Istoriografia românească

Istoriografia românească

by -
0 709

Una din cele mai triste constatări pe care le poate face un istoric este că, atunci cînd încearcă să vorbească despre trecut, nu o poate face decît împrumutînd optica prezentului. E ca atunci cînd povesteşti istoria turnînd-o în tipa-rele schemelor actuale. Procedeul ia naş­tere în două feluri: fie prin preluarea deliberată a mentalităţii dominante – caz în care spiritul oportunist dă regula jocului –, fie printr-o molipsire involuntară, iscată de o contagiune colectivă – caz în care, chiar mînat de bune intenţii, autorul intonează un refren ce i-a fost sugerat subliminal. În ambele situaţii, concluzia ce se desprinde e aceeaşi: nu există discurs despre trecut care să nu fie impregnat de ideologia prezentului. Deosebirea apare doar în privinţa gradului de impregnare, dar în nici un caz în ceea ce priveşte prezenţa sau absenţa ei. Chiar şi un autor care vrea să scape de constrîngerile opticii dominante nu va reuşi decît în anumite limite. Iar motivul ţine mai puţin de înclinaţia servilă de a fi pe placul celor puternici, cît mai mult de neputinţa de a-ţi depăşi epoca şi spiritul ei. Toţi trăim în etuva unei psihologii colective care ne dictează gîndurile şi ne hotărăşte temerile. În raport cu ele, orice adevăr e secundar şi maleabil.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci obligaţia unui istoric este să se îndepărteze cît mai mult de tiparul obedient pe care îl presupune scrierea istoriei sub presiune ideologică. Numai că, pe cît de lesne sună în teorie această cerinţă, pe atît de anevoie e de tradus ea în realitate. Vremea cînd istoricii erau dispuşi să sufere represalii pentru rostirea unui adevăr a trecut. În fond, trecutul nu are în el nici o miză: el e cu totul inert, ca tot ceea ce a încetat să mai fie; în schimb, miza cea mare stă în arta cu care ştii să foloseşti trecutul spre a te înstăpîni asupra prezentului. Aici se despică apele şi tot aici poţi recunoaşte istoricii oneşti de cei care au prins gustul profitabil al servituţilor ideologice. Istoria e ancilară în raport cu ideologia – iată principiul de bază al actualei discipline istorice. În fond, e un alt fel de a spune că, istoria nefiind ştiinţă, pretenţiile de obiectivitate ale istoricilor nu au temei. Tocmai de aceea un istoric nu poate fi neutru. Poate fi sincer şi dezinteresat sau poate fi înrobit şi dornic de a impune o anumită interpretare, dar nu poate fi neutru. Neutralitatea rămîne un deziderat, varianta pură a unei situaţii ideale. Şi pentru că nu poate fi neutru, ca orice om care are convingerile şi bănuielile sale, istoricul trebuie să se străduiască să nu-şi lase preferinţele să pătrundă în substanţa discursului său. Preferinţele însemnînd: simpatiile, antipatiile şi obligaţiile secrete.

Sarcina e cu atît mai uşoară cu cît trecutul despre care vorbeşte este mai îndepărtat. Cauza e tot ideologică: cu cît perioadă aleasă spre a fi înfăţişată e mai îndepărtată, cu atît efectul ei perturbator asupra clipei prezente este mai mic. Cu alte cuvinte, cu cît trecutul e mai vechi, cu atît el e mai inofensiv pentru actuala stare de lucruri. Şi invers, cu cît trecutul e mai recent, cu atît riscul de amorsare a unei posibile tensiuni este mai mare. Mai precis, cam tot ce depăşeşte pragul ultimelor două secole nu mai are astăzi nici o miză. Cunoştinţele provenite din această zonă revolută intră în cămara culturii generale, dar nu în tunelul temporal al adevărurilor fierbinţi. Ele se pretează la un exerciţiu intelectual de fină aranjare a informaţiilor, un exerciţiu în virtutea căruia evenimentele sunt ordonate după criteriul verosimilităţii istorice, dar în nici un caz ele, evenimentele, nu mai pot răscoli astăzi pe cineva. Sunt indiferente, opace şi fără răsunet în prezent.

Cînd intri însă în secolul XX, apele se încing şi spiritele devin precaute. Istoricii încep să se poarte precum pilitura de fier prinsă în cîmpul unui magnet: se orientează după liniile mentalităţii dominante şi se înscriu cuminţi în climatul epocii. Peste un sfert de secol, dacă vor mai putea să-şi citească tomurile, vor păli de ruşine, intuind că toată poliloghia lor e datată, deci atinsă de patina uzurii. De drama aceasta nu scapă nimeni, nici cei care îşi fac din neutralitate un principiu, pentru simplul fapt că, omeneşte vorbind, nu poţi fi neutru decît după moarte. Pînă atunci, ne zbatem şi ne orien­tăm: fie după idealuri, fie după imbolduri de obedienţă. De aceea, cînd îi citesc pe istoricii români, nu urmăresc decît gradul de aderenţă al piliturii de fier la cîmpul mentalităţii în vogă.

autor: Sorin Lavric

sursa: Revista Luceafarul

(Visited 187 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.