Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop...

Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop (IX)

by -
1 1056

Dacii îşi iau revanşa (p. 147-153)

Ignorând faptul că marea istoriografie românească sau direcţia de forţă a acestei istoriografii nu a mai părăsit niciodată formula daco-romană a originilor româneşti — fiindcă ea era un produs al cunoaşterii ajunse la un anumit nivel — dl Boia ne asigură că venise rândul „excluderii romanilor din alcătuirea românească”. De ce? Fiindcă aşa cerea „logica naţionalismului”! Sau poate a naţionalismului mitic?

Cei care ar ilustra dacismul dlui Boia sunt Teohari Antonescu, Nicolae Densuşianu, C. I. Istrati, Nicolae Portocală, Marin Bărbulescu-Dacu, I. Al. Brătescu-Voineşti, Lucian Blaga, Mircea Eliade, P. P. Panaitescu, G. Ionescu-Nica. Teohari Antonescu (1866-1910), arheolog, dar niciodată istoric de marcă, uitat astăzi de toată lumea şi fără nici o influenţă în formarea gustului public în materie de trecut, a publicat un eseu numit Dacia, patria primitivă a popoarelor ariene. Aici nu este vorba atât de exaltarea dacilor, cât de valorizarea spaţiului dacic ca nucleu al unui destin de excepţie. Impactul eseului, publicat tocmai în „Convorbiri literare”, a fost minim. Totuşi, publicarea eseului în acest periodic dovedeşte ori că T. Antonescu era modern şi european (!), ori că marea revistă „Convorbiri literare” nu mai era de mult ceea ce fusese în epoca de glorie.

Nicolae Densuşianu (1846-1911), nespecializat în istorie veche, a dat frâu liber imaginaţiei când a scris Dacia preistorică, lucrare de l 200 de pagini, publicată postum (în 1913). Chiar şi dl Boia admite că lucrarea în discuţie este „expresia celei mai puternice doze de imaginar din istoriografia românească” (p. 148), ceea ce înseamnă, în mod direct, o creaţie fantastică, nereală, fictivă. Ea, cartea, vorbeşte despre un „Imperiu Pelasgic” cu baza în Dacia, început cu 6000 de ani înainte de Hristos, despre limba dacică şi latină ca dialecte ale aceleiaşi limbi, despre „rasa pură” a românilor etc. Lucrarea, prefaţată entuziast de C. I. Istrati, — medic, chimist, om politic şi spiritist! —, nu a fost receptată favorabil de nici un istoric serios, nu a fost o carte „cu adevărat influentă”, cum crede dl Boia (p. 148), decât în anumite cercuri marginale ale unor diletanţi „autohtonişti”. Ce temei ar fi putut pune un istoric profesionist şi serios pe aserţiunile lui Densuşianu şi pe elucubraţiile lui C. I. Istrati, care-l compara pe regele Carol I cu „marii suverani Uran şi Saturn”? De altfel, nici dl Boia nu poate eluda complet adevărul, fiind silit să accepte că teza lui Densuşianu a fost preluată şi dezvoltată ulterior doar de „câţiva istorici amatori”, între ei a fost un general, Nicolae Portocală, ignorat complet pentru afirmaţii de genul: limba latină şi descendentele ei sunt „română stricată”! Pe aceeaşi linie au mers şi cvasinecunoscutul Marin Bărbulescu-Dacu sau scriitorul Brătescu-Voineşti. Pe primul nu l-a reţinut şi menţionat nimeni, în nici un domeniu de creaţie spirituală, iar pe al doilea l-a reţinut doar istoria literară. Ce istorici şi lingvişti ştiau în epocă faptul că Brătescu-Voineşti are opinii despre limba daco-geţilor ca limbă universală? Pe cine interesau aceste enormităţi? Fireşte că s-a exagerat imens în acest domeniu şi în altele, dar, din fericire, fără urmări notabile.

Civilizaţia dacică era una barbară, comparabilă cu ale altor neamuri de la periferia lumii romane, supusă unor variate influenţe. De la Pârvan încoace, cunoştinţele despre daco-geţi au sporit considerabil. Nimeni nu crede serios că dacii erau savanţi, medici şi cititori în stele, cum sugerează unele surse, dar nici nu se mai poate spune — cum grăbit, în focul argumentării, arată dl Boia — că aceşti traci nordici aveau exclusiv o civilizaţie orală, fără scris şi reprezentări figurative (p. 151). Cercetări mai vechi şi mai recente confirmă prezenţa artei figurative şi a scrisului în cadrul spiritualităţii dacice, deşi, ca peste tot atunci, este vorba despre fenomene pur elitare, specifice unui număr restrâns de iniţiaţi. Ca în orice domeniu, nici despre civilizaţia daco-geţilor, aşa „barbară” cum era ea, nu se poate să ne pronunţăm „după ureche”, ignorând concluziile specialiştilor.

Rechemarea la bară a lui Panaitescu, pentru demonstrarea cultului pe care l-au avut legionarii români pentru Zalmoxis, cu acelaşi articol obscur dintr-un ziar obscur (p. 153), ni se pare din nou o absurdă forţare a notei. Cine în această ţară l-a reţinut în istoria istoriografiei sau a culturii pe Panaitescu pentru cuvintele Suntem daci? Fireşte, trebuie spus răspicat — cum arătam mai sus — că marele istoric a fost la un moment dat o personalitate a regimului legionar (care a condus ţara în colaborare cu Antonescu vreme de cinci luni), dar a-l declara pe Panaitescu formator de opinie în domeniul autohtonismului dacist şi naţionalist este o greşeală şi o manipulare. Opera lui Panaitescu rămâne un reper fundamental în domeniul istoriei medievale şi moderne, în care a format opinie prin probitate şi corectitudine, dar ea nu are nimic cu superioritatea rasei şi sângelui sau cu nazismul. Este nedrept ca cititorii să-şi piardă încrederea în opera corectă şi onestă a acestui elev rebel al lui Iorga. Imediat lângă numele lui P. P. Panaitescu este aşezat numele lui G. Ionescu-Nica, un ilustru necunoscut, care încerca în 1945 să rezolve problema frontierelor prin apel la spaţiul vechii Dacii (p. 153).

Nici implicarea în discuţie a lui Lucian Blaga, cu piesa de teatru Zamolxe (p. 151), nu are nici o relevanţă. Blaga rămâne un mare creator de sistem filosofic în cultura română şi în cea europeană, un mare valorizator al civilizaţiei româneşti, un teoretician al spaţiului mioritic, un poet şi dramaturg de excepţie. El este depozitarul unor idei filosofice fascinante, — discutabile, desigur, din multe puncte de vedere —, dar nu este cunoscut nici ca istoric al antichităţii, nici ca arheolog şi nici ca promotor al dacismului. Blaga este un excelent exemplu pentru interferenţele dintre cultura occidentală şi cea răsăriteană, pentru definirea filosofică a civilizaţiei româneşti — poate la modul prea entuziast, dar cât de tentant! — în cadru european. Blaga, prin uriaşa sa personalitate şi prin creaţia sa excepţională, a influenţat masiv conştiinţa românească a secolului XX, poate mai ales în sensul definirii şi accentuării specificului naţional, dar cine l-ar putea declara pe marele poet şi filosof ca fiind tracist, dacist? Cărui public român i-a putut focaliza Blaga atenţia spre daci, prin excluderea romanilor din procesul de etnogeneză?

În fine, introducerea în scena „autohtonismului dacist” a lui Mircea Eliade ridică la fel de multe probleme de metodă şi chiar de deontologie. Lui Eliade i se reproşează un elogiu făcut diletantismului istoric, într-un mărunt articol din 1927, dintr-o obscură publicaţie (Profetism românesc), ca şi cum un Portocală sau un Bărbulescu-Dacu n-ar fi aşteptat decât îndemnul tânărului — care avea atunci 20 de ani — spre a purcede la producerea fantasmelor lor. A doua ipostază în care este plasat Eliade — aceea de admirator al rădăcinilor autohtone ale românilor — este una reală şi survine pe când viitorul mare istoric al religiilor avea 30-35 de ani. Este clar că Eliade, în introducerea unei ediţii de scrieri ale lui Hașdeu, într-o scurtă sinteză de istorie a românilor şi în alte creaţii, se dovedeşte fascinat de daci, de originile preromane, de Zalmoxis. În toată această chestiune, trebuie din nou făcute o serie de precizări: Eliade nu a fost un istoric şi nu a făcut în acei ani cercetări proprii de istorie veche şi arheologie; el nu i-a exclus niciodată pe romani şi nici romanizarea din procesul de etnogeneză românească, chiar dacă a oferit interpretări proprii acestor chestiuni; Eliade nu s-a pretins niciodată istoric de carieră şi nu a fost formator de opinie istorică în România interbelică, iar creaţiile sale „istorice” au circulat extrem de puţin sau deloc în mediile interne româneşti de atunci; în scrierile sale „istorice”, chiar dacă a apelat uneori la imaginaţie şi a formulat ipoteze anistorice, Eliade nu a fost un vulgarizator, nici un falsificator de talia lui Istrate, Portocală sau Dacu; în fine, plasarea lui Mircea Eliade la capitolul „naţionalismului dacist” şi „autohtonist”, cu accente de reproş pentru erorile interpretative pe care le-ar fi săvârşit, vine pe fondul „reaşezării critice” a întregii vieţi şi creaţii a autorului Nopţii de Sânziene. Pe când în timpul regimului comunist, deşi valorificat tardiv, Mircea Eliade a fost totuşi mult timp un fel de trădător care-i slujea pe „capitalişti”, după 1990 el a ajuns repede să fie judecat, deopotrivă de cei chemaţi şi de nechemaţi. Pasagerul său episod de extremă dreaptă (legionară) şi unele dintre scrierile sale de tinereţe, considerate legionare, au dus la formularea unor legitime întrebări în legătură cu profilul său moral. Relevarea şi chiar condamnarea acestei orientări de tinereţe s-au făcut de multe ori cu decenţă şi realism, dar au fost şi prilej pentru unii de a-l „înfiera cu mânie” pe „legionarul”, „fascistul”, „antisemitul” etc. Eliade, care prea fusese lăudat anterior. Ba unii l-au plasat pe Eliade în contextul mai larg al generaţiei sale şi al culturii noastre interbelice (şi postbelice), alături de Cioran, Noica şi alţii, trăgând concluzia că din a doua parte a secolului XIX încoace, în esenţă, intelectualitatea noastră de prim rang, dacă nu a fost de extremă dreaptă, a aparţinut mereu dreptei naţionaliste şi autohtoniste, sub toate regimurile. În faţa acestor judecăţi foarte aspre şi, adesea, lipsite de obiectivitate, ce îi mai lipsea lui Eliade decât acuzaţia de dacism şi de influenţare în sens „mitologizant” a conştiinţei româneşti?

Totuşi, ce mai poate rămâne din „elita” istorică care ar fi format conştiinţa românească în spiritul dacismului exagerat, de la 1900 până pe la 1945? Nişte obscure nume, de care, cu excepţia lui Nicolae Densuşianu, nu a auzit nimeni. Am fi curioşi să aflăm — şi lucrul nu ar fi prea dificil — în ce tiraje şi-au tipărit Portocală, Bărbulescu-Dacu sau Ionescu-Nica opurile şi ce fel de recenzii li s-au făcut. Oricum, nici o revistă istorică profesionistă, academică nu a luat în serios aceste „creaţii”. Ceea ce mai surprinde este alăturarea numelor lui Blaga, Eliade şi Panaitescu la obscurele nume relevate mai sus. Sigur, o astfel de „tehnică” poate să fie profitabilă, fiindcă îl derutează pe cititor, care crede ceea ce vrea autorul, anume că întreaga cultură românească, prin elita sa de orice calibru, de la mic la mare, era la un moment dat „naţionalistă”, „autohtonistă”, „dacistă”. Pentru cei mai mulţi cititori este aproape imposibil să verifice şi să aprecieze nivelul modest al scrierilor unor cvasianonimi, semidocţi, aproape agramaţi şi nespecialişti, şi nivelul elevat al creaţiilor lui Blaga, Eliade şi Panaitescu. Fireşte, ar exista o justificare dacă esenţa mesajului ar fi peste tot aceeaşi. Dar câtă diferenţă este între cumpătarea celor care sunt autentici creatori, care au totuşi în prim-plan sinteza daco-romană, şi dezechilibrul celor câţiva anonimi care fac din daci nucleul tuturor popoarelor şi civilizaţiilor! Cum să putem crede, fără dovezi, că în conştiinţa românească interbelică predomina ideea autohtonist-dacistă, pe fondul unui naţionalism fără margini? Evident, pentru simetria construcţiei, este frumos a releva, după o perioadă de predominare a latinismului fără limite, o alta de privilegiere a dacismului şi aşa mai departe, ca şi cum am merge numai din extreme în extreme sau ca şi cum, după teză, ar urma antiteza şi apoi sinteza. Dar nu este cazul! Iarăşi, este uşor a spune că istoricul, cercetătorul, profesionistul nu poate fi niciodată obiectiv, ceea ce înseamnă că nu ajunge la nici un fel de adevăr. Dacă nici unii nu ajung la adevăr, atunci se înţelege de ce Panaitescu şi C. I. Istrati ar fi cvasiidentici sau comparabili. Şi cum să nu fie, dacă toţi îşi bazează creaţia pe „imaginar” şi pe „fantasme”? Fireşte, cu excerpte disparate, selectate cu grijă, se poate demonstra orice, iar uneori, în eseistică, nici nu este nevoie de demonstraţii, ci doar de opinii frumos şi convingător formulate.

Din păcate sau din fericire, critica istorică nu este critică literară şi nu se bazează pe impresia esteticianului, ci pe gradul de respectare a adevărului istoric, în măsura în care acesta este omeneşte accesibil. Dacă excludem adevărul şi obiectivitatea, putem afirma orice şi, dacă reuşim să fim suficient de locvace, atrăgători şi convingători, vom avea şi un public admirator. Dar nu vom fi niciodată istorici!

lucian boia

*Ioan Aurel Pop – Istoria, adevărul și miturile, p. 103-108, Editura Enciclopedică, București, 2014

(Visited 383 times, 1 visits today)

1 COMMENT

  1. Sunt de acord in linii mari cu cele spus de Prof. A. I . Pop. Iata unele exceptii:

    1. Cea mai inalta doza de fantezie din istoriografia Romana se desfasura astazi sub ochii nostri de indiviz ca Boia, sau Diaconescu, sau celalat Napoleon * – toti deopotriva de monomani, pe teme diverse.
    Densusianu a fost mic copil, in comparatie.

    2. Semidcotii au raspandit o anumita teama de a se preocupa de daci. Dacii ar fi fost primitivi si nu barbari. Cine spune asta? Caci sursele timpurilor nu o spun. Comparativ cu … Celtii, care sunt cea mai apropiata comparatie posibila – Traco-Dacilor li se atribuie numeroase semnalmente ale culturii. Si vestigiile o atesta.

    3. Fixatia pe Daci ca inaintasi ai culturii si limbei romane mi se pare o deceptie – caci din Traci/Geti descinde poporul si limba roman, un sistem mult mai vast de triburi inrudite. Cine ne taie de radacinile noastre comune cu Aromanii dela Dalmatia la Dardanele si Tarnovo, de istoria regatelor Romano Bulgare si de ascendenta lui Ionica Caloian, sau cine neaga caracterul protoroman al primilor imperatori de limba latina ai Romaniei – imperiul roman de rasarit – cei dela Constantin la Justinian, acela se va gasi intotdeauna in dificultate sa inteleaga identitatea profunda si homogena a poporului roman, si misterul dainuirii ei, in fata unui aflux de navaliri barbare incomparabil mai inalt decat … in alte zone unde au disparut celtii latinizati timp de trei secole!
    (a se vedea istoriografia americana recenta: http://www.friesian.com/decdenc1.htm#note-5

    4. Este o manipulare a reductionistilor aceea de a afirma ca latina ar fi „dialect al limbii dacilor”. Nimeni nu spune asta! Dar teoria care indica faptul ca limba traca de pe vremea razboiului Troiei – ar putea fi inrudita, ca origine atat cu limba dezboltata de Traci si daci dela cca 1000 BC la Traian, cat si cu limba latina desvoltata in peninsula, si infuentata fara indoiala de nu numai miticul Enea! Este CEA MAI LOGICA explicatia pentru unitatea limbii romane, pentru dainuirea ei in timp, pentru extinderea mult dincolo de tertoriile pe care au fost stapani romanii pentru mai putin de 200 de ani. Este o explicatie de bun simt, care in timp va dobandi mai mult suport.

    5. Este tactica calomniatorilor de a transporta o afirmatie simpla ca aceasta: „Cele doua limbi eu radacini comune care au antecedat cu 1000 de ani ocupatia Romana ion Balcani” intr-un domeniu futil de intaietate si …. in ultima instanta, de superficiale priorizari subiective. De genul „Dacii si Tracii erau ‘barbari’, Romanii foarte civilizati, deci limba a mers dintr-o directi intr-alta”. O logica mai stramba nu exista. Pentru ca a) Tracii erau la 1000 BC mult mai civilizati decat popoarele din Peninsula, daca ar exista o masura obiectiva a civilizatiei …
    b) Nu exista absolut nici o o corelatie intre nivelul de desvoltare momentan al Romanilor la anul 106 si cel al Dacilor (care nu era ‘Barbar’, nu sunt de acord de loc cu spuselse dlui Pop aici! era o ALTA civilizatie, dar staornica si dovedita in timp, cel putin cat cea Celtica, dar mai mult poate chiar), si posibilitatea ca limbile lor sa fie inrudite. Nici unul! In Val d’Aosta sunt cinci sate uitate de Dumnezeu, si destul de inapoiate, unde se vorbeste o Germana a secolului XII. Sa vina Boia sa spuna ca aceia sunt ‘Barbari’ deci nu vorbesc Germana. Sau, alt exemplu, in al doilea Razboi, cand au intrat Italienii in Epir, Aromanii i-au primit cu entuziasm, nu din motive politice … ci din profunda emotie provocata de faptul ca intelegeau limba! Ce spune Boia privitor la acest incident: trebuie sa deducem ca Aromana este dialect al Italianei? Sau invers? Nu se impune aici ceea ce stim, ca Aromana si Italiana au radacini comune? Si daca asta putem intelege privitor la secolul XX, de ce suntem incapabili sa intelegem faptul ca deja la anul 100, Romanii si Traco-Getii vorbeau limbi inrudite, pentru ca aveau radacini comune?

    In concluzie, exista intrebari importante privitoare la geneza poporului roman – adica Romanitatea Est-Europeana, si nu cetateanul teritoriului variabil al statului Roman. Aceste intrebari nu se pot intelege decat in totalitatea lor, depasind idiosincrazii impuse de teama unor popoare venite mai tarziu, si care se tem sa descopere mai multe radacini comune cu noi (prin asimilare) decat pot accepta in mod constient. Nu neg faptul ca exista o psihopatie contemporana care poate fi numita „dacopatie”. Dar aceasta trateaza si unele adevaruri evidente, care nu pot fi considerate de natura exagerata. „…patie” incepe sa devina cand itrece in elucubratii despre Pleiasgi si Kagaioni – lucruri de natura mitica, precum si legendele Olimpului, pe care cred ca si tovarasul sef de OB Lucian Boia le citea cu placere in copilarie, fara sa aiba nevoie de un semen al sau, care sa ii atraga atentia! Ar mai fi multe de spus, haide sa tacem impreuna!

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.