Sensul unității creștine

Sensul unității creștine

by -
0 484

Lumea creştină la răscruce de milenii [1]

În înţelesul lui strict, ecumenismul ţine de armonizarea internă a lumii creştine. Extrapolare ideologic-umanitaristă a dezideratului ecumenic, “dialogul interreligios” are un caracter generos, dar utopic, pentru că, în esenţa lor dogmatică, liturgică şi morală, marile sisteme religioase – oricît s-ar specula despre “unitatea lor transcendentă” (Frithjof Schuon) [2] – sînt ireductibile. Din punctul de vedere al oricărei tradiţii religioase autentice, sincretismul este o formă de sinucidere spirituală, oricît de “nobile” ar fi scopurile urmărite. Înainte de a fi un semn al “civilizaţiei”, el este unul al desacralizării (şi este simptomatic că new-age-ismul – principala formă de sincretism a ultimelor decenii – nu vorbeşte de o resacralizare a lumii, ci de o “revrăjire” a ei, mutînd accentul de pe divin pe magic, de pe teocentrismul spiritualist al Tradiţiei pe antropocentrismul naturist al post-modernismului “aquarian”). De aceea, în cele ce urmează, nu-mi propun altceva decît o sumară radiografie a impasului în care se află, de mai multe sute de ani, ceea ce ne-am obişnuit să numim “creştinătatea” (cîtă “nostalgie” într-un singur cuvînt!). [3]

I

De veacuri întregi, “unitatea lumii creştine” este fie o vorbă goală, fie expresia unei năzuinţe utopice. Ar fi vremea, în haosul fără precedent al contemporaneităţii, să facem un efort general de analiză lucidă a tristei realităţi, refuzînd atît consolările sterile, cît şi soluţiile abstracte. Nu ajunge să ne numim “creştini” şi să ne invocăm “tradiţiile” (dogmatice sau instituţionale), nici să ne declarăm formal îngăduinţa reciprocă şi disponibilitatea la “dialog”, nici să ne deplîngem limitele şi să lăsăm totul în seama unui viitor indefinit. Creştinătatea trebuie să se scuture de orice formă de automulţumire, de tergiversare sau de visătorie deşartă; în faţa numeroşilor adversari din afară şi dinlăuntru, ea trebuie să găsească neîntîrziat modalităţile concrete ale unei contra-ofensive bine concertate, pornind de la realităţile existente şi încercînd să le valorifice ca atare. A folosi diversitatea în numele unităţii – iată înţelepciunea – numai aparent paradoxală – la care s-ar cădea să ajungă lumea creştină, cu toate marile ei confesiuni istorice.

Astăzi, un creştinism pierdut în disensiuni interconfesionale este un creştinism sinucigaş. Bisericile tradiţionale, după atîtea veacuri de dezvoltare divergentă, nu mai pot fi unificate instituţional; este la fel de sterilă atît afirmarea orgolioasă şi exclusivistă a propriilor identităţi, cît şi logoreea convenţională în jurul unui utopic ideal unionist. Sub aspect confesional, sîntem ceea ce sîntem, printr-un ireversibil proces istoric; şi drept ceea ce sîntem ne vom prezenta la marea Judecată, în faţa dreptăţii şi milei AceluiaşiDumnezeu, Care ne va judeca pe fiecare după credinţa şi după faptelenoastre… [4]

Ceea ce avem în comun este lucrul cel mai de preţ, în faţa căruia toate diferenţele trebuie să se smerească, astăzi mai mult decît ieri. Pentru că duşmanii – tot mai numeroşi şi mai perfizi – ne atacă global tocmai în aceste temeiuri comune, în virtutea cărora ne numim şi ne recunoaştem creştini, dincolo de orice nuanţe confesionale. Nu putem apăra eficient acest fond comun, pe care ne altoim cu diferenţele noastre specifice şi care ne face cu putinţă pe toţi, decît printr-o con-lucrare realistă şi coherentă, adică printr-ounitate de acţiune şi re-acţiune, prin care să-L mărturisim pe Hristos cel adevărat împotriva “hristoşilor mincinoşi” şi împotriva a tot ce poartă “pecetea lui Antihrist”. De nu vom reuşi astăzi să alcătuim şi să facem eficient un astfel de front comun, s-ar putea ca mîine să fie prea tîrziu; şi vom fi responsabili, indiferent de apartenenţa confesională, de fiecare suflet abătut de la Hristos şi de prăbuşirea generală a ordinii creştine, cu toate implicaţiile ei istorice şi trans-istorice.

Nu “Unire”, dar Unitate – aceasta s-ar cădea să ne fie deviza. Felul în care s-a pus dintotdeauna problema unirii Bisericilor a implicat renunţarea fiecăreia la ceva ce-i devenise, cu timpul, consubstanţial şi definitoriu; de aici şi eşecul tuturor tentativelor de unire, ba chiar şubrezenia în sine a idealului unionist. Unitatea împotriva adversarilor comuni nu implică însă nici o renunţare, ci doar o coalizare întru Hristos, benefică tuturora. A venit vremea adevărateiCruciade moral-spirituale; creştinismul trebuie să recucerească lumea, cu toate batalioanele lui mărturisitoare, devenite o singură armată, primindu-şi ordinele de la Cuvîntul lui Dumnezeu. Cruciat se cade a fi tot cel ce crede şi mărturiseşte, indiferent de confesiunea în care s-a născut sau pentru care a optat, dumnezeirea lui Hristos şi puterea mîntuitoare a jertfei Sale; tot cel ce crede şi mărturiseşte “învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie”.

Adversarii ni-i ştim cu toţii la fel de bine (şi această conştiinţă a răului care ne agresează generic este o dovadă a faptului că, la rădăcinile credinţei şi vieţii noastre, toţi creştinii sîntem una): ateismul militant, ideologiile de tip masonic,new-age-ismul, satanismul şi ocultismele de orice fel, sectele eretice (între care “Martorii lui Iehova” reprezintă anticreştinismul cel mai radical), aşa-numita “teologie feministă”, toate pseudo-spiritualismele neo-păgîne sau orientalizante, toţi profeţii libertăţilor deşănţate (indiferent dacă ne vorbesc în termeni politici sau culturali), toţi cei ce se ridică, într-un fel sau altul, împotriva Credinţei, Firii şi Tradiţiei pe care s-a întemeiat Europa creştină. Toţi aceştia sînt adversarii noştri pentru că sînt duşmanii Dumnezeului nostru, pe Care-L neagă sau Îl înjosesc. Dar iată că, spre ruşinea noastră, aceşti adversari se întîmplă să acţioneze mai unitar decît noi; de aceea, ne trezim adesea izolaţi şi slabi dinaintea lor, astfel încît ei adună, iar noi risipim. Slăbiciunea creştinismului actual nu stă în existenţa mai multor Biserici sau confesiuni istorice, ci în neputinţa sau îndărătnicia acestora de a-şi realiza unitatea esenţială în marea Biserică nevăzută, al cărei cap este Hristos. Nu este o criză de ordin instituţional, ci o criză de ordin mistic, care slăbeşte forţa de rezistenţă şi de iradiere a creştinismului în general. Iar adversarii ştiu să profite din plin de această împrejurare; puterea lor se trage din slăbiciunea sau cecitatea noastră.

II

Să zăbovim o clipă asupra situaţiei din România. Ne lăudăm că peste 80% din populaţia ţării s-a declarat ortodoxă, dar ne întrebăm prea puţin în ce măsură aceşti aşa-zişi ortodocşi au o adevărată viaţă religioasă. “Jonglăm” statistic cu majorităţile, după modelul puterii politice, exaltînd cantitatea în dauna calităţii. Repetăm mereu că “ne-am născut creştini”, invocăm aproape mecanic ortodoxia noastră “de două ori milenară” (de parcă vechimea în sine ar putea ţine loc de vrednicie sau de parcă trecutul ne-ar dispensa de responsabilităţile prezentului!) şi uităm să ne întrebăm dacă onorăm cu adevărat aceşti “două mii de ani”, dacă mai sîntem creştini şi ortodocşi în adevăratul înţeles al acestor cuvinte, dacă nu cumva pîngărim, la modul epigonic, istoria pe care o invocăm. Instituţia “Bisericii strămoşeşti” îşi pierde din credit pe zi ce trece, prin nevrednicia ierarhilor şi slujitorilor ei compromişi, prin insuficienţa ei catehetică şi misionară, prin jalnica ei cîrdăşie cu stînga comunistă şi neocomunistă, prin treptata dez-duhovnicire a “teologiei oficiale” şi prin modul îngust în care se raportează la restul lumii creştine. Biserica Ortodoxă Română de azi investeşte infinit mai multă energie în lupta împotriva fraţilor greco-catolici (şi a catolicismului în genere), împotriva culturii ortodoxe mireneşti (ca-n cazul recent al boicotării activismului naţional-ortodox al Fundaţiei “Anastasia”) sau împotriva exilului ortodox românesc de altă ascultare (Franţa, Germania, Statele Unite, Canada etc.) decît împotrivaadevăraţilor ei duşmani, care sînt şi duşmanii generici ai creştinismului şi ai oricărei tradiţii naţionale sau confesionale. Cu această “strategie” sinucigaşă, nu este de mirare că ea pierde tot mai mulţi credincioşi efectivi, că se izolează şi încremeneşte tot mai mult în propria-i suficienţă, că începe să cunoască tot mai multe “deviaţii” interne (care nu sînt decît tot atîtea răspunsuri riscante la starea de criză: “ostaşii Domnului”, “stiliştii”, “visarioniştii”, “fenomenul Vladimireşti” ş.a.), că favorizează indirect prozelitismul sectar, al cărui discurs mizează fundamental tocmai pe slăbiciunile Bisericilor tradiţionale. Nu-i mai puţin adevărat că şi minoritatea greco-catolică de la noi dă dovadă adeseori de aceeaşi obtuzitate, că şi Vaticanul se mişcă ambiguu (atît în raporturile cu creştinismul răsăritean, cît şi în cele cu protestantismul, cu celelalte două monoteisme şi cu curentele anticreştine), că şi anumite ramuri ale protestantismului au luat-o razna (cum este mai ales cazul anglicanismului).

Înainte de a fi excedată de asalturile din afară, lumea creştină tinde să se prăbuşească dinlăuntru. Dacă nu vom găsi soluţia comună de a opri această derivă internă şi de a organiza o rezistenţă creştină unitară în faţa feluritelor curente dizolvante, atunci creştinii de astăzi şi de mîine vor deveni cioclii propriei lor istorii şi spiritualităţi, slugile nevrednice în a chivernisi talantul încredinţat lor, “căldiceii” scuipaţi din gura lui Dumnezeu. Trecutul reprezintă un temei indispensabil, dar el nu poate ţine loc de prezent şi de viitor; Tradiţia[5] trebuie să redevină vie şi lucrătoare, în duhul unei unităţi interne care să redea “turmei Bunului Păstor” adevărata ei menire “apocaliptică”. Deşi diversificată confesional, “Biserica luptătoare” trebuie să anticipeze “în veac” unitatea supraconfesională a “Bisericii triumfătoare”, valorificîndu-şi formele istorice fără a trăda fondul comun. Acesta ni se pare adevăratul sens al unităţii creştine, al acelui integrism ecumenic nereducţionist faţă de care toate diferenţele rămîn secundare.

Răzvan CODRESCU

[1] Acest text […] a constituit comunicarea mea la festivalului cultural Romfest ’96 (Princeton, New Jersey, U.S.A.), care a avut ca temă generală “Renaşterea spirituală românească” şi s-a desfăşurat – citez din Comunicatul final – “sub semnul unităţii creştine a neamului românesc, cu convingerea că o adevărată renaştere spirituală nu este posibilă decît printr-o conlucrare a celor două mari confesiuni naţionale, ortodoxă şi greco-catolică, printr-o reală iubire şi înţelegere întru Hristos”. Evoluţiile din ultimii ani îl fac, din nefericire, azi mai actual decît ieri. După ce a apărut în Puncte cardinale (unde subtitlul a fost “Către o nouă Cruciadă”), l-am inclus şi în volumele mele Spiritul dreptei… (1997) şiExerciţii de “reacţionarism”… (1999). Aici îl redau în forma lui din 1999, pe care o consider definitivă. [Nota Blog – dezvoltare a notei din volum 1999]

[2] Frithjof Schuon, Despre unitatea transcendentă a religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994 (cartea datează din 1948). Este vorba de unul dintre reprezentanţii tradiţionalismului de tip guénonist (deşi la un moment dat s-a despărţit de autorul Crizei lumii moderne). [Nota din vol. 1999]

[3] Această scurtă introducere şi structurarea textului în două părţi nu se regăsesc în revistă, nici în prima apariţie în volum. [Nota Blog]

[4] “Ne comportăm mereu ca şi cum în familia creştinătăţii europene trebuie să existe, într-un anume moment sau loc, cîte un perdant. Există în «moştenirile noastre» o morală a resentimentului, dar şi o pulsiune agonală care vrea ca la capătul cursei să nu existe decît un singur cîştigător. Fie declarăm, în logica hegeliană, că în următorul mileniu Răsăritul va realiza «sinteza» dintre teza bizantină şi antiteza scolastică, fie sperăm, în tradiţia etnocentrismului apusean, că deşi Europa se opreşte în pragul lumii ortodoxe, vom putea fi şi noi invitaţi, cîndva, la banchetul Occidentului democratic. Între revanşa prezentată drept act justiţiar şi condescendenţa ipocrit drapată în vocaţie a integrării, atitudinile noastre mentale continuă să se reclame de la o Raţiune totalitară. Distructiva «rivalitate mimetică» dintre Occident şi Orient va continua să submineze armonia continentului atîta timp cît această obsedată Raţiune impersonală nu va recăpăta, precum în vremea ecumenică a culturii patristice, trăsăturile lui Iisus Hristos” (Teodor Baconsky, Iacov şi îngerul. 45 de ipostaze ale faptului religios, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 133). [Nota din vol. 1999]

[5] Numai în vol. Spiritul dreptei… (p. 99) figurează şi următoarea notă de subsol: “[Tradiţie] Care nu trebuie confundată cu «tradiţionalismul», aşa cum Ortodoxia nu trebuie confundată cu «ortodoxismul». Tradiţia – e oare nevoie s-o reamintim? – nu acceptă asimilarea cu tradiţionalismul, conservatorism sterp şi repetitiv, inevitabil blocat într-o formă temporală subalternă (ideologică, religioasă, politică), silnic prezentată ca supremă, imperisabilă şi chiar (de ce nu?) «sacră». Nu aşa vom fi în stare să presimţim adevărul Tradiţiei autentice, căreia i se alătură, spontan, calificativul de ea însăşi impus: vie. Tradiţia veritabilă dăinuieşte, vom spune, într-o regiune a Fiinţei ce însoţeşte, de la origini, formele şi epocile temporale, o regiune în care se manifestă sensul actual şi ultim a tot ce advine. Acest sens transcendent, mai curînd decît aparenţele – adesea venerabile – care îl propun şi ascund totdodată, acest sens se cere – şi e dat – Tradiţiei să-l recunoacă. Veghea ei aţinteşte orizontul Spiritului liber («»acolo unde e Duhul e libertatea). Sensibilitatea ei – căci se poate vorbi despre o «sensibilitate» faţă de Tradiţie – este inclusivă, nu exclusivă (Andrei Scrima, Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 135)”.  [Nota Blog]

*Răzvan Codrescu, „Sensul unităţii creştine. Către o nouă Cruciadă”, înPuncte cardinale, anul VI, nr. 7/67, iulie 1996, p. 1.

(Visited 51 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.