Trădători şi patrioţi răi

Acum în urmă, un om politic român de mare vază şi, după mine, de foarte puţine  însuşiri, a tipărit în toate limbile pe care le ştie – trei de toate – un «studiu» asupra chestiei macedonene. Era de datoria mea să-l cetesc, şi poate că era de datoria mea să şi spun dacă e bun sau rău, deoarece cunoşteam chestia mai bine decât zisul om politic. Studiul era însă foarte rău: răzimat pe o informaţie cu totul superficială, alcătuit dintr-o cugetare uşuratică, ajungând la un rezultat foarte puţin serios. Lucrurile acestea le-am spus.

Articolul meu nu poate fi combătut din punctul de vedere al faptelor, restabilite, şi al aprecierilor, care erau acelea ce se desfac din fapte, aşa cum sunt. M-am trezit însă cu o replică, ce mi s-a trimes însemnată cu condeiul, în care un ziar consacrat intereselor macedonene mă decreta rău patriot, aşa de ticălos trădător de neam, încât s-ar fi cuvenit ca studenţii să-mi împiedice cursul (lucru care nu stă în atribuţiile lor, precum nu stătea, de exemplu, să dea o satisfacţie onoarei, atacată, a colegului meu de la Drept,  d. N. Basilescu). Osânda nu mă lovea însă numai pe mine, ci şi pe toţi scriitorii, pe toţi profesorii mai tineri, toată generaţia mai nouă de oameni ai cărţii şi condeiului. Toţi eram patrioţi insuficienţi.

Acum vreo doi ani, cu prilejul unor păreri exprimate de d. Ovidiu Densuşianu, învinuirea de a nu-şi iubi ţara şi neamul i-a fost adusă d-sale, care a răspuns în «Români buni şi Români răi», arătând cum adversarii săi, «patrioţi», speculase una din cele mai mari probleme ale naţionalităţii noastre. Cei ce strigase aşa de mult la început tăcură atunci faţă de … trecutul lor, înfăţişat cu fidelitate.

Ar fi însă timpul să se lase la o parte din vocabulariul de polemici cuvintele acestea de «patriot» şi «nepatriot», care nu mai pot avea astăzi decât un înţeles fariseic, nu pot constitui decât arme nesincere de luptă.

Acum vreo sută de ani, aceste calificative aveau în ţara de la care ne-am împrumutat legile, modele, formele de Stat şi limba subţire de salon, îndepărtata, şi totuşi pentru noi, cu toate deosebirile esenţiale, aşa de apropiata Franţă, – un rost straşnic. Guvernul rău al camarilei de Curte şi al aristocraţiei incapabile şi lacome dusese la ruină şi desperare un Stat, şi societatea pe care el se răzima. În zguduiri spăimântătoare, un popor căuta alt echilibru pentru viaţa sa, în locul aceluia ce se dovedise cu neputinţă: surpări, cutremure, nimiciri uriaşe de fiinţe omeneşti erau întâmplările obişnuite ale zilei. În asemenea împrejurări, sufletele se schimbase: oameni ce până atunci nu se deosebise prin nimic se ridicau până la cruzimea fiarei sau supunerea senină a martirilor. Nenorociri, primejdii făcuse din sentimentul antisocial al fricii sentimentul dominant într-o puternică, întinsă societate; nimeni nu mai avea încredere în altul; în privirile tuturor se oglindea o bănuială în stare să aducă fărădelegi; partidele se sfărmau pentru a da grupe; selecţia neîncrederii sfărâma grupele în tovărăşii intime şi aici, în acest mic cuprins, încă fiecare căuta să mănânce capul prietenului, ca să aibă a suferi din partea lui. Nepatriot, vândut străinului: Englezului, Austriacului, Prusianului, erau calificativele polemice cele mai răspândite, şi de cele mai multe ori cei atinşi de dânsele, piereau.

A trecut câtva timp şi «vechiul regim» a înlocuit Revoluţia. Elementele cele mai nemulţămite, cărora nu li se îngăduia a-şi spune făţiş părerile şi a lupta la lumină pentru realizarea lor, se organizară în societăţi secrete, care trăiau sub ameninţarea închisorilor de Stat şi deportaţiilor prin locuri sălbatece şi pustii. Cei ce-şi urmăreau idealul în întunericul primejdios al ascunzătorilor politice, trebuiau să-şi năzară stafii şi duşmani, să ia umbre drept adevăruri şi adevăruri drept umbre, să lovească în jurul lor, rânind prieteni în loc de prigonitori. Era, iarăşi, nesiguranţa, frica. Şi tot astfel mai târziu, în vremuri de care să fie cruţat totdeauna poporul nostru, în vremuri când, de exemplu, Franţa, aşa de încrezută în sine până atunci, zăcea fără puteri înaintea învingătorilor ei şi nu îndrăznea să mai creadă că are viitor înaintea-i … Atunci şoaptele de bănuială străbătură iarăşi prin întunecimile nenorociri.

Dar la noi ?!

După 1859, după 1866, după Unire şi consolidarea ei, aveam nespus de mult să lucrăm, ne găseam într-o mare şi goală casă nouă, unde trebuia să primim ca oaspeţi de cinste pe ţărani, care pusese temeliile şi înălţase zidurile, împodobite apoi de politicieni, zugravi de faţadă, lucrând după tipare franţuzeşti, mecanice. De partide n-aveam nevoie. Ele s-au alcătuit totuşi, întâi în gol, apoi sprijinindu-se pe interese materiale, ale persoanelor şi asociaţiilor, «colectivităţilor» (ca până astăzi). Pentru a duce lupta, ce era să fie în curând sălbatică şi respingătoare, s-au căutat arme în arsenalul revoluţionar francez, şi aici s-au găsit cele ruginite, – pe care noi le mai întrebuinţasem şi la 1848 – ale trădării de ţară. «Vândut Ruşilor», «vândut Nemţilor» urlau glasurile pătimaşe. Dar cei ce împroşcau pe duşmani cu aceste cuvinte nu erau fanatici înnebuniţi, ca în Franţa de la 1793. la noi lipsea întunericul îngrozitor al primejdiei, locuit de umbre rău – făcătoare. Pătimaşii erau Farisei, auguri ce-şi băteau joc de propriile lor formule, bune pentru un public nerod.

Această armă păcătoasă n-au părăsit-o politicienii noştri nici până azi, şi ei       şi-au pândit necontenit «trădările».

Un «trădător« însă e un lucru mai rar decât un mare patriot, decât un martir. Eu încă n-am văzut nici unul, şi aş da nu ştiu ce să văd acest tip preţios. Dacă s-ar da vreodată la noi pe urma unuia dintre dânşii, nici o pedeapsă nu i se cuvine; el nu trebuie închis, imediat şi pe viaţă, la casa de nebuni. El n-ar fi decât un monstru iresponsabil.

Căci nici din punctul de vedere al sentimentelor ce cârmuiesc acest timp, nici din al intereselor, al josnicelor interese chiar, trădătorul nu poate să fie decât o rarisimă excepţie bolnavă. Din ce doctrină perversă ar putea ieşi pentru cineva ura împotriva propriului său popor, de care e legat prin limbă, prin sânge, prin trecut şi prin viitor, care-i poate da cea mai mare mândrie şi cea mai mare ruşine, după cum acest popor se înalţă sau decade ? Şi, Statul modern fiind aşa de adânc şi larg ramificat în rădăcinile lui uriaşe, care interes nu e împleticit în ele, prins de întinderea lor cuceritoare ? Trădătorii, răii patrioţi nu se pot căuta, în rândurile oamenilor normali, decât printre cei ce nu înţeleg, şi păcatul lor n-are atunci acelaşi nume, fiindcă trădarea presupune conştiinţă. Învinuirea s-a îndreptat, de altminteri, totdeauna către cei ce au deplinătatea unei conştiinţi luminate.

Dar, se zice, cutare a vorbit, a scris, a lucrat în contra intereselor ţării … Se poate. În acest caz, e vorba de neştiinţă sau de neînţelegere. Acestea trebuie arătate. Dar atunci nu se începe cu insulte pe atât de grele, pe cât de ciudate.

N. Iorga „Sămănătorul”, an. II (1903), nr. 19