Un poet al spicului de grâu: Simion Gociu

Un poet al spicului de grâu: Simion Gociu

by -
0 1065

Printre poeţii buni, întruniţi în „Cercul literar semiclandestin” (Arcadie Suceveanu) din Cernăuţii anilor şaptezeci, descoperim un poet cu scris curat ca un spic de grâu: Simion Gociu.

Poetul, prozatorul, ziaristul Simion Gociu s-a născut în bătrâna Molniţă, de pe malurile Prutului, la 1 septembrie 1948. Este membru al Uniunilor scriitorilor din România, Moldova şi Ucraina, absolvent al secţiei de filologie română a Universităţii din Cernăuţi (1972), autor al volumelor de poezie: Sărutul spicelor, La ţărmure de suflet, Oul gastronomic, Lacrima toamnei şi Bună dimineaţă, septembrie!.

Despre universul liric al poetului au scris mai mulţi critici şi poeţi. Vasile Tărâţeanu, în prefaţă la Oul gastronomic, face următoarea remarcă: ”fabulele şi epigramele din această plachetă demonstrează că autorul lor ştie să surprindă grotescul unor situaţii ridicole (…), să moralizeze, să deturneze sensul cuvintelor, să fie incisiv”. În eseul „Un «eu visător»: Simion Gociu” în antologia sa Poeţi din Bucovina, criticul literar Adrian Dinu Rachieru observă că versul poetului „e un vers cantabil, pe un ton de tristă baladă”.

Simion Gociu e un poet intrat deja în conştiinţa cititorilor din nordul Bucovinei. Despre el, în şcoală, au auzit copii, ba unii chiar l-au citit. Laurii săi de scriitor i-au strălucit şi mai mult când toată lumea i-a văzut contribuţia la înfiinţarea Şcolii numărul 29 din Cernăuţi (actualul Gimnaziu nr. 6), la fondarea „Gazetei de Herţa” pentru compatrioţii din ţinutul său natal, a săptămânalului „Concordia” pentru românii din Ucraina, a revistei pentru copii „Făgurel” etc.

Ca poet bucovinean, Simion Gociu a scris şi mai are de scris despre multe lucruri interesante şi profunde din lumea satului în care, cum observă marele Blaga, s-a născut veşnicia. Şi dacă, în cartea sa consacrată literelor române din Cernăuţi, critirul Ştefan Hostiuc îl numeşte poet rustic, acesta nu poate fi un calificativ de ocară, pentru că poezia unui poet rustic cum e Simion Gociu are toate şansele să se menţină în timp atât cât durează satul: o veşnicie.

Poetul întotdeauna a fost aproape de acele frumuseţi ale naturii pe care Dumnezeu i le-a dăruit ţăranului în cele patru anotimpuri. Această legătură între poezie şi natură este comentată pe larg de Ştefan Hostiuc în volumul său de eseuri Scriitori români din Nordul Bucovinei. În analizele sale, destul de exigente, criticul scoate în evidenţă legătura romantică dintre poezie şi toamnă, destul de vizibilă în lirica lui Simion Gociu, mai ales, în volumul-sinteză Buna dimineaţă, septembrie (Cernăuţi, Editura „Zoloty lytavry”, 2004).

În lirica lui Simion Gociu se mai întrevăd şi umbre ale altor poeţi. Însă prin exerciţiul scrisului, poetul depăşeşte faza influenţelor, creându-şi un stil propriu, cu o tonalitate specifică a versurilor. O undă expresionistă a încercat, la un moment dat, să pătrundă în poezia lui Gociu, dar fără mari şanse de succes, pentru că, opinează criticul Hostiuc, „a întâlnit în cale o prea îngustă portiţă”. Practic, e imposibil să inventezi ceva cu totul şi cu totul nou. O casă, spre exemplu, poate fi construită pe acelaşi loc pe care s-au mai construit şi altele înainte. Poezia lui Gociu e ca o casă nouă construită pe un teren moştenit de la străbuni.

Pentru copii, poezia sa e dulce ca bomboanele primite de la bunici. Nu se plictisesc citind-o. E liniştită ca valurile Prutului pe timp de vară. E uşoară ca un zbor de porumbel în văzduhul primăverii. De aceea, cu uşurinţă intri în lumea ei ficţională. Pe de altă parte, este matură ca toamna. Creatorul intră frecvent în dialog cu acest anotimp, eroul liric înaintând cu încredere „prin arterele anilor/ spre ţărmul celălalt”. Aici, „în clopotul cosmic/ dintre cele două/ puncte cardinale”(Bună dimineaţa, septembrie!), va întâlni roua, un alt simbol-cheie al poeziei sale. Aici, în singurătatea sa regală, va descoperi logosul din care descinde: „Coboram din cuvinte / să mă găsesc pe mine însumi / întru a mă cunoaşte.// Semănam cu un rege / părăsit de oşteni” (Singur).

În majoritatea versurilor sale însă poetul nu e singur. Îl vedem mereu cu poezia la braţ:   ”Într-o linişte superbă / stau de vorbă cu scânteia / ce-ar aprinde într-o clipă / infinitul / Carnea mea / pe loc devine / străvezie / Invizibil ca şi timpul / care curge-n univers, / îmi urc sângele-n caleaşca / unei stele / şi mă plimb prin Veşnicia / retezată de un vers”(Linişti).

De multe ori, pornit în căutarea sinelui, el descoperă, „pe calea iubirii”, „rodul seminţei” din care a purces (Dialog imaginar în ţara de rouă a sufletului). Imaginea tăcerii zămislitoare revine mereu în poezie, rodul zămislirii nedorindu-se a fi ceva sacru ( un „templu de adevăr”), ci mai curând un „fruct” ce ar putea fi rup de un copil (Cercat de vis).

Ramul şi frunza, dar şi altele mici splendori ale naturii, ajung, în unele compuneri lirice ale poetului nostru, să îndeplinească funcţia de laitmotiv. Eroul liric „alunecă pe marginea frunzei desprinse din dud”, ca „într-un sfârşit de baladă” (Pe marginea frunzei). Din nou avem de a face cu un erou liric nu chiar atât de simplu pe cât pare. În general, lumea frumoasă şi urâtă, tristă şi veselă, a poeziei lui Simion Gociu nu te lasă indiferent, ci te pune pe gânduri: ”Pururi / lumina ce ne înconjoară / rămâne de taină; / trec fluturii prin ea / ca nişte ispite / uşoare; / cerbii coboară din codri / să-i pască iarba dorinţei; / cucul / vinde ani cuiva / şi aşteaptă să vadă / ce-o zice lumina; / izvorul, de vise adânci rourat, / într-o rază-şi răneşte / oglinda; / greierul umblă / prin cântec / şi nu poate găsi / începutul acestei / lumi. / Numai cicoarea, / alături, / iat-o, de-a pururi / păstrându-i hotarul / neîntinat” (Alături, cicoarea)

În universul liric al lui Simion Gociu totul e posibil, pentru că povestea imaginaţiei murmură neîntrerupt ca un izvor veşnic, ţâşnind la suprafaţa versului. Aici, „ziua are pleoape de frunze”(Prin aerul...), iar „păsările cerului / trag pe chipul zilei / ceaţa…” (Dimineaţa secerişului). Aici, „în straturile adânci de var, / (…) timpul se deşteaptă iar”(Graiul de Bunavestire). Aici, „se călătoresc iluzii / lăsând pălămida” în timp ce „la porţi uitate, duzii / îngroaşă omida” (Decor).

Simion Gociu şi-a clădit lirica, indiferent de felul timpului de afară – ploios sau însorit, guvernat de fulgi sau de ghiocei – cărămidă cu cărămidă, înţelegând să fie un ziditor temerar de poezie.

Grigore Gherman,

Student la UNM din Bucuresti

 

(Visited 416 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.