Viitorul puterii (recenzie de carte)

Viitorul puterii (recenzie de carte)

by -
0 1064

A spune că puterea este un concept cardinal în cadrul ştiinţei politice este deja un truism. Fascinaţia noastră faţă de putere- fie că suntem simpli privitori, sociologi sau oameni de stat- provine dintr-o neplăcere inerentă condiţiei umane: vulnerabilitatea. Destinul speciei a stat mereu sub imperativul slăbiciunilor şi nevoilor precum şi a ambiţiilor, de multe ori nemăsurate. Istoria înseşi este cronometrată în funcţie de fizionomia pe care puterea a căpătat-o de-a lungul erelor: puterea oamenilor de a se pune la adăpost de adversităţi; a câtorva de a-şi asuma deciziile; a majorităţii de a îndeplini ordinele; a tuturor de a menţine ce a fost câştigat prin eforturi. Discuţia despre tipologia regimurilor, de la Aristotel până astăzi a vizat modul cum puterea este acuplată cu legitimitatea, cum decizia este negociată între instituţii şi societate.

Dacă puterea rămâne o preocupare perenă a ştiinţei politice, citirea formelor sale în fiecare context nu este deloc uşoară.

Pentru a face dreptate între dilemele mai sus exprimate, lucrarea didactică lui Joseph Nyeare două scopuri: a) sa prezinte un mod de înţelegere a relaţiilor internaţionale în secolul XXI; b) să cugete la viitorul Statelor Unite în rândul marilor puteri.

Într-un fel se poate spune că lucrarea fostului decan de la Harvard este victima propriului său succes. În 1977, Putere şi interdependenţă, opusul clasic al lui Joseph Nye şi Robert Keohane lansa conceptul de putere blândă- soft power. Spre deosebire de realiştii care predominau în domeniu la acea vreme, Nye & Keohane atrag atenţia că sub plafonul rivalităţii sovieto-americane zace o veritabilă lume nouă care pulsează sub semnul interdependenţei. În locul unui peisaj în care guvernele deţin totul şi epuizează dinamica internaţională, naţiunile şi oamenii formează clipă de clipă o societate transnaţională. Acestea fiind spuse modelarea spaţiului politic nu se mai poate realiza doar cu ajutorul forţei brute, a potenţialei distrugeri mutual asigurate ci prin instrumentul normelor, instituţiilor, culturii, valorilor împărtăşite. Puterea blândă sau puterea cooptivă se referă la abilitatea unui actor, în speţă a unui stat (dar nu numai) de a organiza agenda, de a-i face pe ceilalţi să îl urmeze fără de spectrul ameninţării, al coerciţiei. Cu timpul, şi mai ales odată cu sfârşitul Războiului Rece, noţiunea de putere blândă şi-a găsit utilitatea. Consolidarea Uniunii Europene a fost considerată o exemplificare a ideii de putere blândă/ideatică şi o infirmare a scenariilor realiste care prevedeau o nouă balanţă a puterii pe bătrânul continent Din păcate noţiunea de soft power a fost înecată în propriile conotaţii, tot mai mult ajungând să însemne aproape orice. Nye consideră că se impun o serie de consideraţii metodologice.

A. Redefiniţii

Ca orice monedă curentă, noţiunea de putere este folosită de toată lumea astfel încât decantarea unei definiţi general acceptabile este foarte grea.

Una dintre definiţiile clasice şi extrem de influente aparţine lui Robert Dahl. Acesta defineşte puterea drept abilitatea lui A de a-l constrânge pe B să facă ceea ce B nu ar face din proprie iniţiativă. La scurt timp, în anii ’60 Peter Bachrach şi Morton Baratz l-au criticat pe Dahl că pune prea mult accent pe coerciţie şi prea puţin pe stabilirea agendei. A exercita puterea nu înseamnă numai a aplica metode brutale precum un infractor care pătrundă într-o locuinţă. La nivel colectiv instituţiile exercită putere/influenţă modelând preferinţele oamenilor; socializându-i să se racordeze la anumite valori.

A treia definiţia folosită de Nye este cea a lui Steven Lukes din anii 1970. Pentru Lukes, similar cu Bachrach şi Baratz puterea nu înseamnă doar coerciţie şi posibilitatea de a controla şi modela nevoile cuiva. Exemplu: hipnoza impusă de mass-media constă în a convinge publicul să adopte o anumită ierarhie a nevoilor să cumpere anumite produse etc. [pp.28-30; 111]

Relaţia dintre puterea blândă şi cea dură nu este separată de un zid, nu este una de specie ci se aşează pe un continuum [p.37]:

Impunere → Coerciţie / Ameninţare/ Sancţiune ← Cooptare

Două observaţii derivă de aici:

Prima se referă a faptul că puterea este contextuală. Ceea ce merge într-un loc poate să nu dea nici un rezultat în altul. Puterea blândă/dură precum şi instrumentele folosite (diplomatice, economice, culturale etc) trebuie folosite chibzuit şi atent la mediu.

Cea de-a doua observaţie, încă mai importantă decât prima se referă la faptul că dihotomia putere dură/putere blândă nu se suprapune peste diferitele instrumente folosite: militar, politic, economic, cultural etc. Deşi echivalăm puterea dură cu forţa militară iar pe cea blândă o situăm în zona cultural-economică, realitatea este mai alambicată. Fiecare instrument poate fi folosit în serviciul puterii blânde sau al celei dure. Spre exemplu forţa militară poate fi preambulul unor dividende paşnice (avem exemplul Statelor Unite care au câştigat al doilea război mondial predominant prin forţa armelor dar şi-au impus dominaţia asupra lumii occidentale cu ajutorul vitalităţii economice şi al culturii populare.) Iarăşi, performanţa economică poate ajuta un stat să fie curtat de vecini; dar în acelaşi timp sancţiunile economice pot fi un instrument mult mai benign şi mai ieftin pentru a îngenunchea un rival. Criza petrolului din 1973 ori şantajul aplicat astăzi de Rusia unor ţări europene sunt forme dure ale instrumentarului economic. Tensiunea ce separă de mai bine de doi ani Iranul de Occident permite explorarea eficienţei embargoului. Inversând episodul anilor ’70 Vestul este cel care acum apelează la economie pentru a nega Teheranului cel mai preţios atu de până acum: hidrocarburanţii. Bruxelles-ul şi Washingtonul, înţelegând că o intervenţie militară ar fi cel puţin exorbitantă, preferă să modeleze diplomatic mediul internaţional pentru a-l izola pe preşedintele Ahmadinejad de clienţi fideli asemenea Chinei, Indiei ori Rusiei.

Demersul nu se opreşte aici. Răspunzând neajunsurile şi sintetizând criticile Joseph Nye aduce un nou blazon: puterea inteligentă/smart power. Ce este puterea inteligentă?- în principiu o combinaţie între cele două mai sus menţionate [p.13]; un vade mecum al înţelepciunii. Dacă până acum noţiunea puterii sublinia inegalitatea şi ierarhia, de acum încolo ea trebuie să aibă în vedere armonia: între cei care o posedă şi cei care o deleagă, între furnizori şi beneficiari, între scopurile dorite şi consecinţele acestora:

O naraţiune a puterii inteligente pentru secolul XXI nu se referă la maximizarea puterii sau menţinerea hegemoniei, ci la găsirea unor căi pentru a combina resursele astfel încât să rezulte strategii de succes în noul context al difuziei puterii şi .” [p.229]

B. Primus inter-pares

Poziţia americană din lume în ultima jumătate de secol a fost percepută de către cetăţenii săi (dar nu numai) prin două tentaţii: aceea a declinului şi aceea a hibrisului. Sfârşitul războiului Rece şi încheierea rivalităţii cu Rusia sovietică nu a permis un respiro analiştilor americani care se vedeau angrenaţi într-un nou pericol: acela al ascensiunii nipone. Dar vremea anilor ’90 i-a adus indispensabilei naţiuni nu vreo cursă hegemonică ci poziţionarea faţă de un sistem internaţional în care multitudinea problemelor păreau să indice mai degrabă colapsul unor state decât conturarea altor imperii. Astăzi, când globalizarea şi regionalizarea merg mână în mână forţa americană se vede constelată de ridicarea unor noi actori statali: BRICS-ul. Numele data de Goldman Sachs în 2001 înmănunchează dinamica economică a Chinei, Rusiei, Indiei şi Braziliei în drumul spre dezvoltare. Am folosit cuvântul constelare şi nu cel de rivalitate pentru a exprima mai bine spiritul argumentaţiei lui Nye. O gândire tip joc de sumă nulă în care totul se reduce la confruntare nu ar fi, cel puţin pentru americani un exemplu de putere inteligentă: ”În acest sens, puterea devine un joc de sumă pozitivă. Nu este suficient să gândim în termeni de putere asupra altora. Trebuie să gândim şi în termenii de putere de a îndeplini obiective, care presupune putere împreună cu alţii.” [p.15]

Enumerând un pomelnic de avantaje şi dezavantaje ale marilor puteri din sistem: SUA, UE, China, Brazilia, Rusia, India şi Japonia, gânditorul american atrage atenţia asupra faptului că fermentul internaţional aduce cu sine un grad de interdependenţă care face improbabilă, cel puţin în viitorul imediat, un război hegemonic cu ecou în scrierile lui Tucidide. Mai mult, relaţiile internaţionale seamănă cu un joc de şah pe mai multe niveluri, distribuţia de putere între guverne fiind doar o parte a totului.

Pentru a-şi putea menţine un loc central în tot ceea ce se întâmplă Joseph Nye are cinci recomandări de făcut politicii externe americane: 1) definirea clară a obiectivelor; 2) inventarierea resurselor disponibile şi stabilirea modului cum acest inventar se schimbă odată cu contextul; 3) evaluarea modului în care puterea americană poate avea un impact în funcţie de contextul cultural; 4) după toate cele de mai sus, o diplomaţie inteligentă trebuie să hotărască ce instrumente ale puterii (economic, militar etc) au fezabilitate într-un loc sau altul; 5) stabilirea unor limite clare ale angajamentului internaţional. [pp.240-257]

Chiar dacă în ultima sa lucrare Joseph Nye îmbunătăţeşte scrierile sale deja consacrate, există posibilitatea unor completări. În rândurile de faţă voi aduce trei observaţii:

I. Una din criticile majore care se pot aduce noţiunii de putere seducătoare/ cooptivă în formula acceptată până acum ţine de americanocentrism. Nye şi cei pe care i-a influenţat gândesc inspirat de victoria culturală a Statelor Unite după 1945 sau 1991. Dar într-o asemenea logică puterea blândă nu poate explica ascensiunea economică a Chinei din ultimii 30 de ani. În mod cert prosperitatea chineză nu s-a clădit pe achiziţionarea de noi teritorii. Made in China ca emblemă a fost făcut posibil de investiţiile străine, de disponibilitatea capitalului străin de a se reloca în Orientul Extremà şi acest lucru a fost posibil ca urmare a mâinii de lucru substanţiale, ieftine precum şi a unei culturi a obedienţei.

Având în minte exemplul chinez putem introduce două tipuri de putere blândă: centripetă şi centrifugă. Puterea cooptivă centripetă este cea care îi seduce pe ceilalţi să vină spre tine – şi aici China alături de alte state în curs de dezvoltare par să exceleze.

Puterea blândă centrifugă ar fi aceea definită în sensul consacrat. Aici un stat precum China mai are de lucru. Institutele Confucius mai au de lucru până la a promova dialectul mandarin drept noua lingua franca.

II. Un alt exemplu de soft power asupra căruia putem reflecta este contra-simbolizarea. Cuvântul este adus în discuţie de către Zbigniew Brzezinski. Acesta arată cum critica Occidentului se realizează tocmai acele valori pe care acesta pretinde că le întruchipează: libertate individuală, toleranţă, prosperitate, ştiinţă etc. Avem un exemplu aici în comportamentul Rusiei şi Chinei care au dat veto-uri faţă de anumite acţiuni politice susţinute de SUA, Franţa sau Marea Britanie: Moscova şi Beijingul au obiectat împotriva sancţiunilor faţă de Siria invocând principiul respectării suveranităţii- principiu pe care naţionalismul european modern s-a clădit..

III. Într-o lume în care anglobalizarea este primită cu sentimente amestecate, contradictorii, numeroase mişcări anti-sistemice s-au clădit pe acest odio del occidente, cum suna in spaniola o lucrare de-a lui Jan Ziegler. Anti-americanismul poate fi înţeles ca o formă de soft power când cimentează alianţe. Flirturile dintre regimul populisto-stângist al lui Hugo Chavez şi teocraţia republicană a lui Ahmadinejad a avut la baza nu numai posesiunea de petrol ci şi resentimentul faţă de Washington.

Sursa: Conştiinţe.ro

(Visited 504 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.