Revoluţia română de la 1848

Revoluţia română de la 1848 a fost parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a procesului de afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei naţionale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluţia franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregii Europe. Deoarece Franţa era un stat naţional unitar, revoluţia de aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte ţări a luat diferite forme, după necesităţile locale. Astfel că, principiul libertăţilor cetăţeneşti cerute de revoluţionarii francezi a evoluat şi s-a transformat în libertăţi naţionale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate naţională^[1].

Revoluţia română de la 1848 s-a desfăşurat în condiţiile în care părţi din teritoriul naţional se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova era constrânsă să accepte protectoratul Rusiei ţariste, iar Muntenia, suzeranitatea Imperiului Otoman^[2].

În Moldova

În Moldova, mişcarea revoluţionară a avut un caracter paşnic, ea mai fiind denumită în epocă şi revolta poeţilor şi s-a concretizat printr-o petiţie în martie 1848 şi printr-un program în august 1848. Petiţia cuprindea 35 de puncte şi a fost redactată, de catre Vasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor revoluţionari moldoveni care a avut loc la hotelul Petersburg din Iaşi, cu ştirea domnitorului Mihail Sturdza, în data de 27 martie. Aceasta „petiţiune a boierilor şi notabililor moldoveni” avea un caracter moderatat datorită atitudinii rezevate a principelui Sturza, care era presat de prezenta trupelor ruse la graniţă. Simţind pericolul unei mişcări şi în Moldova, sub influenţa celor de afară, domnitorul însuşi le-a cerut petiţia. Cu toate că memoriul lor nu cuprindea decât reforme moderate, mai mult de ordin administrativ şi cultural, în conformitate cu Regulamentul Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea capilor mişcării. Aceştia urmau să fie trimişi în Turcia, însă au reuşit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea (una dintre persoanele care au jucat un rol definitoriu a fost Maria Rosetti, care „mergea pe talvegul Dunării cu copilul în braţe şi cu pungile de galbeni” pentru a-i elibera pe cei căzuţi prizonieri), ajungând la Brăila. De aici au reuşit să plece în Transilvania, de unde au trecut în Bucovina ^[3].

În vara lui 1848 se aflau în Bucovina – şi mai ales în Cernăuţi – circa 50 de fruntaşi ai tineretului revoluţionar moldovean, printre care: Alexandru Ioan Cuza, C. Negri, D. Canta, Vasile Alecsandri, Al. Russo. Acestora li s-a adăugat şi Mihail Kogălniceanu, care avusese un conflict cu fiul domnitorului. În august 1848 este redactat un program în 36 de puncte, care a fost publicat de Kogălniceanu sub titlul „Dorinţele partidei naţionale din Moldova”. Acest program se deosebea radical de petiţia din martie, fiind împotriva Regulamentului organic şi a protectoratului ţarist. Se cereau, printre altele: egalitate politică şi civilă, instrucţiune gratuită, împroprietărirea ţăranilor şi se încheia cu o dorinţă arzătoare: unirea Moldovei cu Muntenia^{[4] [5]}.

În Ţara Românească

Studenţi revoluţionari din Moldova şi Ţara Românească, prezentând la Paris tricolorul românesc cu menţiunile „Dreptate, Frăţie” în 1848. Acuarelă de C. Petrescu.

În Ţara Românească, revoluţia s-a bucurat de mai mult succes ca în Moldova, deoarece tinerii revoluţionari munteni, spre deosebire de cei moldoveni, au încercat traducerea ideilor în fapte. În acest scop i-au atras în tabăra lor pe intelectualii mai de seamă din acea vreme, precum şi o parte a administraţiei şi armatei.

* 7 iunie 1848 Craiova. Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu şi Costache Romanescu alcătuiesc, în ilegalitate, primul guvern provizoriu revoluţionar.

* 9 iunie 1848. De teama unor conflicte armate se hotărăşte citirea proclamaţiei revoluţionare la Islaz, un mic port la Dunăre din Romanaţi pentru că doi dintre cei mai importanţi membri ai clubului revoluţionar craiovean conduceau destinele în Romanaţi. Este vorba de Ioan Maiorescu (fusese numit prefectul judeţului) şi capitanul Nicolae Pleşoianu ai cărui dorobanţi primiseră ordin să se deplasase din Craiova la Islaz. Bibescu ordonase paza tuturor porturilor pentru a aresta, imediat după debarcare, agitatori revoluţionari veniţi de la Paris. Sub oblăduirea lui Ioan Maiorescu şi Nicolae Pleşoianu va fi organizată de către Popa Şapcă, o mare adunare populară la Islaz.

Guvernul provizoriu format la Islaz îi cuprindea pe ofiţerii: Gheorghe Magheru şi Nicolae Pleşoianu, pe preotul Radu Şapcă pe membrii clubului craiovean: Ştefan Golescu, Ioan Maiorescu şi ca secretar al guvernului provizoriu, pe Costache Romanescu. Acestora li s-au alăturat Ion Heliade Rădulescu şi Christian Tell.

* 11 iunie 1848. Bucureşti. Ştiind că a pierdut sprijinul armatei, Bibescu semnează, la Bucureşti proclamaţia de la Islaz care va deveni noua constituţie. A doua zi, ruşii au protestat prin consulul lor şi au ameninţat că vor invada ţara. În aceste condiţii, Gheorghe Bibescu abdică. Guvernul provizoriu revoluţionar se deplasează întâi la Craiova pentru a înlătura grupul care îl sprijinea pe Bibescu.

* 13 iunie 1848. Craiova a fost ales ca loc de întrunire a guvernului provizoriu şi prima capitală a revoluţionarilor paşoptişti, înainte ca aceştia să ajungă la Bucureşti.

Ioan Maiorescu a citit declaraţia de la Islaz în faţa unei mulţimi în delir. A doua zi, în zorii zilei, când străzile oraşului erau amorţite iar craiovenii visau la idealurile revoluţiei, reacţiunea craioveană încearcă contralovitura. Ion Heliade Rădulescu primeşte delegaţia contrarevoluţionarilor, soldaţii colonelui Ion Vlădoianu, cunoscut reacţionar, se strecoară, deghizaţi pe străzile aproape pustii la acea oră, împresoară sediul guvernului revoluţionar şi arestează o parte a membrilor guvernului. Dar Gheorghe Magheru, alături de Grigore Bengescu, Iancu Obedeanu, Nică Locusteanu şi Ioan Maiorescu adună în grabă dorobanţii, mobilizează locuitorii Craiovei şi înconjoară, la rândul lor, partizanii contrarevoluţiei, despresurând sediul guvernului provizoriu.

* 14 iunie 1848 Craiova. Guvernul adoptă ca steag naţional, tricolorul revoluţionarilor. Primul steag tricolor al paşoptiştilor, cel purtat la Islaz de Popa Şapcă şi după care au fost întocmite toate celelalte steaguri paşoptiste, a fost cusut doar de mâinile domniţei Maria Alexandrina, copila lui Gheorghe Magheru, în amintirea steagului purtat de Tudor Vladimirescu şi pentru ca primul steag al revoluţiei să poarte simbolul neprihănirii.

* 15 iunie 1848, Guvernul provizoriu se afla încă la Craiova. Însoţit de o oaste alcătuită din dorobanţii aflaţi sub comanda lui Nicolae Pleşoianu, cărora li se alătură numeroşi ţărani, guvernul provizoriu revoluţionar pleacă spre Bucureşti.

În aceiaşi zi, are loc o întrunire la vârf ruso-turcă la Istambul. În timp ce turcii priveau cu neutralitate evenimentele din Ţara Românească, ruşii care urmăreau cucerirea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi extinderea imperiului ţartist în Balcani, găseşte revoluţiile române un bun prilej de reîncepere a ostilităţilor. Ruşii declară că nu vor tolera un focar revoluţionar la graniţa imperiului lor.

* 16 iunie 1848 Bucureşti. Revoluţionarii ajung la Bucureşti în frunte cu membrii guvernului provizoriu. Sunt întâmpinaţii cu entuziasm de populaţia Bucureştiului. De teama represiunilor celor două imperii se retuşează guvernul provizoriu care va cuprinde nu numai aripa radicală a revoluţionarilor ci şi o aripă moderată. Noul guvern provizoriu va fi condus de mitropolitul Neofit şi va avea ca membri pe: Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Golescu, Ştefan Golescu, Christian Tell, Gheorghe Magheru, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu şi Ion C. Bratianu.

* 19 iunie 1848 Bucureşti. Reacţionarii încearcă o contralovitura anihilată imediat de revoluţionari care cer sprijinul populaţiei. În fruntea apărătorilor guvernului se află Ana Ipătescu şi Nicolae Golescu. Gheorge Magheru primeşte conducerea armatei şi sarcina constituirii bazei armate a revoluţiei în Oltenia.

* 19 iulie 1848 Giurgiu. Urmare a înţelegerii ruso-turce, ruşii vor invada Moldova iar turcii vor pătrunde în Ţara Românească. Guvernul revoluţionar trimite o delegaţie la cartierul general al comandantului trupelor turce, Soliman Paşa asigurându-l de relaţiile cordiale ale guvernului revoluţionar faţă de turci. Soliman cere dizolvarea guvernului care îşi schimbă denumirea în locotenenţă domnească având în frunte pe Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell şi Nicolae Golescu, noua formulă păstra membrii guvernului dar punea în faţă trei persoane considerate moderate pentru adormirea vigilenţei turcilor. Soliman este bine primit în Bucureşti, nu intră cu armata, se dau reprezentanţii în cinstea lui iar acesta recunoaşte locotenenţa domnească drept guvern legal. Urmarea acestei recunoaşteri va fi recunoaşterea legalităţiui guvernului de către toate guvernele europene cu excepţia ruşilor. Ruşii reclamă mituirea lui Soliman şi incapacitatea acestuia de a pricepe ce se întâmplă în ţară şi cer sultanului înlocuirea lui Soliman cu Fuad paşa, omul măsurilor dure.

* 13 septembrie 1848 Bucureşti. În cursul intrării trupelor otomane, un incident a dus la lupta din Dealul Spirii între turci şi Compania de Pompieri condusă de Pavel Zăgănescu, care s-a terminat cu un rezultat defaforabil revoluţionarilor români.

* 30 noiembrie 1848, în ajunul intrării în Craiova a primei divizii otomane, evaluată la 10 000 de ostaşi şi comandată de Hussein-Paşa, sute de săteni din jurul Craiovei şi locuitori ai oraşului, inarmaţi cu puşti, suliţe, topoare şi coase, au întâmpinat trupele străine, neţinând seama de superioritatea numerică covârşitoare a acestora. Rezultatul a fost din nou defavorabil românilor. Revoluţia fusese învinsă. [6].

Revoluţia de la 1848 în Transilvania

În Transilvania mişcarea românească a avut un caracter preponderent naţional. O parte din români au aderat la revoluţia burgheză maghiară. Dieta de la Cluj a avut în componenţa ei şi câţiva români, iar apoi cea de la Debreţin ceva mai mulţi. Burgezia maghiară revoluţionară, care a pus pe picioare o armată bine organizată, a căutat să-şi impună controlul asupra întregului Ardeal. În acest context au fost reprimate toate mişcările de împotrivire ale românilor, saşilor şi ungurilor rămaşi fideli Casei de Habsburg. La 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulţumit deopotrivă părţi importante ale românilor ardeleni, ale saşilor şi maghiarilor. Însuşi poetul Sandor Petöfi se ridicase împotriva hotarârii unirii Transilvaniei cu Ungaria, argumentând că în Dieta care luase decizia se aflaseră din 300 reprezentanţi numai 3 români si 24 de saşi. În martie 1848 izbucnise revoluţia la Viena, mişcare care a pătruns mai apoi în Ungaria, unde intelectualitatea liberală maghiară dorea să impună stat naţional independent de Austria. Ideea de libertate şi de unitate naţională era înţeleasă de burghezia maghiară în sensul formării unei naţiuni civice după modelul preconizat de Revoluţia franceză, adică neţinând seama de componenţa etnică eterogenă a ţării, ba tocmai prin omogenizarea forţată a specificului diferitelor regiuni şi prin impunerea unei singure limbi oficiale. Liderii românilor din Transilvania nu au împărtăşit ideea creării unui stat naţional maghiar şi au convocat o adunare proprie în care să discute problemele care îi preocupau. Adunarea românilor transilvăneni a avut loc la Blaj pe 15 mai 1848, fiind cunoscută ca Adunarea de la Blaj. Se formează în Munţii Apuseni o armată de voluntari români condusă de avocatul Avram Iancu. Aceştia reuşesc doua victorii importante împotriva armatelor maghiare la Abrud şi Mărişel. Pe lângă români se ridicaseră şi croaţii dar nici ei nu doreau să facă parte din statul ungar. Nicolae Bălcescu s-a dus chiar la Budapesta pentru a încerca aplanarea conflictului româno-maghiar dar Kossuth şi membrii nobilimii maghiare au refuzat să acorde drepturi egale românilor. În lupta de la Şiria lângă Arad, armatele ungureşti fură cu totul zdrobite de ruşi iar Ungaria şi Ardealul vor fi predate de ruşi austriecilor potrivit prevederilor Sfintei Alianţe.

La întrunirea organizată de revoluţionarii munteni pentru a discuta participarea lor la Adunarea de la Blaj, cei mai mulţi fruntaşi şi-au exprimat dorinţa de a participa la reuniunea programata de revoluţionarii români transilvăneni. Unii revoluţionari munteni ca Dumitru Brătianu au reuşit să ajungă la Blaj înainte ca autorităţile să impună măsuri restrictive. Lui Nicolae Bălcescu şi celor care au solicitat eliberarea unui paşaport li s-a refuzat acest lucru. Al. Papiu-Ilarian spune că la interesul mare manifestat de munteni pentru Adunarea de la Blaj, autorităţile au răspuns prin ridicarea unui zid poliţienesc. Totuşi unii revoluţionari munteni au reuşit să ajungă la Blaj. Mai favorizaţi de evenimente au fost românii moldoveni care au avut un număr mare de lideri la Blaj: Alexandru Ioan Cuza, Gheorghe Sion, Alecu Russo, Lascăr Rosetti, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Vasile Alecsandri, Costache Negri.

Liderii mişcării din Transilvania: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente Sever, Simion Balint, Simion Bărnuţiu, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Timotei Cipariu, Ioan Dragoş, Ioan Sterca-Şuluţiu, David Urs de Margina.
____________________________________________________
Note

1. ^ Enciclopedia Cugetarea, Lucian Predescu, p.728-729
2. ^ Magazin Istoric nr.6 iunie 1983, Gând şi faptă naţională, prof. univ. dr. Gh. Platon,p.15
3. ^ Istoria românilor, Giurescu & Giurescu, p.586
4. ^ Revoluţia română de la 1848, Apostol Stan
5. ^ Istoria românilor, Giurescu & Giurescu, p.586
6. ^ Istoria românilor, Giurescu & Giurescu, p.587-592