Tismăneanu şi Patapievici sub zodia noilor cominformişti (III) – De la...

Tismăneanu şi Patapievici sub zodia noilor cominformişti (III) – De la N.K.V.D. şi Gestapo la Banca Naţională a României şi Institutul Cultural Român

by -
0 1057
Tradiţia trădării

În multele completări biografice solicitate pentru clarificarea necunoscutelor din trecutului său, Dionis Patapievici susţinea, pentru a acoperi o parte din goluri, că ar fi fost concentrat la muncă forţată în Germania. Afirmaţia a fost contrazisă ulterior de altele. În realitate, ea ascundea o altă parte întunecată a biografiei sale.

Referinţele date de o prietenă a primei sale soţii, decedată în 1951 – cu care, după schema de ansamblu a cazului, pare a fi format un cuplu informativ N.K.V.D.-ist la Viena – spun cu totul altceva : « Cunosc pe tov. Patapievici Dionisie, soţul fostei mele colege de liceu, Drăgan Odarka, din 1939, toamna. Ucrainean […] foarte duşmănos, neînţelegător […]. La Viena, el a fost în serviciul Gestapo-ului (astea le ştiu de la ea), a câştigat foarte bine, a jefuit o mulţime de lume şi şi-a însuşit o mulţime de lucruri. […] În 1950, în urma unei discuţii cu el, m-am supărat… Nu ne-am mai văzut… am auzit că ea a murit… A decedat în urma unei grele suferinţe (amănunte mi-a povestit mama ei), datorită răutăţii şi neglijenţei lui. Nu-i dădea medicamente, începea să o bată, când spunea că are dureri nu o credea. Mama ei a venit după aceea în Bucureşti ca să crească copiii [fiicele Lydia şi Elena – n. n.].  Mi-a povestit că de multe ori nu le dădea pensia alimentară şi bunica trebuia să dea lecţii de pian ca să poată întreţine aceşti copii. Am auzit că s-a însurat, are din nou un copil şi pentru acest copil [Horia-Roman – n. n.] aduce cele mai mari bunătăţi, iar pentru cele două fetiţe orfane nu vrea să dea nimic. » Dintr-o adnotare a inspectorului de personal Dobrescu, reţinem : « Patapievici Dionisie a fost interesat să moară [soţia] pentru a nu se descoperi ce-a făcut în Germania. » Într-adevăr, era singura persoană care ar fi putut deveni incomodă dacă ar fi cedat permanentului stres al dedublării existenţiale. Şi este posibil să fi cedat…

Legenda pusă în circulaţie despre internarea la muncă forţată din Germania a fost infirmată într-o împrejurare chiar de Dionis Patapievici. Astfel, pe când se pregătea să obţină carnetul de conducere auto, a afirmat că nu are emoţii, deoarece a avut carnet de şofer în Germania (Austria – Al Treilea Reich), unde a circulat aproape tot timpul pe mai multe tipuri de maşini.

Deşi a avut grijă să indice numeroase persoane care să poată da referinţe despre diferite etape şi perioade din viaţa şi activitatea sa, nici măcar accidental nu a menţionat vreuna dintre cele care ar fi putut cunoaşte aspecte negative, compromiţătoare. În anii petrecuţi în Germania (Austria), Dionis Patapievici s-a aflat în legătură cu legionari fugiţi din România după rebeliune. Pe de o parte, îi supraveghea din însărcinarea Gestapo-ului, iar pe de altă parte, din cea a N.K.V.D.-ului. După ce armata germană s-a retras din Austria şi Gestapo-ul şi-a încetat activitatea, Dionis Patapievici nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat la Viena, ca « translator poliglot », de Comandamentul Militar al Armatei Roşii. Concomitent, devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atenţia autorităţilor (vom vedea şi ce interes avea !), şi urmează cursurile Înaltei Școli pentru Comerţ Mondial. Aici îşi susţine licenţa cu lucrarea apologetică « Banca de Stat şi sistemul bancar al U.R.S.S. », despre care afirma că a fost un act ştiinţific temerar, căci « a popularizat măreţele realizări sovietice într-o ţară burgheză ». De aici şi până la infiltrarea sa în inima secretelor Băncii de Stat a României nu a mai fost decât un pas.

După epurarea aparatului poliţienesc austriac de către serviciile de informaţii militare sovietice, Dionis Patapievici a fost transferat la Poliţia din Viena. În 1948, potrivit afirmaţiilor sale, are neplăceri : se simte supravegheat de autorităţi pentru că era un militant prea activ al Partidului Comunist din Austria şi al Asociaţiei Austria-U.R.S.S. Drept urmare, se adresează Misiunii României şi Delegaţiei române pentru repatrieri, solicitând efectuarea formalităţilor pentru stabilirea în România, unde aflase că puterea sovietică a instaurat un regim democratic liber, în care se va putea manifesta şi afirma potrivit convingerilor sale.

Declaraţiile sale despre cum îl urmăreau şi persecutau autorităţile austriece sunt perisabile. El era omul sovieticilor, iar influenţa lor era în acel moment indiscutabilă. Motive pentru a se afla în atenţia autorităţilor existau : comportamentul său ca membru al Gestapo-ului şi conspiraţiile ţesute de filiala vieneză a Cominternului, al cărei membru activ era, împotriva securităţii şi neutralităţii Austriei. În subsidiar, nu ar trebui excluse nici unele abuzuri în rechiziţionarea, pentru Armata Roşie, a unor bunuri şi valori care ar fi fost deturnate în alte scopuri, ceea ce ar fi determinat păgubiţii să se întoarcă împotriva funcţionarilor corupţi ai Administraţiei Militare Sovietice.

Nu este lipsit de semnificaţie faptul că Dionisie Patapievici, imediat ce a venit în Bucureşti, şi-a achiziţionat un apartament singur pe etaj, la preţul de 100 000 de lei, de la proprietarul Godel Ofner. Secţia financiară a evaluat apartamentul la 150 000 de lei ; ulterior, când au apărut suspiciuni cu privire la provenienţa banilor, Dionisie Patapievici l-a trecut pe numele fiicelor.

Dionis Patapievici nu era cetăţean român. Pentru a obţine cetăţenia, a invocat Legea nr. 162 din 29 mai 1947, care îi declară cetăţeni români pe toţi cei care – ei sau părinţii lor – au locuit în 1920 în teritorii supuse jurisdicţiei statului român. Nu există dovada renunţării la cetăţenia sovietică. Este însă simptomatic faptul că omul care a renegat autoritatea statului român înţelege să uzeze tocmai de această autoritate. Aceasta, după câte relatează unchiul său, avocatul Liubomir Patapievici, cu domiciliul în oraşul Agnita, « pentru tovarăşul Patapievici a adus numai zile negre, iar tatăl său, Leonida Patapievici, a fost chiar arestat pentru motivul de loialitate faţă de statul sovietic ». Este justificată întrebarea dacă ucraineano-polonezul Dionisie Patapievici a ales România în locul Ucrainei sau al Poloniei din anumite convingeri ori s-a conformat unui ordin de misiune.

Odată stabilit în România, cu mulţi bani şi multe bunuri de valoare – bijuterii, obiecte de artă, tablouri, blănuri, albume filatelice etc. –, Dionisie Patapievici încearcă să obţină recunoaşterea apartenenţei politice pe baza carnetului de membru al Partidului Comunist din Austria. Dorinţa nu i s-a împlinit.

Pe baza unor recomandări din Austria, se prezintă profesorilor Mladenaltz şi Marin Lupu (Marcel Wolfowitz) – primul era decan al Academiei Comerciale, iar celălalt, vicepreşedinte al Institutului de Studii Economice şi Planificare, dar şi al Băncii de Stat al Republicii Populare Române. A fost acceptat apoi ca asistent universitar, iar Lupu l-a angajat tot atunci inspector, apoi şef de serviciu şi consilier la Banca de Stat. Marin Lupu avea să exploateze calităţile de poliglot ale lui Dionisie Patapievici în scrierea operei sale ştiinţifice (primul curs de istorie a economiei naţionale), dublându-i postul de asistent cu cel de bibliotecar documentarist.

Potrivit criteriilor contrainformative ale Securităţii, Dionisie Patapievici ar fi trebuit să fie preluat imediat după repatriere în procedurile de debriefing (aşa se spune azi), pus sub o strictă supraveghere şi în carantină ideologică. Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Consilierii sovietici şi protecţia nomenclaturiştilor cominternişti l-au exceptat de la reguli, dar nu l-au scutit de emoţii şi neplăceri. Serviciul de Cadre al Băncii de Stat, prin vigilenţa şi fermitatea unui anume Dobrescu (oare un ofiţer acoperit ?), permanent suspicios, era parcă anume programat să verifice sistematic rezistenţa legendei de acoperire, solicitându-i celui vizat suplimente de autobiografie şi clarificări, căutând persoanele care să poată oferi referinţe credibile. Odată cu plecarea consilierilor sovietici din Ministerul Afacerilor Interne şi înlocuirea alogenilor din conducerea structurilor Securităţii, Dionis Patapievici a fost imediat introdus în verificări de contraspionaj şi clarificare a activităţii sale în Gestapo-ul din Viena. Ofiţerul de caz ia fost student la Academia Comercială. Natura relaţiilor lor şi ascendentul profesorului asupra fostului student au influenţat imparţialitatea, obiectivitatea şi probitatea profesională a verificărilor, dar mai cu seamă interpretarea şi evaluarea faptelor.

Agenţii din categoria « ilegali în obiective » utilizau procedee fotografice pentru a culege, fixa şi prelucra informaţiile, dar şi pentru a realiza legătura impersonală. Dionisie Patapievici era un pasionat fotograf « amator ». Avea, la un moment dat, o familie de şapte persoane. Cumulul iniţial de funcţii şi salarii nu mai exista. Soţia avea un salariu modest. El, cu prudenţă şi discreţie, era un rafinat şi deocheat petrecăreţ. În 1965 dispune de resurse pentru achiziţionarea unui autoturism Renault major 10. Deşi i s-a ivit perspectiva unei promovări, a unei mai mari independenţe profesionale, cu salariu motivant şi alte facilităţi, nu a acceptat să plece din Centrala Băncii de Stat. Pentru a-şi păstra locul de muncă şi orizontul de acces la informaţii vitale privind politicile monetare, fundamentarea balanţelor de venituri şi cheltuieli, planificarea circulaţiei monetare ş. a., împotriva felului său de a fi, Dionisie Patapievici evita orice situaţie care i-ar fi putut tulbura stabilitatea şi continuitatea profesională.

Mai multe surse ale contrainformaţiilor economice din obiectivul Banca de Stat îi semnalează curiozitatea, curtoazia cu care le înconjoară pe secretarele vicepreşedinţilor care manipulau documentele sensibile, vizitele frecvente la compartimente în care se centralizează informaţii secrete din Comitetul de Stat al Planificării şi din ministerele economice, dar şi natura sa profund interiorizată, ce face imposibilă descifrarea adevăratelor sale trăiri.

În evenimentele «contrarevoluţionare» din 1958, soldate cu arestarea ministrului de Finanţe Aurel Vijoli, Dionisie Patapievici, ca şef al Serviciului Circulaţiei Monetare din Direcţia Planificării Economice a Băncii de Stat, s-a aflat în tabăra celor care au înfierat imitarea de către ministrul Vijoli a metodelor burghezo-liberale titoiste. Nici n-ar fi putut face altfel autorul lucrării propagandistice « Banca de stat şi sistemul bancar al U.R.S.S. ». Dionisie Patapievici nu lipsea din nici un colectiv care genera ori înmormânta probleme, dar consuma întotdeauna informaţii sensibile de primă mână, chipurile pentru a pregăti marile decizii de politici bancare. Unii nu vedeau cu ochi buni omniprezenţa sa, dar întotdeauna se găsea o persoană importantă care să spună că « este bine ca tov. Patapievici să facă parte din colectiv, deoarece este şi translatorul întotdeauna prezent la întâlnirile cu delegaţiile C.A.E.R. şi din U.R.S.S. ».

Nici completările aduse biografiei şi nici investigaţiile specializate nu au lămurit cum de l-a urmat în străinătate prietena sa din primul an de facultate, Odarca Drăgan, cu care s-a căsătorit, probabil, la Viena. Analiştii din contraspionaj care au reevaluat cazul au remarcat similitudinea cu alte cazuri şi au avansat o ipoteză de lucru plauzibilă : un cuplu informativ. Deşi cuplul nu a rezistat – aparent, din « cauze naturale » –, scopul său a fost atins. A susţinut biografia şi a motivat acţiunile lui Dionis Patapievici în periplul său de la Cernăuţi la Viena şi, ulterior, la Bucureşti, în inima secretelor bancare ale României.

Olga Drăgan, mama primei soţii, avea cunoştinţă de apartenenţa lui Dionis Patapievici la o organizaţie naţionalistă ucraineană. Îi admirase puternicele sentimente şi idealuri naţionaliste şi-l dezavua pentru trădarea lor. Este un element deosebit de important. Naţionaliştii ucraineni erau vânaţi de Departamentul Operaţiunilor Executive (lichidări fizice) în întreaga lume. Dionis Patapievici să fi fost oare o « coadă a topoarelor » N.K.V.D.-ului ? Olga Drăgan sesizase nu numai trădarea idealului naţionalist ucrainean, ci şi grija exagerată a ginerelui său pentru păstrarea poziţiei profesionale în bancă. În fond, după cum chiar el a afirmat, « prin munca ce o duc, cunosc cele mai mari secrete ale economiei ţării într-un orizont strategic de 15-20 de ani, fiind, în fapt, unicul deţinător al întregului volum de date secrete, în timp ce toţi ceilalţi înalţi funcţionari cunosc doar ceea ce priveşte departamentele lor. Dacă eu aş trăda, trădarea mea s-ar multiplica de câteva ori cu coeficientul importanţei informaţiilor ».

Totuşi, Dionis Patapievici era permanent frământat şi nemulţumit. Se considera marginalizat politic, domeniu în care avea ambiţii. Nu i se echivala şi calitatea de membru de partid şi nici nu fusese primit în P.M.R., ulterior P.C.R. Era oarecum nedumerit de această neîncredere, cu atât mai mult cu cât de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanţă deosebită. Nu ştia însă că documentele puteau fi şi contrafăcute în scopuri de dezinformare/influenţare a spionajului statelor/băncilor interesate de informaţiile respective. După şapte ani, double-crosse-ul din acţiunea de contraspionaj « D. Pătraşcu » a primit rezoluţia « închis cu menţinerea în evidenţă pasivă ».

Se iveşte însă fila nouă din tradiţiile familiei. Atacul deschis al Hertei Müller la onorabilitatea şefului I.C.R., Horia-Roman Patapievici, poate fi deopotrivă o sancţiune pentru un act de trădare şi o manevră de conspirare a legăturii cu vreun « institut cultural » afiliat pe lângă un serviciu de spionaj. În spionaj-contraspionaj, toate întâmplările şi faptele sunt ambivalente. Ceea ce este trădare pentru o parte este eroism în tabăra adversă. Că « Micul Führer » nu poate fi decât într-o tabără adversă României este un loc comun. Istoria acestei întâmplări ne oferă suficiente elemente ca să înţelegem apetenţa lui Horia-Roman Patapievici pentru imitarea – în fizionomie, gesturi şi atitudini – a caporalului Adolf Hitler. Pentru apucăturile sale de călău al valorilor naţionale şi pentru fecaloidizarea limbajului public, Horia-Roman Patapievici, demn descendent al unui gestapovist-enkavedist, merită numele de serviciu de «Micul Führer» al culturii române peste hotare.

*Aurel I. Rogojan – Fereastra serviciilor secrete, Cap. – Actualitatea pe muchia dintre vechi și nou, p. 27-31, Editura Compania, București, 2011

(Visited 233 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.