ÎN CASIMCA JILAVEI (1)

ÎN CASIMCA JILAVEI (1)

by -
0 1334

Sfărşitul a cinci ani de izolare totală

Într-o zi am fost scos din văgăuna mea de cârtiţă afară, in curte. Pe ochi mi-au pus ochelari de tablă.

Era răcoare. Simţeam plăcerea frigului de iarnă ce mă ducea cu gândul la copilărie. Mi-am strâmbat în toate felurile pielea frunţii şi muşchii feţei până când am reuşit să schimb poziţia ochelarilor care îmi luau vederea. Am prins pentru câteva secunde o rază de senin. Am văzut şi eu cum arată albul zăpezii după atâta amar de vreme Întunecată… Apoi am fost urcat într-o dubă-auto, compartimentată în celule mici, nenorocite, toate pline cu osândiţi tăcuţi.

După un timp destul de scurt de mers cu maşina, arn ajuns la poarta de intrare în închisoarea Jilava.

N-am fost preluaţi de administraţia închisorii, ci de indivizi îmbrăcaţi în haine de securitate.

Un fior rece s-a strecurat prin şira spinării ca un şarpe şi un gând straniu mi-a fulgerat prin minte: oare nu cumva e vorba de o execuţie? Comutarea sentinţei de condamnare la moarte a fost doar o farsă a Securităţii, o minciună ? La aceşti nemernici orice este posibil!

N-a fost vorba de nici o execuţie, ci de introducerea într-o hrubă subpământeană denumită „casimca” Jilavei sau „‘corabia morţii” – aşa cum a botezat-o Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Lângă „reduit” exista prin 1948 o hrubă în interiorul zidului de fortificaţie, în care funcţiona o etuvă cu aburi pentru deparazitarea hainelor. În această hrubă au fost amenajate un număr de şase celule mici complet izolate de exterior. În faţa hrubei s-a construit un gard de scândură care o masca şi o mini-curte destinată deţinuţilor din hrubă.

Celulele erau amenajate una lângă alta, iar în faţa lor era un coridor îngust pe care circula paznicul. În fundul hrubei se afla un WC turcesc.

Prima cameră de lângă uşa de la intrare în „Casimcă” era a caraliului, apoi urmau celulele în care stăteau deţinuţii.

Celulele aveau lungimea de aproximativ 2,30 metri în care erau amenajate patru paturi suprapuse, două câte două faţă în faţă. Pe mijloc, între paturi, era un culoar de aproximativ 40 cm. La capătul unui rând de paruri se găsea un bidon de tablă cu robinet pentru apă. La capătul celuilalt rând de paturi exista o ploscă pentru urină. Acesta era tot mobilierul noii locuinţe.

Bolta celulei era destul de joasă. Cel care ocupa patul de sus se vâra pe aşternut, în momentul culcării, ca într-o nişă. Eu am fost ultimul care am copletat numărul de patru persoane în celulă.

Locuitorii Casimcăi („corabia morţii”)

Atunci când deţinutul era vârât în acest „mormânt”, colonelul de securitate cunoscut de deţinuţi sub numele de Vasilescu îi comunica: De aici nu se iese decât fără viaţă.

În celuia numărul unu, dacă numărătoarea o facem din fundul hrubei, erau încarceraţi:

Nicolae Petraşcu – locţiitorul comandantului Legiunii, respectiv, secretarul lui Horia Sima. Bărbat trecut de 50 de ani, era grav bolnav. Stătea anchilozat pe pat din cauza reumatismului.

Aurel Popa (zis Popicu) – secretarul lui Nicolae Petraşcu în perioada 1945-1948. Era condamnat la 25 ani muncă silnică în lotul II al procesului „Ţurcanu”. A fost adus în „Corabia morţii” pentru a fi asasinat în mod lent.

Nuti Pătrăşcanu – student la medicină. Victimă a „reeducării” de la Piteşti. Din victimă a fost trasfomiat în călău. În calitate de călău a fost condamnat la moarte ca „ţap ispăşitor” în procesul I al „Ţurcaniadei”. Nu şi-a revenit din coşmarul diavolesc în care l-a vârât Securitatea. În sufletul său a fost stinsă orice scânteie a educaţiei legionare…

Al patrulea locatar eram eu, Octavian Voinea, care tocmai am intrat în celulă şi am luat loc pe patul de sus, deasupra lui Nicolae Petraşcu.

În celula numărul 2

Vică Negulescu – comandant legionar, bărbat capabil, al doilea ca importanţă în ierarhia legionară din ţară în perioada 1945-1948.

Dan Dumitrescu – student la Facultatea de medicină din Iaşi, flăcău care înainte de a intra în închisoare era de un curaj şi tărie spirituală pentru care nu se găsesc cuvinte de laudă. La închisoarea Piteşti atât de mult a fost torturat până când şi ultima celulă a trupului său, în care se găsea tărie, a fost răvăşită.
Din înger a fost transformat în demon. Din sfânt în torţionar. Un singur reflex condiţionat funcţiona perfect. Acela de informator al Securităţii. Dan Dumitrescu era asemeni omului cel mai bun din lume după ce-şi pierde minţile… Unica soluţie este să-l bagi în cămaşă de forţă.

Paul Grimalschi – legionar de elită. Condamnat la moarte de regimul Antonescu (in contumacie). Refugiat în Germania şi revenit în ţară după anul 1945.

-Aristotel Popescu („Aligo”) – student în ultimul an la mediciună. Întreg interiorul său a fost sfărâmat în acţiunea de dezumanizare din Piteşti. Acum nu mai era decât o epavă ce acţiona prompt la orice apăsare pe buton a Securităţii.

Celula nr.3 era goală.

Aceasta era un fel de precauţie pentru ca să nu se poată lua legătura între deţinuţi.

In celula nr. 4

-DragoşHoinic – trecut şi el prin iadul Piteştiului, fără ca să fie complet distrus. După încetarea torturilor şi-a revenit la ceea ce a fost mai înainte.

–  Virgil Bordeianu – ticălos de mare anvergură. A făcut parte din echipa de călăi voluntari a lui Ţurcanu. Om fără Dumnezeu. Schingiuitor de mâna întâi.

–  Alexandru Popa, zis „Ţanu” – mişel şi acesta. S-a luat la întrecere cu Ţurcanu în distrugerea deţinuţilor. Era vestit prin loviturile sale fulgerătoare care le aplica victimelor în ficat. A fost condamnat şi el la moarte în procesul I al „Ţurcaniadei”, dar n-a fost executat. A fost folosit ca martor în procesul II Piteşti
şi în procesele diferitelor cadre comuniste care au condus operaţiunea „reeducării”.

–  Gheorghe Caziuc – de asemenea ticălos şi adjunct voluntar al lui Ţurcanu.Dintre cei patru numai bietul Dragoş Hoinic era om. Ceilalţi trei erau neoameni în adevăratul înţeles al cuvântului. Din naştere, nu datorită închisorii Piteşti.

În celula nr.5

–  Constantin (Costache) Oprişan – bărbat trecut de 30 de ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i-a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându-l fizic şi umilindu-l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice
lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să-l „disciplineze” în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă conştiinţa spre a-l face comunist convins, aşa cum i-a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă era singurul care avea dreptul să stea
întins pe pat. Era bolnav de tuberclozăîn ultima fază.

–  Gheorghe Calciu-Dumitreasa – student la Facultatea de medicină din Bucureşti. Căzut în marea dezumanizare. Revenit spectaculos din coşmar. Acum era mai puternic decât a fost la intrarea lui în puşcărie. Nu se cunoştea un altul să fi fost mai iute în mişcări şi mai ager la minte decât Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

–  Iosif V. Iosif- flăcău brav, care şi-a revenit din groaznica genună sufletească imediat ce torturile au încetat.

-Marcel Petrisor- a fost singura persoană care n-avea tangenţă cu Mişcarea Legionară. A fost arestat după revoluţia ungară din 1956. Şi acesta a fost un bărbat brav şi a avut o comportare demnă în timpul detenţiei.

Regimul de „casimcă”

În această celulă, indiferent dacă era vară sau iarna, apa picura din tavan. Era o atmosferă umedă. Când ne mai scotea „la  aer”, în curtea strâmtă înconjurată cu gard de scândură, ieşeau aburi din noi.

Nu existau calorifere sau sobe de încălzit. Temperatura era  constantă: RECE.

Făceau cu schimbul trei gardieni. Cu toţii erau aleşi din oameni cu dispoziţii spre crimă şi lipsă de milă. Aveau apucături de fiare.

În aceste celule n-avea voie să intre nici directorul închisorii. În cazuri extreme, avea dreptul să intre un singur ofiţer de serviciu: Locotenentul Ştefan.

Acel locotenent Ştefan numai numele îl avea de om, în rest era un monstru. Avea un cap masiv şi neregulat (asimetric). Numai când îl vedeai, te apuca fiica.

Atât gardienii cât şi acest locotenet Ştefan, când vorbeau cu noi, din zece cuvinte, nouă erau înjurături.

Dimineaţa primeam un fel de ceai din surogat de cafea sau câteva linguri de terci.

La prânz o ciorbă limpede. Pâinea era o feliuţă subţire de aproximativ 50-80 grame pe zi. Era calculată pentru o moarte lentă. Seara primeam o ciorbă limpede, fără pâine.

Când trebuia să spălăm rufele, le muiam în gamela din care mâncam, cu puţină apă. Primeam o frunză de săpun cu care le frecam puţin de tot. Le clăteam cu apa de băut din bidon, făcând mare economie. Apoi le intindeam de marginea patului ca să se zvânte. După cel mult două ore le îmbrăcam şi se uscau la temperatura corpului.

WC-ul din capătul coridorului se dezinfecta puternic cu clorură de var. Acest produs chimic era pus în asemenea cantităţi încât să nu poată fi absorbit prin gaura canalului. La WC nu rezistam mai mult de un minut-două din cauza mirosului înţepător. Pe caralii nu-i afecta mirosul deoarece stăteau la capătul coridorului, de unde urmăreau programul.

Teroarea necesităţilor fiziologice nu era deloc uşoară…Programul fixat de caralii nu se putea sincroniza cu programul de evacuare al organismului. „Norocul” nostru că nu aveam ce evacua. Regula era o evacuare la 20 de zile, din cauza inaniţiei.

Sărmanul Nicolae Petraşcu nu se putea ridica din pat nici pentru necesităţile fiziologice.

Altă posibilitate nu avea decât să folosească gamela din care mânca. După folosire, gamela era spălată cu o mică frunză de săpun rămasă de la spălatul rufelor şi o clătea cu puţină apă.

Nicolae Petraşcu avea o formă de reumatism evoluată, încât stătea chircit în pat. Numai dacă simţea intenţia cuiva de a se apropia de mijlocul lui ţipa de durere.

Gardienii ştiau aceasta şi se delecatu privind prin vizetă desfăşurarea acestor mizerii omeneşti.

Fiecare şi-a rupt câte o bucăţică de cârpă din haine pe care o folosea in loc de hârtie igienică. După folosire o spălam cu puţină apă din bidon şi o agăţăm de fierătaniile parului ca să se usuce. Nu-mi amintesc să se fi uscat vreodată.

Ordinul terorii a fost dat de undeva de sus, de la Comitetul Central al Partidului Comunist. Dar aici jos ar fi putut să fie diminuat.

Nimeni din această ierarhie a terorii n-a încercat să diminueze teroarea dictată de sus, ci fiecare încerca să fie mai „grozav” decât celălalt.

Pe parcurs, apărea din când în când colonelul Vasilescu. Atunci se deschidea uşa larg. El intra şi întreba:

-Cum îi ?

O dată m-a găsit sprijinindu-l pe Nicolae Petraşcu, când îşi făcea necesităţile fiziologice. Atunci mi-a zis rânjind cu sarcasm:

Aşa e. „Ajută-ţi şeful şi la bine şi ia rău „…

I-am întors-o şi eu, căci era greu de suportat împusătura mişelească:

Şi pe dumneavoastră v-aş ajuta dacă aţi fi in situaţia lui.

Speri aşa ceva ?

Nu vă doresc.

Am observat că gardienii erau instruiţi şi intrigaţi împotriva noastră cu minciuni din varianta Securităţii asupra nenorocirilor din Piteşti. Nu m-am dat bătut. De câte ori ne înjoseau, de atâtea ori le ziceam:

Aşa ne-au făcut şi ia Piteşti, apoi ne-a găsit tot pe noi vinovaţi de vinovăţiile Secu rităţii…

Îmbolnăvirea

Am început să ne îmbolnăvim de diaree.

Ne trebuia măcar un sfat medical. Nuti Pătrăşcanu nu era suficient de pregătit în ştiinţele medicale. Bun ar fi fost Calciu-Dumitreasa.

Am încercat să luam legătura cu Dumitreasa ridicându-ne pe pat, în dreptul oberlichtului, ca să fim văzuţi când aceştia trecea la programul de dimineaţă.

Riscul era enorm. Consemnul era să stăm tot timpul pe pat, cu mâinile pe genunchi şi cu ochii ţintă la oberlicht. Surprinderea în altă poziţie decât aceea poruncită ne putea aduce mari necazuri. Ba chiar să ne atragă moartea din aceasta.

De caraliu nu ne era chiar atât de frică, deoarece distingeam călcatul său de călcatul deţinuţilor. Necazul venea din interiorul celulei vecine.

Dan Dumitrescu nu-şi revenise din dresura Piteştiului. Ne-a turnat gardianului că privim prin oberlicht.

Luaţi la zor de gardian, am negat… Dar gardianul şi-a mânt vigilenţa. Vreo două zile ne-am mai potolit şi apoi iarăşi am luat-o de la început.

La protestele noastre în faţa gardianul a luat seama Calciu-Dumitreasa. Astfel, când trecu prin dreptul celulei noastre ne-a şoptit că a lăsat o frunză de săpun la WC. Ne-am dat seama că acolo trebuie să fie un mesaj.

Pe frunza de săpun de la WC erau scrise instrucţiunile:” O jumătate de sulfamidă trebuie dizolvată in puţină zeamă de cafea decantată. Bolnavul se aşeza cu dosul în sus pe speteaza patului şi i se introducea în rect vărful unei cozi de periuţă de dinţi. Pe lângă periuţă se lasă să se scurgă această emulsie. Apoi trebuie să te pleci pe o parte sau pe alta urmând traseul colonului.”

Unul dintre noi avea trei tablete de sulfamidă fărâmate şi bine dosite în cutele hainelor. Asta ne-a fost salvarea pentru moment.

Am sesizat că în celula vecină Vică Negulescu s-a îmbolnăvit de diaree. Nu puteam să-i comunicăm soluţia vindecării din cauza lui Dan Dumitrescu, care în virtutea reflexelor de la Piteşti turna totul la gardian.

Am auzit protestul lui Vică Negulescu la gardian. În cele din urmă, acesta a fost dus în camera gardianului, unde îl aştepta un ofiţer de securitate. La protestul lui Vică Negulescu, ofiţerul a scos pistolul şi l-a pus pe masă zicându-i:” Poftim, împuşcă-te!”.

Aşa l-am auzit vorbind în şoaptă pe Vică Negulescu cu Paul Grimalschi.

Medicamentul P.A.S.

Regimul de Casimcă ne-a epuizat toate rezervele organismului şi ne-am îmbolnăvit de plămâni. Era o adevărată epidemie.

Venind colonelul în inspecţie, a apreciat, în funcţie de planul lor diabolic, că nu e cazul să murim acum. După câteva zile ne-a adus nişte flacoane cu câte 50 de pilule în fiecare flacon, pe care ni le-a dat fără nici un fel de instrucţiune de modul cum se administrează. Medicamentul se numea P.A.S.

După „prostovăniile” lui Nuti Pătrăşcanu, în prima zi se lua o pilulă, în a doua zi se luau două pilule şi tot aşa, cu una în plus, până ajungeai la consumarea a 21 de pilule. Apoi puteai s-o iei de la capăt…

A treia zi era să mor intoxicat. Aşa că am luat medicamentul cum m-am simţit eu bine…Nu ştiu cum l-au luat ceilalţi. Cert este că nici unul din celula noastră n-a murit de plămâni. Deci, ne-a folosit.

O scrisoare către procuror

Nu mai puteam să suport strânsoarea şi monotonia. Am început să cer hârtie ca să să-i scriu procurorului. Asta este un drept al oricărui deţinut.

Oricât m-au înjurat caralii şi locotenentul Ştefan, eu nu m-am lăsat ci am protestat de câte ori s-a deschis uşa.

Într-o zi, au introdus pe coridor o măsuţă mică, un scaun şi unelte de seris. Au instalat masa tocmai în faţa celulei unde era încarcerat Gheorghe Calciu-Dumitreasa, fiind invitat să scriu.

Ce am scris eu era un adevărat act de acuzare a Partidului Comunist şi Securităţii.

Gardianul privea peste umăr iar eu am citit în şoaptă ce am scris -chipurile – ca să ştie şi el. în realitate, ca să audă cei din camera în dreptul căreia eram. Scrisoarea n-a avut nici un efect. Satisfacţia, însă, a fost mare.

O cameră de tortură necunoscută

Atitudinea mea faţă de aceşti gardieni – adevărate fiare – era de a le imprima antilecţia celor învăţate de la superiorii lor despre noi.

Ziceam eu: E bine ca la o vreme, chiar şi târzie, să fie cineva care să spună şi altfel de cum zice Oculta. Decât deloc, erau buni şi aceşti gardieni pe jumătate fiare. Numai că gardienii au raportat superiorilor lor tot ce le ziceam cu. Astfel m-am pomenit scos din cameră cu o pătură în cap şi dus pe o scară în jos. S-a deschis o uşă şi, după ecou, am simţit că sunt într-o cameră mare.

După ce mi-au luat pătura de pe cap şi ochelarii de pe ochi, vederea mi-a fost izbită de o lumină difuză, slabă, produsă de patru becuri mici. Era un tablou de semiîntuneric înspăimântător. La prima vedere ducea spre un aspect de Iad.

Prin aceea lumină difuză amvăzut pe pereţi figuraţi nişte diavoli de culoare albastră-închis. Păreau a sta neclintiţi. De la un anumit timp au început să se mişte. O groază nemaipomenită mi-a zguduit sufletul,..

Pe măsură ce vederea se acomoda cu lumina camerei am desluşit că nu-i vorba de demoni, ci de gardieni în carne şi oase care stăteau înşiraţi pe lângă pereţi.

Camera era dreptunghiulară. În mijlocul ei era un pat de fier gol, fără saltea. Lângă pat stăteau mai mulţi gardieni, iar în faţa tuturor odiosul locotenent Ştefan cu încă un ofiţer. Celălalt ofiţer era colonelul Vasilescu, care îmi puse întrebarea;

Este adevărt că ai vorbit cu gardianii despre crimele de la Piteşti şi că ai zis că acestea au fost făcute de Securitate şi Partidul Comunist, nu de voi legionarii ?

– Da, este adevărat.

–  De ce ai făcut lucrul acesta?

–  Pentru că aici aţi introdus aceleaşi metode de tortură ca la Piteşti. Acest fapt dovedeşte că metodele de acolo au fost introduse de aceeaşi minte care le-a introdus şi aici.

–  Bine. Dezbrăcaţi-l!

M-au dezbrăcat la pielea goală, răstignindu-mă cu faţa în jos pe plasa patului. Printre ochiurile rare ale plasei patului m-au încălecat pe mâini şi pe spate mai mulţi gardieni.

Un gardian avea în mână un fel de tulumbă, ca un ciorap foarte strâmt umplut cu nisip. Era lungă – aproximativ de 60-70 centimetri. Cu această tulumbă a început să mă lovească. Mai întâi peste fese, apoi peste pulpe. M-au întors şi pe faţă.

Am numărat până la nouăzeci de lovituri, după care mintea mi-a căzut într-o cumplită amorţire. M-am trezit când aruncau peste mine apă rece cu găleata ca să-mi revin. M-au ridicat ei în picioare.

Mai vorbeşti despre crimele de la Piteşti că au fost făcute de Securita­te?

M-am prefăcut că nu pot vorbi, exprimând doar un urlet ca o fiară rănită.

Am avut succes, căci mi-a mai pus o dată întrebarea şi apoi a dat ordin să fiu dus în celulă.

Camarazii din celulă s-au speriat de modul în care arătam. Toată carnea era neagră…

Deşi greu răvăşit de durerile care au urmat, aveam totuşi o satisfacţie. Tortura s-a făcut în faţa mai multor gardieni care ar putea fi martori la un nou „Nurnberg”, presupus de mine.

http://www.procesulcomunismului.com

(Visited 578 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.