea Rusiei sovietice, în 1991, ea deveni de sine stătătoare, ceea ce confirmă că anexarea ei în 1812 şi apoi în 1940, a fost samavolnică, drept pentru care Rusia, succesoare, datorează românilor dobânzi astronomice, atât pentru Basarabia cât şi pentru Bucovina de nord şi Herţa.

Inseparabilă de problema rusească e cea ucraină, cu menţiunea expresă că un stat şi popor ucrain sunt o ficţiune, noţiunea ca atare fiind inexistentă în ţarism, în istoria căruia o entitate ucraină nu există nici măcar ca gubernie. Teritoriile ucrain şi belarus sunt componente polono-lituane anexate de Rusia în mod samavolnic, cu ocazia împărţirii Poloniei din 1772, 1793, 1795, până la Kiev, iar la sud de acesta, până la Marea Neagră, sunt teritorii româneşti strămoşeşti tyragetice şi thissagetice, ulterior acele Novorossiiskaia şi Azovskaia, dar care au apărut ca ucraine şi belaruse în legătură strictă cu cele trei împărţiri a Poloniei. Dar cum să piardă Rusia aceste teritorii câtă vreme pe ce pune ea mâna nu mai restituie niciodată? Astfel că, pe considerentul că în primul război mondial ea s-a aflat printre învingători şi profitând şi de analfabetismul istoric al dirigenţilor de la masa păcii de la Versailles, în frunte cu G. Clemenceau, delegaţia rusă a consimţit să restituie polono-lituanilor nici măcar jumătate din ceea ce le-a revenit ruşilor la împărţirea Poloniei, iar românilor nimic. Totodată, pentru că acele teritorii nerestituite de Rusia nu-i aparţinuseră legal niciodată, dar şi în scopul de a se legitima, pe ei şi pe statul sovietic expansionist, Lenin şi ai lui au decis şi decretat constituirea celor două state, ucrainean şi belarus, evident fictive, întrucât nu s-a mai auzit vreodată până atunci de asemenea state şi popoare. Fictivitatea acestor două state, scoase de sub mânecă de prestidigitatorul sovietic, e neîndoielnică, totul fiind cusut cu aţă albă, un fenomen căruia noi i-am consacrat suficiente pagini în măsură să-l convingă pe cititor.

În încheierea capitolului estic, adăugăm că apartenenţa românească a câmpului peste Nistru până-n Caucaz e indiscutabilă, aici pe cei peste 300.000 km2 de teritorii româneşti strămoşeşti sălăşluind 30-35 milioane de români ruso-rusofonizaţi, dar conştienţi de originea lor geto-daco-volohă-românească, oricând disponibili să se realipească la patria mamă, adică la Dacia proprie de la vest de Nistru. Totodată, cititorul va afla mai în amănunt în ce constau „relaţiile tradiţionale de prietenie şi ajutor reciproc cu marele <pretin> de la răsărit”, relaţii de toată criminalitatea şi ferocitatea rusească, cu nimic exagerate, care nu numai că vor revoluţiona istoria Europei, dar vor îngrozi cu siguranţă pe cititor şi întreaga umanitate.

Cu privire la spaţiul vestic, mai precis „Panonia, acum ţările Budii”, cum îl numeşte Miron Costin, menţionăm că nu mergem mai departe în vest, în Noricum şi Raetia, dar nu pentru că nu vrem să intrăm în conflict cu salzburghezii şi nici cu münchenezii, deşi noi nu avem nici o vină că oraşele lor sunt situate la sud de Dunăre, avându-l garant şi pe Tacitus, care-i fixează precis pe daci: „Germanii se megieşesc cu dacii, …, Germania e despărţită prin Dunăre, de daci”. Dar avem şi alte dovezi că nu numai Raetia şi Noricum sunt româneşti strămoşeşti, ci ne oprim deocamdată aci pentru a fi şi în asentimentul cronicarului român, care fixează hotarele Daciei incluzând în ele şi Panonia, probabil necitindu-i pe antici: „Hotarele Dachiei dinspre apus Panonia, acum ţările Budii” .

Asupra existenţei şi continuităţii daco-valaho-românilor în Panonia, acestea sunt atestate de numeroşi scriitori ai perioadei premaghiare, dar şi de Anonymus, în cel puţin două pasagii, primul fiind discursul lui Menumorut, care îl invocă pe stăpânul şi strămoşul său roman din vremea lui Atila (434-453), ca şi pe cel bizantin din vremea sa, a invaziei ungurilor, iar al doilea fiind citatele în care confirmă prezenţa blahilor (păstorii romanilor) în Panonia, atât la invazia ungurilor, cu care s-au luptat pe viaţă şi pe moarte, cât şi în vremea sa, în sec. XII, deci la 250 de ani de la invazie, confirmând că: „… şi acum turmele lor pasc pe moşiile Ungariei”.

Însă, în ceea ce priveşte comportamentul sălbatic al ungurilor, acesta e descris de Anonymus cu toată obiectivitatea, confirmându-i pe occidentali, care îi bătuseră decisiv la Lech, în 955, considerând că răutatea excesivă a ungurilor le-ar fi venit de la înaintaşii lor, „născuţi din împreunarea cu demonii”, la care să adăugăm că bavarezii trăiră cu mare intensitate grozăviile ungurilor în incursiunile lor în vest, până la 955, întrucât şi astăzi ei îşi încheie rugăciunile lor prin cuvintele: „fereşte-ne, Doamne, de unguri!”. Francezul L. Musset, mai contemporan cu noi, constată că : „Venirea ungurilor a fost privită ca un fel de catastrofă cosmică, ca e expresie a mâniei divine; erau consideraţi capabili de orice fără seamă, că beau sângele morţilor, că erau antropofagi, … iar, nu există nici o ferocitate care să nu fie pusă pe seama lor, … , ciocnirile cu ungurii s-au transformat pentru occidentali în adevărate masacre” – evident, până la Lech 955,  când ungurii au fost decimaţi, distruşi până la unul, dar după zeci de ani de lupte.

Fenomenului unguresc îi consacrăm sute de pagini, cu argumente incontestabile asupra dispariţiei lor fizice, biologice care s-a produs chiar mai înainte de Anonymus, dar cu siguranţă până la 1241. În susţinerea acestei dispariţii, primul argument sunt pierderile masive de efectiv unguresc în luptele de la invazie cu autohtonii, până să ajungă în Panonia, apoi pierderile din luptele crâncene purtate cu autohtonii blahi din Panonia, şi-n fine, cele mai mari pierderi le-au avut în luptele cu occidentalii, purtate în cele 33 de invazii în vest, ultima sfârşită cu dezastrul de la Lech, învinşi de Otto cel Mare, în 955. Istoricul lor cel mai de seamă, Horvath Mihaly, aprecia efectivul iniţial al hoardei ungare când se aflau încă în spaţiul de pornire, Volga-Don, la vreo 200.000 de suflete, din care 10% călăreţi războinici; alţii consideră însă foarte exagerat acest număr pentru o societate de păstori. De altfel, oricât de mare ar fi fost hoarda în discuţie – 50, 100, 200, 250 de mii, cât se vehiculează – aceste cifre nu salvară pe unguri de la dispariţia lor biologică, însuşi Horvath M. socotind că: „numărul maghiarilor decimaţi în războaiele cu feudalitatea apuseană a scăzut în asemenea măsură încât, la puţină vreme după urcarea pe tron, Ştefan I (997-1038), a încercat să sporească numărul locuitorilor regatului ungar chemând străini de orice neam să se aşeze în ţara sa, şi mercenari, plătindu-i generos”, şi-n acest caz, care putea fi efectivul hoardei nomade? Iar totodată, de unde bani să-i plătească pe mercenari decât din munca blahilor autohtoni, de zece ori mai numeroşi? Horvath M. ştia aceste lucruri din cronica lui Simon de Keza, care, printre altele, scria că „adevărata Ungarie are 108 familii de origine scitică, celelalte care s-au unit cu ele sunt străine sau provenite din robi”, iar robii cine să fie decât blahii panonici, ulterior iobagi?

Să admitem că după Lech au rămas totuşi suficienţi unguri pentru ca efectivul lor să se refacă în cele aproape trei secole până la năvălirea mongolilor de la 1241, ori şi această speranţă e spulberată dacă avem în vedere că regele Bela IV (1235-1270), care abia a scăpat cu viaţă de urgia mongolilor fugind din cetate în cetate la Adriatica, se plângea că a pierdut în lupte cu aceştia 200.000 de oameni. Ori cifra dată de Bela IV nu are cum să se confirme, întrucât puţinii supravieţuitori ai luptelor de la invazie şi ai celor sfârşite la Lech n-aveau cum creşte, debordant, astfel ca în 1241 să mai poată muri încă 200.000, cifră egală cu cea pe care Horvath M. o dă la invazia din 896, de unde concluzia că victimele ungare de la 1241 nu putuseră fi decât blahi, ungurizaţi sau nu.

Dispariţia biologică a ungurilor din Europa e dovedită şi antropologic, ungurii de azi, rasă albă, total diferiţi fizionomic de cei de la invazie, rasă mongolă, descinzând din huni, cum şi ei pretind, fiind suficient să ne convingem citindu-i pe Amm. Marcellin şi Jordanes, care descriu portretul fizic al hunilor de toată hidoşenia. Că şi-ar fi schimbat tipul fizic prin amestec cu autohtonii – ba cică cu slavii creştini, ori ce să caute slavii în Panonia? – evident, blahii, păstorii romanilor, nici acest aspect nu stă în picioare din cel puţin două motive: primul, e raportul numeric net în favoarea blahilor, de 30:1, încât infinitezimala genă ungară a dispărut de nu ştiu câte ori; al doilea, asimilarea prin căsătorii mixte e improbabilă, întrucât blahii, tip fizic agreabil, cum să accepte simbioza cu nişte aschimodii, astfel că puţinii supravieţuitori unguri, în mare majoritate femei, pe care nu le prea necăjea frumuseţea, iar bărbaţii murind în lupte, au pierit în mod spontan, putându-se considera că la 1241 ungurii erau încă demult oale şi ulcele.

Să mai adăugăm că ungurimea panonică s-a mai diminuat, de fapt s-a diluat, prin migraţia a zeci de mii de familii româneşti transilvane în Panonia, pentru un trai mai bun sau alte cauze, în special prin fenomenul „nobilitas hungarica est”, de care au beneficiat toţi aceia care au evitat să devină iobagi trecând de la religia ortodoxă strămoşească la cea catolică, dar mai ales au plecat numeroase familii româneşti înnobilate de regii unguri, împăraţii habsburgi, voevozii, principii şi guvernatorii Transilvaniei, despre care vorbeşte şi I. Cav. de Puşcariu în scrierile sale.

Astăzi, numărul etniei ungare e în jur de 14 milioane, din care până la două milioane reprezintă ungurii şi secuii din Transilvania, ori aceştia provin exclusiv din ungurizarea autohtonilor români, întrucât istoria nu consemnează colonizări de unguri panonici în Transilvania, iar din catagrafii şi alte statistici procesul ungurizării se poate urmări pe regiuni geografice, localităţi şi familii, mai cu seamă că acest proces s-a intensificat brusc imediat după 1867, în perioada dualismului. În aşa numita Secuime, procesul secuizării s-a continuat şi după 1918, cu aceeaşi intensitate, atât în periaoda interbelică cât şi în anii comunismului, iar după 1989 se desfăşoară fără nici o jenă, cu neruşinare, sub privirile pasive ale autorităţilor locale şi ale celor de la Bucureşti. Secuii au fost aduşi aici în sec XII, pentru paza trecătorilor din Carpaţii orientali, numărul lor fiind de circa 1.000 de suflete, iar la un indice de creştere de 18,32 ori, astăzi numărul lor poate fi de 18.320 suflete, ori ei sunt 600.000 de etnici secui. Însă, întrucât iniţial raportul români/secui fusese de 32/1, acea o mie de secui a putut fi uşor asimilată de autohtoni prin căsătorii mixte. Totuşi, stăpânitrea ungurească a reuşit să-i secuizeze pe autohtonii români – prin biserică, şcoală, administraţie, armată – chiar prin violenţă, fenomen ce continuă şi astăzi. Uneltirile ungureşti continuă şi în Moldova, în Bacău şi Neamţ, unde trăiesc vreo 300.000 de români catolici, numiţi prin peiorativul de ceangăi, pe care uniunea ungurilor din România şi-i revendică, chiar violent, cu toate că ei se declară catolici, şi atât, că n-au nici o tangenţă cu ungurii, fapt confirmat şi de Episcopia catolică din Iaşi, episcopul în funcţie scriind chiar o carte atestând originea românească a ceangăilor, dar cu toate acestea, udemeriştii, ca alde Bela baci, Laszlo baci, Atila baci, Frunda baci, Verestoy baci, Eva neni, Marika neni etc., şi ei români secuizaţi, nu se astâmpără.

În acest context al ungurizării şi secuizării, venim cu senzaţionala descoperire că episcopul reformat Tökes Lazslo este român, ungurizat încă din sec. XVIII, când zeci de familii de români din comitatul Doboca, districtul Kerles, comuna Groşi (Tökes), au fost înnobilate de Maria Tereza şi Leopold II, primind particula nobilă „de Tökes”. Şi mai senzaţională ne apare originea românească a lui S. von Bruckental, cum ar rezulta din innobilarea unei familii Brucantal Todor, din Dezmir-Cluj, în 20 noiembrie 1644 şi alta, Brucantal Iosif, din Şimleu-Silvaniei, în 9 ianuarie 1675, care ar putea fi strămoşii sibianului S. von Bruck., devenit săsălău, cum îl numeau potrivnicii săi, iar românii au şi ei motiv serios să se numere printre aceştia.

Despre vechiul şi noul roeslerism, întruchipat în iredentism şi revizionism, acestea au fost de mult infirmate, mutilate ireversibil prin mărturiile unui mare număr de scriitori şi istorici europeni figurând în dicţionare şi enciclopedii, din care noi am selectat peste cincizeci, cei mai mulţi din ei fiind unguri, şi care au scris cu zeci şi sute de ani înaintea curentului roeslerist, însă cu toate acestea fanaticii unguri, toţi de origine română, cum am spus, reiterează imperturbabil vechile lor slogane, dar să sperăm că în faţa atâtor dovezi asupra originii lor române, ungurii şi secuii se vor trezi la realitate

De asemenea, cititorul trebuie să cunoască atitudinea duşmănoasă, dispreţuitoare, diabolică a inconştientei ungurimi, toată de origine română, manifestată faţă de românii din Transilvania pe tot parcursul dominaţiei sale, dar mai cu seamă în cei 341 de ani, dintre 1526 şi 1867, când statul ungar dispăru ca paşalâc turcesc şi apoi încorporat la Imperiul habsburgic, perioadă în care ungurimea înstărită a emigrat în Transilvania, punând mâna pe putere, dominând şi ungurizând pe autohtonii români. Această atitudine, căreia noi i-am afectat câteva sute de pagini, este sintetizată în mod perfect în memoriile nobilimii ungare transilvane adresate Curţii de la Viena, guberniului transilvan de la Sibiu şi Comisiei Iankovics, prin care acea nobilime cere pedeapsa cu moartea pentru răsculaţii de la 1784, în frunte cu Horia, Cloşca şi Crişan. Iată câteva frânturi de frază extrase din acele memorii, invective de toată ticăloşenia la adresa românilor: 1. popor dur, ce numai cu pedeapsa cu moartea poate fi îmblânzit; 2. firea acestei plebe cere osânda morţii; 3. toate legile criminale la un loc n-ar ajunge pentru a-i pedepsi cum merită; 4. să fie strămutaţi în Banat şi Bucovina; 5. să-i aducă la ordine cu bătaia cu beţe; 6. să fie osândiţi şi executaţi exemplar; 7. acest popor imoral al valachilor; 8. înclinaţia spre omor şi rapt a neamului valah îmbibat de ură; 9. naţiunea valahă înclinată spre furt şi pradă din fire, setoasă de sânge, născută pentru a face rău; 10. să fie traşi în ţeapă; 11. turbarea plebei valahe setoase de sânge; 12. această rebelă şi sângeroasă plebe, atrocissima natio; 13. plebe valahă prea puţin muncitoare, obişnuită să trăiască din rapt, înclinată spre cruzime şi sălbatică; 14. să fie mutaţi în altă parte şi adus alt neam în locul lor; 15. furia barbară cu care valachii, acest neam de jos, …; 16. faptele nelegiuite ale acestui neam de jos, …; 17. toţi de aceeaşi tărâţă; 18. furia turbată, ucigaşă a tâlharului popor valah; 19. valahii setoşi de sânge unguresc; 20. plebea valachă plecată din naştere spre crime, 21. perfida plebe valachă; 22. descind valahii din scursurile romanilor; 23. neam nestatornic, dar trândav, înclinat spre rău; 24. în răutate îi întrece până şi pe păgâni; 25. ticălosul popor român să nu mai îndrăznească să umble fără paşaport – adică, în ţară la ei românii erau defăimaţi astfel de nişte venetici asiatici, aciuaţi în Europa fără nici o legitimitate.

La aceste 25 de invective de toată mârşăvia şi neomenia, când vii în ţară străină şi te aşezi cu forţa în ea, adăugăm pe a 26-a care pune capac la toate, reprezentând un citat dintr-un memoriu adresat de ungurimea transilvană însuşi împăratului Iosif II şi care atestă din plin nu doar câinoşenia năvălitorului uralo-altaic ungur, dar mai ales lipsa totală a oricărei minime legitimităţi a prezenţei ungurilor în Europa: „Părinţii noştri, venind din Sciţia au cucerit cu arme victorioase şi cu sângele lor această scumpă patrie şi după ce au supus şi au făcut iobagi pe părinţii românilor care s-au revoltat azi asupra noastră, dânşii au domnit liniştiţi peste ei ţinându-i totdeauna într-o aspră disciplină, însă lăsându-le neatins modul lor de viaţă”. Evident, fraza sintetizează întreaga istorie de 1111 ani (896-2007) a ungurilor în Europa. Aceasta este cartea de vizită, caracterizarea şi profesiunea de credinţă a inegalabilului în fărădelege popor uralo-altaic.

Cu privire la spaţiul sudic sau „Misiile amândouă”, cum zice cronicarul Miron Costin, cu toate că existenţa şi continuitatea românească sunt aci cel mai bine conturate, e şi cel mai controversat. Acest spaţiu, atât de românesc strămoşesc, include, în linii mari, actualele Bulgaria şi Serbia, cu extindere până la Egee şi Adriatica, în condiţiile în care Grecia înseamnă Peloponez, Tesalia şi, cu indulgenţă, Epirul. Istoria sa conţine cele mai multe şi mai flagrante falsuri şi omisiuni dintre toate cele patru puncte cardinale ale spaţiului nostru istoric, principala cauză a lor decurgând din dispariţia regelui dac unificator Burebista, ceea ce a permis expansiunea statului roman, acesta fixându-şi graniţa de nord pe Dunăre, de la izvoare la vărsare, anexându-şi astfel aproape 300.000 km2 de spaţiu românesc, mai în întregime unificat de Burebista. Ulterior, persistenţa romană, urmată de năvălirile barbare, de stăpânirea otomană îndelungată, au făcut ca acest spaţiu să treacă în anonimat şi amintirea lui geto-dacă să înceapă a se pierde. Procesul istoric în acest spaţiu pe care îl prezentăm aci cuprinde o perioadă foarte îndelungată (681-1878) care a fost un proces extrem de complicat, cu etape şi răsturnări de situaţii succesive fără legătură între ele, cu multe zale lipsă în lanţul evenimentelor şi de aceea greu de explicat, senzaţionalul urmărind pas cu pas pe cercetător. Iată de ce istoria reală, adevărată a spaţiului românesc strămoşesc sud-dunărean este la polul opus, în total dezacord cu ceea ce se scrie în manualele de istorie ale statelor, state nelegitime, existente în acest spaţiu.

Problema aci nu e că există două istorii paralele care se bat cap în cap, contrazicându-se una pe alta, ci faptul că una din ele, cea pe care o expunem noi, e cea conformă cu adevărul istoric, la antipod de cealaltă; deosebirile dintre ele sunt atât de flagrante în favoarea noastră, chiar strigătoare la cer, încât se observă de la o poştă.

Istoria bulgarilor, aşa cum apare ea în manualele şcolare de la Sofia, face abstracţie de vreun popor băştinaş aflat aici la sosirea lor, în 679-681, şi-i consideră pe bulgari moştenitori de drept şi de facto ai celor vechi, a căror existenţă e atestată de descoperirile arheologice, considerându-se deci urmaşi ai tracilor. Despre geto-daco-vlahii sud-dunăreni nici o vorbă, inexistenţi, iar pe sine, pe cei din hoarda lui Asparuch îi consideră porniţi deja pe scara civilizaţiei, drept pentru care au şi trecut la organizare statală şi construirea unei suprastructuri – oraşe, apeducte, monumente etc. – proprii, asemănătoare celei romano-bizantine. Astfel, evoluţia lor sud-dunăreană ar fi fost atât de vertiginoasă încât la nici un secol fuseseră în stare să opună rezistenţă împăratului bizantin, să se extindă teritorial, iar alte câteva decenii mai târziu reuşind să asedieze Constantinopolul şi ţarul bulgar în funcţiune să se declare împărat al Bizanţului. Numai că, o primă şi ultimă anticipaţie a noastră, la vremea când se produce acest ultim eveniment bulgarii de la 681 erau, deja de peste un secol, oale şi ulcele.

Nici pe plan intelectual, pretind ei, n-au stat pe loc. Din contra, la nici două secole de la aşezarea lor în sudul Dunării, statul bulgar devine centru religios al bisericii răsăritene, graţie activităţii fraţilor Chiril şi Metodiu, creatorii alfabetului slavon şi scrierii slavone, care se răspândesc în toată Peninsula balcanică, iar mai târziu şi în nordul Dunării, în Rusia kieviană; capitala Preslav devine centru cultural şi religios de importanţă europenă.

Pe plan politic, în confruntarea cu Bizanţul statul bulgar obţine independenţa de acesta, dar împăratul bizantin solicită sprijin militar cneazului de la Kiev, bulgarii sunt învinşi şi nevoiţi să se retragă în sud-vest, în regiunea lacurilor Prespa şi Ohrid, statul lor diminuîndu-se drastic, dar şi aici sunt învinşi decisiv, de Basileios II Bulgaroctonul, statul lor dispărând din istorie. Însă nu definitiv, ci numai pe timp de 167 de ani, când, la 1185, „bulgarii” Petru şi Asan reuşesc să strângă o armată şi cu ajutorul cumanilor să-i învingă pe imperiali. Astfel, statul bulgar renăscu, dăinuind încă 211 ani, sub dinastia „bulgară” a Asanilor şi a altor dinastii bulgare, până la 1396, când turcii cuceresc Bulgaria. Ea va renaşte însă pentru a treia oară, în 1878, deci 482 de ani mai târziu, la pacea de la San Stefano, urmând decenii întregi de refacere şi prosperitate. Aşa renăscu şi se reabilită hoarda bulgară de la 679-681, iar culmea senzaţionalului este că istoricii bulgari contemporani descoperiră că etnia bulgară, poporul bulgar, rasă mongolă asiatică, „are o componentă tracă”, fapt pentru care, având în vedere că ei sunt moştenitorii civilizaţiei trace, îşi iau permisiunea organizării, periodic, a unor congrese internaţionale de tracologie, ca şi cum bulgarii şi nu românii ar fi descendenţii tracilor.

Iată ce istorie plină de măreţie, care recunoaşte, bărbăteşte, şi intermitente eşecuri, însă totul e bine când se sfârşeşte cu bine. Numai că, vai, toate acestea basme sunt, falsuri şi omisiuni strigătoare la cer, să vezi şi să nu crezi! Şi atunci care-i adevărul?

Deocamdată, ne aflăm în faţa celui mai deşănţat fals istoric din toată istoria universală. Cum să aibă o evoluţie atât de rapidă hoarda infimă, de câteva mii de indivizi, care nu aveau un nume, un grai articulat, n-aveau identitate, nu ştiau cum îi cheamă şi de unde vin?

Hoarda în chestiune, condusă de Kubrat, cu un efectiv de 45.000 de suflete, din care 9.000 de călăreţi, la moartea hanului se împărţi între cei cinci fii ai săi, lui Asparuch revenindu-i 9.000 de suflete, din care 1800 călăreţi. Falsul începe chiar de la invazia lor la sudul Dunării, în 681, când se naşte întrebarea, logică, cum puteau cei 9.000 de indivizi, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni, constituiţi în 1800 de familii şi cu doar 1800 de războinici călări, să înfrunte şi să covârşească pe cei peste 800.000 de autohtoni traco-vlaho-români, adică de 89 de ori mai numeroşi, despre care manualele bulgăreşti de astăzi nu vorbesc nici în treacăt, măcar ca fapt divers, cu toate că ei sunt unicii descendenţi ai tracilor geţi, odrizi, bessi, moesi şi tribali şi unicii autohtoni la sudul Dunării? În plus, intervine handicapul înapoierii lor pe scara civilizaţiei, ei, cum am spus, neştiind cum îi cheamă, cine sunt, de unde vin, iar limbajul lor rudimentar, monosilabic îi făcea inapţi chiar şi unei comunicări minime fără de care nu se poate convieţui. Numai prin semne localnicii au aflat că cei din hoardă nu au un nume propriu, că vin de la Bolga, neputându-l pronunţa pe v, Volga, şi de aceea li s-a zis volgari, iar în pronunţia lor, bolgari, bolgarisi. Ei erau nomazi de când se ştiu, poposind în corturi, iar cât priveşte nivelul lor pe scara civilizaţiei, despre acesta apelăm la contemporanii timpului. Teophanes (752-818), aproape contemporan al evenimentelor, e fără echivoc: „Acest neam murdar şi abia ieşit la iveală, a ajuns să ocupe prin cruzimi neînchipuite teritoriul dintre munţi şi Marea Pontică, la aşa zisa Varna, lângă Odessos, unde au găsit neamurile învecinate ale sclavinilor, aşa zise şapte seminţii”. Totuşi, acest autor vorbeşte un pic la timpul trecut, noi având motive să credem că-n anii maturităţii sale bolgarisii începuseră deja să devină oale şi ulcele, dacă nu chiar deveniseră, trecând în eternitate. Theophilactus (sec. XI), arhiepiscop al Ohridei după 1018, când Basileios II înfiinţă „Ierarhieratul religios peste toţi vlahii din Bulgaria”, scrie la timpul trecut, semn că bolgarisii deveniseră demult o amintire: „După ce s-au retras ombrii, un alt neam de oameni blăstămiţi şi foarte fioroşi, aşa numiţii bulgari din părţile Sciţiei, trecând peste fluviul Istru, ca o mare pacoste trimisă de Dumnezeu pentru regiunile din Occident, a dat peste noi, …, au reţinut acele regiuni ca locuitori cu drepturi şi strămutară pe vechii locuitori dintr-un loc în altul; de toţi se foloseau ca de nişte robi şi captivi”.

Deci aceştia fuseseră bolgarisii, iar că dispăruseră deja la vremea aceea a sec. XI rezultă şi din acel ierarhierat creat numai pentru vlahi, de unde ne e clar că bolgarisi nema, se prăpădiseră de o veşnicie. Noi dispunem însă de zeci şi zeci de asemenea argumente, care explică nu doar dispariţia biologică a hoardei bulgare la nici un secol de la năvălirea din 681, dar şi cum s-a produs metamorfozarea vlahilor în bulgari.

În fine, bolgarisii au năvălit, au făcut prăpăd şi cruzimi neînchipuite, după care  Asparuch muri la 701, iar urmaşul său, Tervel, muri şi el la 718, după care urmează o perioadă de 31 de ani fără istorie, la 739 înscăunându-se Kormisos, urmat de încă doi hani, nu se ştie de ce neam, fiind o perioadă confuză, cu lupte sângeroase la nivelul puterii, durând până la 765, când hani devin Sabin şi Pagan, ambii sigur vlahi. Luptele interne şi starea de confuziune se menţin până la 803, după care avem certitudine că toţi hanii sunt vlahi, de la Krum (803-814), până la Ivan-Vladislav (1015-1018), care încheie istoria primului şi ultimului ţarat bulgar, dar de fapt vlah, căci după Tervel, 718, şi până la Sabin, 765, istoria sud dunăreană e incertă, confuză, dar e sigur că statul numit de scriitori bulgăresc e de fapt vlah, până la 1018, iar despre o metamorfozare a vlahilor în bulgari, aceasta a fost strict scriptică, autohtonii vlahi, reprezentând 89% din populaţie, fiind conştienţi de etnia lor vlahă şi nu bulgară, de asemenea, conştienţi că ei sunt fraţi de sânge cu valahii nord-dunăreni, cum ne indică atâţia scriitori ai perioadei.

În acest sens, trebuie avut în vedere un important amănunt, pe care istoricii moderni şi criticii istorici l-au neglijat cu totul – respectiv, faptul că istoria nu s-a scris de la începuturi şi apoi să i se adauge evenimentele pe parcursul lor, cu reactualizările de rigoare, ci aceste evenimente încep a fi puse laolaltă abia din sec. XIX, fără respectarea strictă a realităţii, atât din pricina surselor deficitare, cât şi a interesului istoriografului, la care predomină interesul patriotic. Aşa se explică gravele discordanţe dintre un autor şi altul; după acest tipic bulgarii şi-au scris istoria cât mai convenabilă neamului lor, neam fictiv, inexistent în realitate, istoricii bulgari actuali văzând numai firul de pai din istoria vlahilor sud-dunăreni, nu şi sumedenia de bârne din istoria bolgarisilor, deveniţi oale şi ulcele la nici un secol de la invadarea spaţiului românesc strămoşesc sud-dunărean.

Aşadar, scriitori de până la 1018 vorbesc la timpul trecut despre bulgari sau nu-i menţionează deloc. Au urmat 167 de ani în care scriitorii nu mai vorbesc de vreo existenţă bulgară, ci numai vlahă, iar la 1185, ştie o lume întreagă că nu bulgarii, ci vlahii Asan şi Petru înfiinţară statul vlah Asănesc, numai că în ciuda oricăror evidenţe contrare, în istoria statului bulgar actual ei şi statul lor vlah apar ca bulgari şi stat bulgăresc, sfidând bunul simţ. De ce? Pentru că ei scriu această istorie în sec. XIX-XX, în favoarea panslavismului, care întotdeauna şi-a avut reşedinţa pe Neva sau pe afluientul afluientului Oka. Această sfidare se continuă în ciuda faptului că scriitorii vremii, din periaoda 1018-1396, suprapusă Cruciadelor şi statului vlah Asănesc, încetaseră încă de mult a mai vorbi despre bulgari, stat şi popor. Să dăm câteva exemple. Kekaumenos (sec. XI-XII) vorbeşte de „obiceiul vlahilor ca familiile şi turmele lor să petreacă din aprilie până în septembrie pe munţii cei mai înalţi”, adică iarna, din octombrie în martie, se retrăgeau la şes, încât nu e nici o îndoială că toată Bulgaria era plină de vlahi în sec. XII, întrebarea fiind, unde sunt astăzi acei vlahi, pe care tot el îi considera „urmaşi ai dacilor şi bessilor, deopotrivă de necredincioşi, ca şi strămoşii lor faţă de romani?”. Choniates (1150-1213) vorbeşte despre „mysi, care astăzi vlahi se chemă”, ori unde sunt ei azi, în  2007? Ana Comnena (1083-1148) vorbeşte de „cumanii călăuziţi de vlahi prin trecătorile Balcanilor”, apoi de „300 de familii de vlahi de la Sf. Munte”, şi de „geţii ce alcătuiesc un popor puternic la nordul Dunării”. Corenatsi (sec. XII) confirmă că: „la sudul Dunării trăiesc vlahii, prezenţi acolo de la facerea lumii; pe ambele maluri ale Dunării de jos, în afară de vlahi alte popoare nu există”, ori unde sunt aceşti vlahi şi de unde au apărut astăzi bulgarii? Ansbertus (sec. XII), despre Petru Asan scrie că este: „un flachus care domneşte peste flachi în Bulgaria”, astfel că bulgarii lipsesc, poporul e exclusiv vlah, numai ţara li se numeşte Bulgaria. Pachimeres (sec. XIII) vorbeşte de „mulţimea acestor vlahi era greu de urmărit”, dar nimic despre bulgari. Efraemius (sec. XIII) vorbeşte de locuitorii din Haemus, „care se numesc blachi”. Villehardouin, R. de Clari şi H. Valencienne, cronicari participanţi la Cruciada IV (sec. XIII), nu pomenesc de bulgari, dar vorbesc despre cumanii şi vlahii de pe ţărmul Mării Marmara, iar despre Vlahia spun că e înconjurată de munţi, evident, munţii Haemus şi Rodope, ori astăzi cum ei nu mai există?

În zilele noastre, în istoriografia socialistă, evident panslavistă, citim că după stingerea dinastiei vlahă Asănească tronul revine ţarilor bulgari şi tot atunci românii din Haemus încep a fi bulgarizaţi, statul devenind bulgăresc. Întrebarea e, de unde au apărut acei ţari bulgari, unde au stat ei ascunşi atâtea secole? Analiza noastră a stabilit că şi după Asăneşti, până la 1396, cu unele mici excepţii, ţarii au fost toţi vlahi; de exemplu, ultimii trei, din perioada 1331-1396, au fost Ivan Alexandru şi fiii săi, Ivan Şisman şi Ivan Stratimir; ei sunt nu doar vlahi, ci şi rude de sânge, iar nu prin alianţă, cu Basarab I, întemeietorul Ţării Româneşti.

La 1396, statul vlah întemeiat de fraţii Asan şi Petru dispăru în hotarele statului expansionist otoman, pe timp de 482 de ani, până la 1878, perioadă în care despre bulgari şi Bulgaria nu mai vorbeşte nimeni, pentru ca imediat după pacea de la San Stefano, impusă de ţarul rus în funcţiune, să apară dintr-odată, ca pasărea fenix, un popor şi stat bulgar trase la şapirograf. Acum începe adevărata şi cumplita metamorfozare a vlahilor în bulgari şi nicicum până la 1018 şi nici după Asăneşti, pentru ca astăzi, în 4-5 generaţii de după 1878, aceşti vlahi sud-dunăreni să fie obligaţi a-şi adopta o etnie fictivă, inexistentă.

Transformarea vlahilor în bulgari e un fenomen unic în istoria universală şi tot pe atât de senzaţional, pe care îl prezentăm pe sute de pagini, cu dovezi şi argumente imposibil de răsturnat. De exemplu, în toată perioada otomană, de 482 de ani (1396-1878), populaţia sud-dunăreană se considera rudă de sânge cu românii de la nordul Dunării, şi se mirau, aceşti sud-dunăreni, cum de lor li se spune bulgari şi nu români; în acelaşi timp, intelectualii, patrioţii lor, purtau discuţii cu liderii români nord-dunăreni în vederea unirii cu ţara mamă românească. Într-adevăr, cum să ignorăm fapte de notorietate, ca cel iniţiat de românul G. Racovski în 1862, care constitui la Belgrad, Legiunea bulgară a vlaho-tribalo-misienilor, iar la 1863 propuse lui Cuza şi Kogălniceanu crearea Confederaţiei Dunării de jos, care să includă România, Tribalia şi Moesia? Cum să ignorăm că în cadrul acestei acţiuni a fost elaborat drapelul Tribaliei, pe care românul V. I. Cancea zis Levski, împreună cu G. Racovski l-au răspândit în întreaga Bulgarie şi Serbie? Cum să ignorăm că urmaşii lui Levski şi Racovski au continuat acţiunea lor intervenind, pentru unirea cu România, la monstroasa coaliţie, care i-a refuzat, iar mai târziu li s-au adresat lui Ion Antonescu, care le-a promis unirea la patria mamă România imediat ce Rusia sovietică va fi îngenunchiată, anihilată? Cum să rămânem în indolenţă şi pasivitate la atenţionarea istoricului de la Vidin, stabilit la Paris, care declara în 1997, că în Tribalia dintre Timoc şi Iantra, „peste două milioane de români aşteaptă să fie eliberaţi”, iar tot pe atâţia, situaţi între Timoc şi Morava, aşteaptă acelaşi lucru? Iar dacă toată lumea, fraţii lor de gintă, românii şi România îi ignoră, în disperarea în care se află e posibil ca aceşti fraţi sud-dunăreni să înceapă a crede că nu-s români, ci bulgari şi sârbi. Însă, întrucât totul e cusut cu aţă albă în ceea ce numim istoria bulgarilor, noi am reuşit în sutele noastre de pagini să eliminăm toate falsurile, omisiunile şi ingerinţele panslaviste, să dovedim cu lux de amănunte că nu doar spaţiul sud-dunărean este teritoriu românesc strămoşesc, dar şi populaţia de acolo e integral românească, însă deznaţionalizată în mod criminal, fenomen petrecut într-o perioadă istorică recentă şi de aceea uşor de demonstrat; pentru că lumea nu se poate lăsa înşelată la infinit de către adversarii adevărului istoric, care au neruşinarea, panslavişti fiind, să vină cu tot felul de stupizenii, precum că: „ura bizantinilor împotriva bulgarilor a dus la strania substituire a numelui bulgarilor în cel al vlahilor”, evident o enormitate; sau că: „în sec, XII numele de vlahi s-a extins în mod greşit asupra slavilor din Moesia”. Bine, bine, zicem noi, dar unde sunt totuşi acei vlahi care lipsesc totalmente din statistica actualului stat bulgar?

În concluzie, actualul popor bulgar este o apariţie fictivă, fără precedent în istorie, geneza lui semănând oarecum cu cea la fel de fictivă a popoarelor belarus şi ucrain. Toate s-au născut prin abuz şi samavolnicie rusă, panslavismul decretând că autohtonii locului nu sunt români, nu sunt baltici, nu sunt polonezi ca atare, ci bulgari, sârbi, belaruşi şi ucraini, acesta împuşcând astfel doi iepuri dintr-odată – respectiv, popoarele în cauză şi teritoriile lor, totul în favoarea panslavismului rus.

Cu privire la spaţiul românesc strămoşesc sud-vest dunărean sau „Misia şi parte de Iliria”, de la Miron Costin citire, acest spaţiu face parte din cel sud-dunărean, Misiile amândouă cuprinzând Bulgaria şi Serbia, chiar şi statul vlah Asănesc cuprinsese şi Serbia, istoria lor despărţindu-se, după expansiunea otomană, în cele două Misii, iar ceea ce pretind istoricii panslavişti sunt scenarii, fabulaţii, legendă, care nu s-au putut transforma în istorie întrucât autohtonii sud-vest dunăreni sunt traco-geto-daco-vlaho-români, cum atestăm prin zeci de argumente. Aşadar, până la 1396 istoria celor două Misii e comună, oricât istoricii sârbi încearcă a le despărţi încă de pe la 950, însă cu răsturnări confuze, cu intrări şi ieşiri repetate de sub dominaţia bizantină, pentru ca la 1355 ei, istoricii sârbi, să declare „apogeul statului sârb medieval”.

De fapt şi la urma urmei, cum să se poată vorbi de un stat sârbesc care se năruie repetat, de nu ştiu câte ori, în perioada 924-1371, şi numai la 1459, în plină stăpânire otomană să asistăm la o năruire definitivă? Apoi abia după 353 de ani, în 1812, panslavismul va scoate de sub mânecă noţiunile sârbi şi Serbia.

Deci, în expunerea noastră pornim de la 1812, când Serbia se limita la teritoriul Raska, ceva de dimensiunile Olteniei, în sud Kosovo nu-i aparţinea. Ceea ce ştim astăzi este că sârbii sunt colonişti, în Voevodina de la 1690, în Kosovo de la 1812, iar în Morava-Timoc din 1833, aci înscriindu-se Misia, Tribalia apuseană, Dacia Ripensis, dar toate revenindu-i nelegitim, abuziv, samavolnic. Aceste trei teritorii reprezintă 72,5% din Serbia, la care se adaugă Raska, cu 27,5%.

Istoria sârbă începe cu sergentul major în armata austriacă, Karagheorghe, declarat principe de către ruşi, şi apoi alternând la domnie cu negustorul de porci Miloş Obrenovici, două familii devenite dinastii regale, care vor instaura cele mai sângerase domnii din Europa, sârbii devenind incontestabil destabilizator în Peninsula balcanică, fenomen ce se va perpetua până în zilele noastre, culminând cu destrămarea statului iugoslav în urma unui război fratricid de proporţii.

Se vehiculează că românii n-ar fi fost niciodată în conflict cu iugoslavii şi se stăruie admirativ asupra „relaţiilor excelente româno-sârbe de-a lungul istoriei”, că n-au existat litigii teritoriale cu iugoslavii, ceea ce e foarte adevărat, dar numai pentru că, ca şi în cazul bulgarilor, românii nu-şi cunosc istoria din moment ce noi dovedim că-n fosta Iugoslavia românii reprezintă 7-8 milioane de suflete, dar în statistica statului sud-vest dunărean de astăzi sunt cuprinşi doar 40.000, mai toţi în Voevodina. Ori numai la est de Morava până la Timoc românii tribali numără peste două milioane, iar în Voevodina, care e situată la nord de Dunăre, mai trăiesc încă vreo două milioane, dacă avem în vedere că în 1848 locuiau aici 800.000 de români şi numai 200.000 de sârbi, ori astăzi, după 159 de ani, proporţia a fost încălcată în totalitate, românii reprezentând doar 40.000, de unde concluzia că au fost sârbizaţi. Iar sârbizarea reprezintă aici o politică de stat. Încă din 1842 fu interzis ca în zisul stat sârb cineva să poarte alt nume decât sârbesc, vlahii fiind obligaţi să adauge numelui lor o consoană sârbă. La botez, e obligatoriu să li se dea copiilor nume sârbeşti, din cele figurând în liste afişate la biserică. Şcoli şi biserici româneşti nu există, iar la şcoală învăţătorii le bagă în cap copiilor vlahi că ei sunt sârbi. La radio şi televiziune limba română e interzisă, totul circulă în limba slavonă, comunicarea bilingvă e interzisă în orice mediu social. După 1989, românii au cerut să fie recunoscuţi ca minoritate etnică, la care un lider sârb, Voislav Şeşeli, le-a răspuns că: „În Serbia nu pot fi români ci vlahi, iar vlahii nu au ţară, Vlahia, din care să provină şi de aceea nu pot fi recunoscuţi ca minoritate naţională, … , vlahii s-au pomenit aşa dintr-odată că ar fi români, ori statul sârbesc le dă voie să fie slavi, nu români”. Acest răspuns l-au primit doi români aflaţi în audienţă la doamna Miloşevici, în prezenţa lui V. Şeşeli, la care cei doi români cu nume sârbeşti au stăruit: „… nu e bine un război în Balcani, ca românii să-şi câştige drepturile lor valahe!”

Apartenenţa românescă a Misiei şi parte de Iliria e indiscutabilă, pe care o prezentăm pe scurt, teritorial şi populaţie numerică. Considerăm că până la 1018 nu se poate vorbi de vreo existenţă sârbească, iar teritoriul populat de aceiaşi vlahi ca şi cel bulgar făcea corp comun cu ceea ce se numea Bulgaria. Sârbii, se spune că ar fi supravieţuitori provenind din cele şapte triburi slave care s-au refugiat în actualul Muntenegru, populat de vlahi, teritoriu ce se numea Starâi Vlah, adică Vlahia Veche, fiind deci teritoriu românesc strămoşesc. Voevodina, de la nord de Sava şi Dunăre, de asemenea teritoriu românesc, avea în 1848 un milion de locuitori, din care 800.000 de români şi 200.000 de sârbi proveniţi din cei 30.000 de sârbi colonizaţi aici împreună cu vlădica lor de către Leopold I, iar păstrând proporţia de 4/1, ar însemna ca astăzi, la o populaţie de două milioane în Voevodina românii să reprezinte 1,6 milioane, numai că statistica Serbiei înregistrează doar 40.000 de români, explicaţia fiind sârbizarea lor în masă. De asemenea, cum puteau cei 30.000 de sârbi de la 1699 să crească de şapte ori până-n 1848, deci doar în 150 de ani, câtă vreme indicele de creştere pentru acea perioadă e cu mult inferior? În 1833, sultanul turc le permite sârbilor să se extindă la est de Morava, adică în Tribalia de vest, cea dintre Morava şi Timoc, azi populată de peste două milioane de români tribali, dar nerecunoscuţi de madam Miloşevici şi V. Şeşeli, cum deja am relatat. Muntenegru, deci Starâi Vlah, nici n-ar avea cum să fie sârbesc, ci tot românesc, iar nu demult a renunţat la federalizare devenind stat independent. Macedonia e tot vlahă-românească, aici fiinţând şi statul bulgar, de fapt vlah, de după 969 până la 1018, cum ştim din hrisovul din 1019 al Vhahoctonului Basileios II şi al cărui păstor religios era episcopul de Ohrid, Theophilactus; aici în actuala Macedonia fiind suprapus acel Ierarhierat religios peste toţi vlahii din Bulgaria, implicit şi acest teritoriu macedonean era locuit de vlahi, ori unde dispărură ei? Kosovo, nu are cum să fie leagănul sârbilor, iar desprinderea lui de Serbia iată că e inevitabilă, astăzi în zilele noastre. Aici 80% din populaţia de două milioane e albaneză, numai că după toate probabilităţile ei sunt daco-vlahi mahomedanizaţi de turci în cei 482 de ani de stăpânire otomană, fiind astfel români de religie islamică, iar în acest sens să avem în vedere faptul că după primul război mondial s-au repatriat numeroşi vlahi sud-dunăreni (numiţii aromâni sau albanezi sau macedoneni), aşezându-se în Cadrilater, apoi împrăştiaţi prin ţară, în Dobrogea şi Timiş, iar din domiciliul obligatoriu impus de regimul comunist mulţi au ajuns în Pipera, lângă Bucureşti. Ei provin însă din Albania şi Macedonia, din acei vlahi scăpaţi de islamizare. În final, din Serbia mai rămâne minuscula Raska, situastă între Drina, Morava, Dunăre, Kosovo, de vreo 20.000 km2, dar ai cărei locuitori nu pot fi decât tot vlahi sârbizaţi. Cât despre fictivitatea fostei Jugoslavii, creaţie stupidă a lui Clemenceau la Versailles 1919, când teritoriile estice ale acesteia trebuiau să revină de drept şi de facto României, ea ne este demonstrată de destrămarea ei în şase ţări, acum urmând a şaptea, Kosovo.

Cu privire la spaţiul românesc strămoşesc nordic carpo-costobocic, acesta are limite precise, cum atestă numeroase izvoare arheologice şi literare, între pădurea hercynică (Morava)şi Nipru, până la 50 grade latitudine nordică fiind patria geto-dacilor carpi şi costoboci, numit cândva Uniunea dacilor liberi din Haliciu şi Moldova de Nord; apoi tot aici a fost şi cnezatul românesc de Haliciu. În rezumat, acest teritoriu, pe care noi îl delimităm între Tisa, Uh, San şi Nistru, e străbătut de Carpatii păduroşi care îl segmentează în două regiuni distincte – la sud Maramureşul istoric, iar la nord, Haliciu. Primul, dintr-o neşansă istorică intră, la 1300, în componenţa statului ungar, condus totuşi de cnezi şi voevozi români până la 1541, dar în 1600, în vremea lui Mihai Viteazul şi mulţi ani după aceea, face parte din voevodatul Transilvaniei, apartenenţă recunoscută de Rudolf II, care se menţine în toată perioada habsburgică până în 1918, când acelaşi Clemenceau îl atribuie, abuziv, din anaflabetism istoric, statului nou creat, Cehoslovacia; dar în 1945 e anexat de Rusia sovietică, pentru ca ulterior, în 1991, să treacă în componenţa statului fictiv ucrainean, sub denumirea de Transcarpatia. În ceea ce priveşte Haliciu, situat la sud de Nistru superior, e şi acesta plin de români, autohtoni; partea lui sud-vestică e numita Pocuţia. În 1918, Clemenceau îl ia de la habsburgi şi-l atribuie statului polonez reîntregit parţial după cele trei împărţiri de la finele secolului XVIII, dar în 1945 e anexat de Rusia sovietică, pentru ca în 1991 să treacă în componenţa ficţiunii ucraine, ca regiune subcarpatică-ciscarpatică, deşi nu are nici o legătură istorică nici cu Rusia, nici cu ficţiunea ucraină.

În acest moment totul e ficţiune în Maramureşul istoric şi Haliciu, care nu au nimic comun cu roso-rusofonii, ci le sunt anexate samavolnic, după metehnele şi rigorile expansionismului panslavist, numai că apartenenţa şi continuitatea lor românească sunt indiscutabile, încă din neoliticul preceramic, fapt evidenţiat şi de istoriografia sovietică. Despre acest spaţiu vorbesc Caesar, Strabon, numeroşi scriitori antici şi moderni menţionaţi de istoricul român V. Pârvan, printre care Herodot, Dio Cassius, Cronica lui Nestor, ca şi numeroase documente emise de cancelaria regilor unguri; în total dispunem de peste 30 de argumente solide ale continuităţii româneşti în acest spaţiu nordic, care trebuie să revină neîntârziat la patria mamă România, chiar înaintea tuturor celorlalte, deoarece ultima lor acaparare e foarte recentă, 1945-1991, acaparatorul neavând nici în clin nici în mânecă cu Maramureşul istoric şi Haliciu, fiind ajuns aici prin expansiune teritorială, procedeu inacceptabil pentru o societate civilizată.

In consecinţă, credem că, ba chiar suntem convinşi, cunoaşterea acestei istorii, curăţată de numeroasele falsuri şi completată cu tot atât de numeroase omisiuni, va lărgi orizontul istoric şi politic al politicienilor şi conducătorilor naţiunilor lumii astfel ca, pe această bază, să poată hotărî şi acţiona în cunoştinţă de cauză, în conformitate cu adevărul istoric.

Intr-adevăr, dacă toate aceste descoperiri senzaţionale din istoria românilor şi a Europei ar fi cunoscute de domnii Bush et Co., de ONU, OSCE, UE etc., cum ar mai fi posibilă pasivitatea acestor organe şi organisme internaţionale asupra litigiilor românilor cu vecinii lor care le violează în mod flagrant drepturile istorice neîndoielnice, ireversibile şi irevocabile? Aceasta în condiţiile în care românii nu cer decât revenirea la statu quo ante, în toate cazurile în care totul e clar, lămurit şi desluşit, iar acolo unde deznaţionalizarea poporului român e de nezdruncinat, ei nu cer decât ca populaţiile în chestiune, din teritoriile pe care le numim Terra paterna lacrimosa, să aibă acces la adevărul istoric şi să decidă singure opţiunea lor, de a rămâne în forma actuală sau a se reromâniza şi alipi la patria străbună română.

Treziţi-vă, popor român!

___________________________

Ionel Iulian, 11.03.2008

(Visited 267 times, 1 visits today)

4 COMMENTS

  1. In acest excursus ati dat dovada de o mare luciditate. Ajutati-ma cu un raspuns, concret, la intrebarea: Cum a reusit sa supravietuiasca aceasta insula neolatina in mijlocul marii de diverse populatii? Multumesc.

  2. Domnule Sorin, poate aveti dreptate ca nu ar „mai vrea să revină la etnosul românesc”. Intrebarea este de ce? Pentru ca declarandu-se romani, n-ar avea nicio sansa in Grecia, Serbia, Bulgaria sau Ucraina. Numai Romania acorda drepturi minoritatilor (si nu e rau acest lucru, fiind dovada omeniei romanesti), in timp ce in tarile mentionate sunt convins ca stiti cum se procedeaza. Statul roman nu se preocupa nici de romanii din tara, ce sa mai vorbim de cei ramasi in afara granitelor actuale. Dupa cate stiu eu numai Cuza si Antonescu s-au preocupat de romanii din exterior. Nu cunosc situatia din vremea regilor Carol I si Ferdinand. Ambasadele noastre si ICR ar trebui sa faca mai mult in acest sens. Astfel de articole trebuie sa apara in publicatii internationale, dar acolo se publica teza de doctorat referitoare la canibalism a unui consilier prezidential, asa cum inainte se publicau operele „tovarasilor”.

  3. Păcat de munca depusă și timpul irosit,aplaud sentimentul patriotic din spatele articolului dar zău că e greu de rumegat așa ceva.Se exagerează numărul moldovenior de peste Nistru,a timocenilor,nu mai zic de Kosovo că e penibil..sânt de acord cu datele istorice și toate abuzurile,crimele împotriva românilor dar nu mai cred că există azi români rusificați,sârbizați sau bulgarizați grecizați care să mai vrea să revină la etnosul românesc.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.