Sacrificarea culturii
În perioadele dificile din punct de vedere economic, anumite domenii capãtã prioritate în cadrul bugetului de stat. În statele membre ale Uniunii Europene (UE) guvernele au decis alocarea mai multor fonduri pentru ministerele cu impact direct asupra situaţiei economice (de exemplu, Ministerul de Finanţe, Ministerul Industriilor etc.). Creşterea ponderii acestor domenii coincide cu diminuarea fondurilor alocate altora. În acest sens, reducerea cheltuielilor a vizat uneori securitatea sau mediul, alteori educaţia sau sãnãtatea. În general, domeniile vizate de reduceri nu au fost aceleaşi, fiecare guvern a stabilit propria strategie. Însã, în majoritatea cazurilor, una dintre „victime” este constantã: cultura. Sume mai mici au fost alocate de la an la an în cele mai multe ţãri ale UE. Acest lucru a început sã devinã vizibil pentru publicul larg în perioada recentã. Cultura sau consumul cultural sunt afectate prin prisma a trei decizii principale: reducerea fondurilor pentru proiecte culturale, eliminarea subvenţiilor şi modificarea taxelor preferenţiale (de obicei, TVA diferit faţã de alte produse).
Înainte de a detalia fiecare dintre aceste cauze şi posibilele lor consecinţe, sã începem prin a explica de ce este atât de afectatã cultura de aceste decizii guvernamentale. În Europa, cultura este vãzutã ca o moştenire, ca o modalitate de îmbogãţire, pãstrare şi promovare a identitãţii regionale sau naţionale, ca un mijloc de prezervare a tradiţiilor. Prin urmare, este intens protejatã şi pomovatã de cãtre stat, activitãţile culturale desfãşurându-se aproape în totalitate în cadrul oferit de acesta. Prin prisma acestor elemente definitorii, cultura primeşte un minister al sãu în cadrul cabinetului (uneori combinat cu alte domenii conexe). În aceste condiţii, dependenţa de bugetul de stat este mare şi orice modificãri influenţeazã dezvoltarea culturalã. Mãsurile de austeritate adoptate în ultimii ani de cele mai multe state din UE au condus la reducerea cheltuielilor din mai multe domenii. În ceea ce priveşte cultura, aceste reduceri au însemnat, în primul rând, alocarea unor fonduri reduse pentru proiectele sau programele culturale.
Acest lucru are douã consecinţe. Pe de o parte, instituţiile culturale pot sã îşi suplimenteze bugetul prin atragerea fondurilor private. Cum însã experienţa unor astfel de instituţii este redusã în atragerea de fonduri private şi profilul lor nu permite abordarea unei arii largi de donatori, pesrpectivele nu sunt promiţãtoare. Dacã festivalurile de film şi teatru pot reuşi în acest demers, muzeele au mai puţine oportunitãţi pentru atragerea fondurilor necesare achiziţiilor sau organizãrii expoziţiilor (fie ele temporare sau permanente). Pe de altã parte, reducerea proiectelor poate însemna – şi acesta este cazul pentru marea majoritate a instituţiilor culturale – mai puţine producţii şi mai puţine participãri la evenimente internaţionale. Aceastã competiţie pentru fonduri limitate implicã un comportament specific pieţei care nu este consecvent principiului menţionat anterior – cultura ca un bun comun. În astfel de competiţii, calitatea nu primeazã întotdeauna, sunt urmãrite şi alte criterii precum vizibilitate, magnitudinea impactului sau amplitudinea proiectelor. În lumina acestor aspecte, de cele mai multe ori, instituţiile culturale de mici dimensiuni, la nivel local, sunt afectate mai mult decât instituţiile mari (de exemplu, cele de la nivel naţional). În condiţiile în care cultura este preponderent responsabilitatea statului, subvenţiile sunt aproape iminente. Cultura nu funcţioneazã pe principiile economiei de piaţã în care profitul sã primeze şi sã poatã fi maximizat. Reducerea subvenţiilor de stat pentru culturã afecteazã bugetele instituţiilor culturale. Diminuãrile cheltuielilor vizeazã deseori cooperãrile internaţionale (de exemplu, promovarea externã sau aducerea în ţarã a unor reprezentaţii sezoniere). O mãsurã menitã sã aducã mai multe venituri instituţiilor culturale a fost modificarea unor taxe ce erau preferenţiale.
În unele ţãri TVA-ul pentru producţii culturale era mult sub cel pentru alte produse. Însã, aceastã decizie nu conduce neapãrat la efectele scontate. Ea implicã o creştere vizibilã a preţului plãtit pentru accesul la producţiile culturale, iar numãrul consumatorilor poate scãdea. Astfel, veniturile instituţiilor rãmân incerte, nu existã o creştere exponenţialã cu cea a taxelor.
Scãderea fondurilor pentru culturã şi instabilitatea instituţiilor de profil pot conduce la încetinirea progresului artistic. Instituţiile culturale se vãd nevoite sã utilizeze improvizaţii sau soluţii pe termen scurt, sã reducã din costuri prin apelarea la unii artişti mai ieftini sau sã încerce atragerea de fonduri private (care le îndepãrteazã de scopul iniţial). Efectele pot fi de duratã şi uneori ireversibile. Consumatorii de culturã vor avea acces la un alt tip de produse, standardele vor fi diferite, iar prioritãţile şi ele diferite. În context european – unde trebuie reamintit locul semnificativ jucat de culturã în definirea indentitãţii naţionale şi chiar europene – aceste evoluţii pot schimba fundamental bazele consumului cultural.
autor: Sergiu Gherghina
sursa: Revista Tribuna
