Scrisoarea lui Simion Gârlea, erou al celui de-al Doilea Război Mondial

Scrisoarea lui Simion Gârlea, erou al celui de-al Doilea Război Mondial

by -
0 540

Simion Gârlea se apropie de suta de ani (a împlinit 100 de ani, articolul datează din 2015, nota FN), e născut în 1918 și din 1945 s-a mutat în Teleorman, după ce Al Doilea Război Mondial l-a lăsat teafăr la vatră. Numai că Basarabia lui natală a trecut atunci la sovietici, el alegând definitiv România. Îmi trimite o epistolă, ca să-și „descarce starea grea sufletească”, poate că a „ajuns la capătul drumului” și, de aceea, vrea să mai spună ce-l doare. Caligrafie îngrijită, de dascăl vechi, rânduită într-un chenar tras în trei culori – roșu, galben și albastru.

„Am trăit sub Ferdinand, Mihai, Carol al II-lea, iar Mihai, Gheorghe Gheorghiu-Dej (mai înainte a fost Petru Groza), Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu, Emil Constantinescu, 10 ani cu Traian Băsescu și ultimul, Klaus Iohannis, dară niciodată ca acum”, îmi înșiră nume cât o istorie întreagă. Sunt copleșiț, omul acesta vine din vremuri la care noi nici nu cutezăm să năzuim cu gândul. Ce îngrămădeală de amintiri trebuie să-l biruie seara, la culcare ! Cum o fi să supraviețuiești atâtor întâmplări, mereu mai singur și părăsit de toți ?

„Țara este condusă de la televizor. Odată, l-am auzit pe unul declarând că parlamentarii au imunitate ca să poată fura! Demult, când nu aveam televizor, lumea era mai liniștită, cel puțin la țară. Ca să aflăm ce mai e nou, ne duceam la primărie sau la cârciumă. Ori la moară, unde măcinam grâu și porumb, să mâncăm”, îmi descrie în vorbe puține viața de altădată. Ceva, ceva am mai prins și eu din rămășițele traiului de odinioară, de unde și nostalgiile de care nu e chip să scap. Azi, veștile se bulucesc pe ecran, dar nu mai știm să deosebim adevărul de minciună, în cea mai sinistră epocă a manipulării mediatice.

„Nu suport să văd oameni cărora li se pun cătușe, mai ales femei, care nu prezintă riscul de a fugi”, citesc în continuare și mă frec la ochi. Parcă ar cita din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, auziți, riscul de fugă ! De-ar privi la fel arestarea preventivă și judecătorii noștri, sigur am fi o țară mai blândă. Însă, cel mai tare îl necăjește pe nonagenar uitarea în care i-a împins societatea pe veteranii de război. Nu ca pe revoluționarii din 1989, omagiați întruna pe micile ecrane după 25 decembrie 2014. Și Simion Gârlea are dreptate, îndeosebi când socotește morții de pe front, pe categorii – ofițeri, subofițeri, trupeți. Cifra totală mă înmărmurește. „Pe toți cei de mai sus, doar popa și rudele îi mai pomenesc în ziua Înălțării. Conducerea țării a uitat de jertfa lor pentru reîntregirea hotarelor țării”, se plânge degeaba, fiindcă autoritățile sunt surde. Chiar, o fi atât de costisitor să li se prezinte onoruri acestor eroi, cât încă mai sunt vii?

„Basarabia mea,
Am să mor și nu te voi vedea,
Că mulți ani au trecut
De când te-am pierdut.

În gând mereu te-am purtat
Și nu te-am uitat,
Lacrimi au curs mereu
De dorul tău.

Grea viață am avut
De când, Basarabie, te-am pierdut,
Iar când am să mor
Voi spune dor, dor, dor… ”

Astfel își încheie scrisoarea Simion Gârlea din Vitănești, nu înainte de a mărturisi că „lacrimile sunt expresia vie a durerii”. Îmi este rușine de acest prezent mic și laș care îi obligă pe întregitorii României să suporte droaia de umilințe, iertați-ne, vă rog ! Dacă aș fi șeful statului, i-aș decora cu titlul de părinți – apostoli ai neamului. Dacă.

(text realizat de Marian Nazat, sursa: Jurnalul Național)

SURSA: Ministerul Afacerilor Interne
(Visited 129 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.