Istorie, cultură, civilizație – valori întemeietoare ale identității și ale viitorului

Istorie, cultură, civilizație – valori întemeietoare ale identității și ale viitorului

by -
0 331

Pare destul de ciudat astăzi să găsești o carte care tratează teme precum națiune, identitate, istorie, destin istoric, spiritualitate, cultură, religie, trecut, prezent, viitor, patriotism, valori, modele etc. Mai bine spus, ciudat este nu să descoperi o carte care tratează astfel de teme, ci una care le abordează dintr‑o perspectivă națională, culturală ori chiar – riscăm cuvântul – patriotică. Pentru că sunt destule cărțile care analizează teme precum cele înșirate mai sus, dar într‑o viziune nouă, postmodernă și globalistă, demontând conceptele în cauză punct cu punct, demonstrându‑le, cu argumente implacabile, caducitatea, într‑o vreme a marilor mișcări și procese de fragmentare, regionalizare, globalizare. La drept vorbind, cele mai multe dintre cărțile pe astfel de teme împărtășesc această din urmă viziune, mult mai în ton cu tendințele și evoluțiile din actuala civilizație, mult mai „politically correct” într‑o lume care se dă în vânt după corectitudine, care și‑a făcut un crez și o ideologie din valorile și drepturile individului. Se vorbește doar, din ce în ce mai mult, despre crepusculul națiunilor, despre o Europă postnațională, creditată științific de diverși autori. Era istorică începută la 1848, când se consacră paradigma istorică a statului național, își trăiește, iată, cântecul de lebădă în epoca post‑postmodernității și a globalizării. Se vehiculează noi modele de existență, care revizuiesc concepte precum „stat național”, „identitate lingvistică și culturală”, tot mai „perimate” și „nefuncționale” astăzi. Totul, pe fondul procesului de globalizare, care își propune să topească identitățile și diversitățile într‑o mare masă amorfă, într‑o populație masificată și uniformizată, compusă din indivizi clonați, din omul nou al globalizării, multiplicat la puterea n. În contra acestui curent, care tinde să impună o nouă hermeneutică și o nouă paradigmă în abordarea unor teme fundamentale pentru existența istorică a națiunii (încă nu e cu totul desuet să vorbim de națiune…) și a individului, există încă autori care rămân atașați de sensurile fundamentale ale unor concepte precum cele amintite și de realitățile pe care acestea le definesc. Nu orice autori și nu orice cărți. Unul dintre ei este academicianul Dan Berindei, iar cartea la care ne referim poartă titlul  Românii între trecut și viitor.

Academicianul Dan Berindei este unul dintre marii cărturari ai istoriei și culturii noastre, autor al unei opere impresionante, care îmbogățește patrimoniul cultural românesc. Savant al istoriei – magistra vitae –, academicianul Berindei este, el însuși, un magistru în agora academică și în cea publică. De la pupitrul Academiei Române, profesorul conferențiază pe teme esențiale, pe care le traduce în prelegeri memorabile, precum marii înaintași care au vorbit de la același amvon al științei și culturii, Iorga, Xenopol, C.G. Giurăscu etc. Activismul cultural al magistrului se extinde de la cuvântul rostit la cel scris, cu știință, conștiință și har, în varii publicații de cultură ori de educație. Academicianul nonagenar nu ostenește să vorbească, să scrie, să militeze pentru valorile perene definite de teme precum cele de mai sus.

Este o atitudine exemplară în lumea de azi, subjugată de idealuri mici la scara umană a existenței și a istoriei, fascinată de altfel de valori și de modele, care promovează, deseori, despiritualizarea, nivelarea și, din ce în ce mai mult și mai evident, mediocritatea.

Cartea Românii între trecut și viitor, apărută la Editura comunicare.ro, Colecția Academica, în 2012, reunește o seamă de articole semnate de autor, în anii recenți, în câteva publicații de cultură și educație (Cultura, Magazin Istoric, Lumina, Tribuna Învăţământului). În Cuvântul înainte al opului, autorul ține să se explice printr‑o dezarmantă confesiune, un exercițiu de sinceritate și luciditate: „Sunt însuflețit de un puternic sentiment național, cred în națiune și în posibilitățile ei, fără îndoială cu condiția ca ea să fie o națiune și nu o populație nepăsătoare față de soarta celorlalți și de soarta țării. Mă preocupă, de asemenea, soarta tuturor și nu doar a unor elite…” (7). Preocupat de „soarta noastră, a neamului nostru”, într‑o vreme când agenda politică și orizontul individual sunt dominate de cu totul alte subiecte, autorul este conștient că spiritul unei asemenea abordări poate fi considerat, spune cu umor domnia sa, „demodat” sau „expirat”. Înfruntând un asemenea risc, profesorul Berindei își mărturisește intenția de a analiza realitatea românească în contextul mai larg al evoluției istorice, de a privi viitorul dinspre trecut, abordând lucrurile în dezvoltarea lor procesuală, în relația de cauzalitate dintre ele și în logica devenirii istorice.

„M‑am străduit”, zice autorul, „ca, luminat de experiențele trecutului, să întrevăd căile propice de dezvoltare ale viitorului, să analizez procese și experiențe, unele reușite, altele nu, să radiografiez starea României sub reflectorul devenirii ei”. Teza profesorul Berindei este că starea unei națiuni, prezentul și viitorul ei nu sunt rezultatul hazardului istoric, ci al acțiunii oamenilor: de aici, imensa responsabilitate pe care o are fiecare națiune pentru propriul destin.

Volumul se deschide cu două interviuri care definesc filosofia istoricului Dan Berindei privitor la istoriografie și la misiunea istoricului. Cele două dialoguri sunt despărțite de aproape 30 de ani (unul datează din 1984, altul din 2012), dar, în ciuda distanței, au în comun concepția, viziunea și, am zice, morala omului de știință. Ne‑am îngădui o paranteză: e vorba de doi ani încărcați de semnificații istorice și culturale, anul sumbrei distopii orwelliene și anul apocalipsei mayașe… Dar, mai mult decât atât, de un interval în care, pe scena istoriei, s‑au întâmplat evenimente capitale, care au schimbat fața lumii: prăbușirea comunismului, expansiunea democrației de tip occidental spre est, extinderea Uniunii Europene, reașezarea puterilor pe plan mondial, războaiele din Golf, prăbușirea unor regimuri dictatoriale, lupta pentru libertate și a înlăturării altor regimuri totalitare, dezvoltarea vertiginoasă a noilor tehnologii, globalizarea etc. O perioadă de teribile transformări…

În 1984, Dan Berindei pleda pentru adevărul istoric și pentru curajul transmiterii acestuia, pentru misiunea specialistului în istorie în dezvoltarea conștiinței de sine a unei națiuni și pentru afirmarea acesteia în lume. În 2012, academicianul își reiterează credința în valoarea și rostul istoriei în existența unei națiuni. Mărturisindu‑și atașamentul față de temele esențiale ale istoriei, fundamentale pentru cunoașterea trecutului și pentru devenirea unui popor, autorul atrage atenția asupra noilor curente istoriografice care tind să piardă din vedere lucrurile importante, prin reorientarea spre istorii de nișă, istorii minore, tematice (de tipul istoria adulterului ori a divorțului…).

Istoricul Berindei deplânge degradarea statutului istoriografiei în zilele noastre, de la cel de „temelie” a învățăturii și formării unui popor la cel de „cenușăreasă izgonită” (17). Focalizându‑și privirile în prezent, autorul critică metamorfozele prin care trec interpretarea istoriei și receptarea acesteia, folosite ca mijloace de influențare a conștiinței publice. Știința istoriei este difuzată prin oglinzi deformate, care denaturează și manipulează adevărul istoric. Istoria este marginalizată în școală, iar, la nivelul societății, există pericolul extinderii ignoranței asupra unui domeniu care ține de identitatea și conștiința unui neam. Critica istoricului ia în colimator și clasa politică, responsabilă în fața națiunii și a istoriei. „Cetățenilor”, spune autorul, „li s‑a luat trecutul istoric, iar pentru mulți dintre cei care ne conduc, neștiința istoriei a devenit o trăsătură caracteristică!” (17).

Revenind la misiunea istoricului, Berindei își reafirmă credința că istoricul „trebuie să fie patriot”, cu respectarea adevărului istoric și „datoria deplinei obiectivități”, așa cum „au fost cel puțin de trei veacuri înaintașii noștri”. În acest context, critică tendința apărută la nivelul istoriografiei și culturii românești de vânare și demolare a miturilor, prin care istoria noastră este interpretată ca „un amalgam de mituri și neadevăruri” (20). O atare abordare, care riscă să devină obsesivă, este de neconceput în istoriografia altor națiuni, notează autorul. Mitizarea, am adăuga noi, nu înseamnă în mod necesar cultivarea neadevărului, ci sublinierea valorii simbolice a unor evenimente și figuri istorice, pe fondul adevărului obiectiv. Mitul istoric, mitul cultural sunt pietre de temelie ale existenței, elemente fondatoare ale devenirii unui neam, care edifică identitatea națională și mentalul colectiv. A vedea adevărul numai din partea întunecată a lucrurilor, a sensurilor și semnificațiilor lor negative, cu instrumentele exclusive ale unei lucidități ultracritice și ale unei rațiuni inflexibile în marja interpretării istoriei în contexte mai largi și în procesul complicat al devenirii, toate acestea acuză o viziune tendențioasă, așezarea temei în Patul lui Procust al unei hermeneutici rigide întru demonstrarea, lipsită de nuanțe, a unei teze. În definitiv, orice se poate demonstra. Depinde câtă onestitate și câtă grijă pentru adevăr, în sensul complex, nu simplist ori trunchiat, al adevărului, sunt puse în joc. În tot acest peisaj al declinului, al afirmării și negării, al căutării adevărului și al manipulării prin adevărul reinterpretat și revalorizat, Dan Berindei face o afirmație tulburătoare, care sună ca o profesiune de credință, dar și ca un teribil avertisment: „Mă simt ca un ultim plăieș apărând o cetate a Neamțului sortită pieirii!” (17)

Textele cărții, grupate în secțiuni, abordează teme fundamentale ale existenței naționale și individuale, precum: Naţiunea și sentimentul naţional, Valorile societăţii noastre, Zidirea României, Cârmuire și democraţie, Probleme ale culturii. Sunt subiecte majore, pe care autorul, un adevărat filosof al istoriei, le abordează din perspectiva evoluției istorice și a unei logici complexe a devenirii de‑a lungul epocilor. Teza pe care cărturarul își construiește analiza, critica și pledoaria este  sensul exemplar al istoriei. Altfel spus, istoria ne oferă, prin marile ei momente de împlinire națională, exemple de înțelegere și abordare, posibile modele în nesfârșita și complicata luptă a edificării comune. Per a contrario, eșecurile istorice sunt tot atâtea avertismente în procesul de configurare a prezentului și viitorului.

Autorul cărții atacă aceste teme de interes major de pe poziția unui spirit lucid, care știe să delimiteze valorile fundamentale și prioritățile comune de lucrurile neesențiale, care se înscriu în aria conjuncturalului și a efemerului. În contextul importanței pe care o prezintă, fiecare dintre aceste teme necesită o discuție separată, chiar o dezbatere publică. Dar, în virtutea unei inerții istorice, ele sunt în general ignorate, pe fondul indiferenței publice instalate în acest, aproape, sfert de veac.

Privitor la conștiința națională, autorul afirmă că, după regăsirea libertății, aceasta a fost „izgonită” din mentalul public, încetând să mai fie „puternica armă de construcție a României”. Noțiunea de patrie nu mai spune nimic tinerilor, care, sub presiunea realității, își caută binele în alte țări. Riscurile unei asemenea alienări se referă la transformarea națiunii într‑o simplă populație, o masă amorfă, ai cărei indivizi nu mai au nimic în comun. După 1989, sentimentul național a fost „combătut și denigrat”, „condamnat și denunțat”, iar istoria, supusă unui proces de revizuire, în cadrul căruia „marile momente și marile personalități ale veacurilor trecute au fost persiflate” (58). Mai mult decât atât, școala a renunțat să mai facă educație națională.

Pentru clasa politică, sentimentul național reprezintă o formă fond, o „etichetă sforăitoare”, iar pentru tineri aproape că nu mai există. Or, subliniază autorul, acest sentiment reprezintă șansa unui nou început pentru națiunea noastră. După „marea cotitură” din decembrie 1989, scena publică a fost ocupată de „pseudo‑revoluționari” și „descurcăreți”, transformându‑se în spațiul de manevră al corupției și imposturii. Ţara a devenit „un întins câmp de jefuire”. Amestecul politicului, promovarea pe criterii politice au instaurat o nouă ierarhie și o nouă ordine în acest teritoriu al „valorilor în degringoladă”. Pe fondul exodului tinerilor valoroși, al inflației de titluri universitare, țara a început să se confrunte cu o gravă criză a valorilor. Pentru a progresa, spune autorul, societatea are nevoie de valori și de modele, de elite autentice. În acest cadru, Biserica are un rol de covârșitoare importanță pentru individ și pentru societate, are misiunea de a călăuzi și de a trezi, de a veghea și păstori, dar și de a interveni la nivelul societății, de a risipi confuzia care se instalează pe diverse planuri, de a sprijini oamenii în încercările vieții (86).

Vorbind despre actul guvernării, autorul îl asociază, în mod necesar, cu ideea integrității. Dar tocmai lipsa integrității și corupția, generalizate la nivel național, sunt cauza eșecurilor și a stagnării țării. Într‑un atare cadru al discuției, autorul pledează pentru „democrație reală”, care presupune participarea cetățenilor la treburile publice. Ne lipsește însă, adăugăm noi, pe fondul unei mentalități care poartă amprenta istorică a supunerii și acceptării, „cultura implicării”.

Preocupat de morala societății, autorul trage un nou semnal de alarmă afirmând că cinstea nu mai reprezintă „legea de fier”, ea fiind sufocată de corupție, care a atins o „tragică dimensiune”. Școala și familia au o vină în această privință pentru că abdică de la rolul lor educativ. Abordând o altă temă esențială, profesorul Berindei sem nalează riscul care se arată la orizont pentru libertatea noastră în era tehnologizării și a globalizării: acela de a fi controlați și uniformizați.

Libertatea individului, libertatea gândirii și a exprimării sunt fundamentale pentru existența noastră. Îngrădirea libertății sub o formă sau alta ar fi o tragedie pentru om, de aceea el trebuie să reacționeze împotriva oricărei amenințări în acest sens.

În ultima secvență a cărții, Dan Berindei acuză „minimala importanță acordată culturii”, când aceasta este calea afirmării unei națiuni, o cale care conduce către viitor. Privind în trecutul apropiat și amendând o teză contrară, autorul susține cu fermitate existența rezistenței prin cultură în perioada comunistă, prin care creatorii s‑au străduit să apere valorile perene ale spiritualității noastre și să transmită „către societate și către viitor mesajele adevărului” (143).

În ceea ce privește învățătura, la nivelul societății, tinde să se instaleze, zice autorul, mentalitatea conform căreia știința de carte nu mai reprezintă o necesitate a individului, sub imperiul unor exemple și modele de reușită. Compromisurile în domeniul calității studiilor, deschiderea spre corupție – „o față urâtă a libertății” (147) – sunt factori favorizanți ai extinderii acestei mentalități și ai degradării învățământului. Progresul personal uzează de alte mijloace decât valoarea individuală, care trimit tot la acte de corupție și la trafic de influență. Acestea se întâmplă pe fondul lipsei de reacție a societății și a mass‑media, în condițiile atitudinii de „relativă nepăsare” a guvernelor și partidelor politice față de actul de cultură și educație. Cauzele decăderii calității și statutului învățământului, vizibile și în degradarea bacalaureatului – autorul compară examenul de maturitate interbelic cu cel de astăzi! –, trebuie căutate în nesfârșita reformă a învățământului, în tendința de a edifica societatea prin imitarea unor modele străine, în lipsa de preocupare pentru formarea tinerilor în spiritul atașamentului față de valori și față de țară, în înstrăinarea lor, în infinita tranziție… (148).

Învățământul românesc este în derivă, spune academicianul Berindei, iar această stare de lucruri este cauzată de nesfâr și tele revizuiri, de lipsa unor reforme esen țiale, de „obsesia de a imita și aplica modele din afară”. Educația trebuie să devină „prioritatea absolută” pentru clasa politică, pentru că de calitatea învățământului de pin de progresul societății noastre. În alt context, autorul deplânge declinul educației umaniste în cadrul învățământului românesc, cu accent pe marginalizarea istoriei în programele de studiu, prin reducerea nu mă rului de ore sau chiar eliminarea acesteia. Istoria, spune autorul, este „o armă de apărare a umanității noastre” prin cunoașterea trecutului, iar, fără ea, punțile către viitor ne sunt tăiate, „nația noastră nu va mai fi decât o populație fără cârmă, fără idealuri, fără capacitate de dăruire și sacrificii” (166).

Sunt teme importante, teme esențiale ale societății românești, aflate la răscrucea istoriei și a destinului ei. Dan Berindei le supune unei analize lucide, cu un spirit critic pătrunzător, care vede esența lucrurilor. Textele domniei sale sunt dense în idei, ceea ce probează profunzimea observației și a comprehensiunii fenomenelor și proceselor. Mai mult decât atât, autorul le integrează în scenariul istoric al devenirii noastre naționale, le privește prin prisma filosofiei istoriei, le încadrează în logica dialectică a acestui proces și ajunge astfel la o înțelegere superioară a lor și a impactului, pozitiv sau negativ, pe care îl pot avea asupra națiunii și a individului.

Cartea lui Dan Berindei, Românii între trecut și viitor, este, în substanța ei, o critică a realității românești de astăzi, privită în întreaga ei complexitate, cu dese și revelatoare trimiteri la momentele exemplare ale istoriei noastre, în special 1848, momentul de început al realizării României Moderne. De aici, teza esențială a cărții, subliniată anterior,  sensul exemplar al istoriei.

Cartea lui Dan Berindei devine astfel o lucrare esențială pentru o societate care își caută încă sensurile în labirintul lumii de azi, fiind un semnal critic la adresa a ceea ce ni se întâmplă, o provocare la reflecție și la acțiune într‑un timp de răscruce. Le lansează un om care a parcurs, cu propria existență, aproape întreg secolul XX, care a străbătut, cu forța minții, istoria națiunii și a lumii și care trăiește și gândește, activ și creator, în secolul XXI, în mileniul al treilea. Așadar, are deplina autoritate să judece această lume, să critice și să propună soluții.

„Nu am fost niciodată nepăsător față de soarta acestei țări. Este patria mea și afirm acest lucru cu mândrie și cu dragoste.” Câți dintre intelectuali de azi sunt în stare să facă o astfel de mărturisire? Mulți își ascund sau reneagă identitatea, luați de vânturile și de valurile care bântuie lumea. Unii consideră că o atare abordare acuză o mentalitate anacronică. Istoricul înfruntă acest risc și‑și afirmă cu seninătate credința. De la înălțimea unei astfel de confesiuni, Dan Berindei pare un Miron Costin al vremurilor noastre care privește prezentul cu ochii lucidității critice și încearcă să înțeleagă sensul istoriei, căutând, cu pătrunderea și onestitatea cărturarului, să citească și să dezlege înțelesurile ascunse ale devenirii noastre și în galbenele file ale trecutului.

Semnele viitorului sunt scrise în cartea de istorie și așteaptă doar să fie dezlegate. Din ele, iese la iveală un adevăr simplu: soluțiile pentru viitor se găsesc, cel puțin unele dintre ele, în trecut, în atitudini, mobilizări, proiecte și realizări memorabile. Să privim spre viitor fără a uita trecutul, pentru că în el vom descoperi resursele morale ale devenirii noastre și ale edificării viitorului pe care, cu toții, ni‑l dorim mai bun decât prezentul. Este mesajul esențial al unui filosof al istoriei, aristocrat al culturii românești, umanist din speța marilor cărturari. (autor: Sorin Ivan, sursa: Caiete Critice, nr. 9/311, 2013, pp. 15-20)

(Visited 84 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.