Persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor în vremea lui Nero, Domiţian şi Traian

Persecuţiile îndreptate împotriva creştinilor în vremea lui Nero, Domiţian şi Traian

by -
0 3659

Cea de-a doua jumătate a primului secol şi începutul celui de-al II-lea secol au cuprins trei persecuţii majore împotriva creştinilor. Împăraţii responsabili de masacrele îndreptate împotriva creştinilor au fost Nero (54-68), Domiţian (81-96) şi Traian (98-117). Vom analiza în cursul acestui articol principalele măsuri promulgate de aceştia şi felul cum s-au repercutat legile lor crude şi nedrepte asupra comunităţilor creştine.

Nero (54-68) a fost, dincolo de toate defectele sale evidente, un om cultivat, cu profunde înclinaţii artistice. Informaţiile istorice ni-l prezintă drept un bun muzician şi pictor. Cu toate acestea, creşterea şi educarea sa într-un mediu depravat, alături de o mamă (Agrippina) însetată de putere şi renumită pentru cruzimea ei, au lăsat urme adânci asupra psihicului său labil. Nero a fost un împărat crud care a împins pasiunea sa artistică până la nebunie. Se ştie că el a fost cel care a dat foc în mod conştient Romei, punând apoi incendiul pe seama creştinilor. În momentul incendierii Romei, Nero şi-a luat harpa şi a cântat poemul „Cucerirea Troiei“. Pur şi simplu dorea să vadă şi să simtă cum este ca un stat important să cadă pradă cuceririi de către un altul. Incendierea Romei şi moartea a mii de oameni au apărut din cauza unei demenţe „artistice“. Prin urmare, pentru a-şi ascunde implicarea, Nero avea nevoie de un ţap ispăşitor. Folosindu-se de un şiretlic, el a pus dezastrul pe seama creştinilor, grăbindu-se să captureze cât mai mulţi şi să-i ucidă în public. Autori antici păgâni, precum Tacitus, ne-au dezvăluit că persecuţia a fost de o cruzime înspăimântătoare. Se pare că marginile unuia dintre drumurile principale din Roma au fost înţesate de cruci cu creştini răstigniţi, cărora li se dădea apoi foc pentru a arde noaptea. Imaginile de acest gen au cutremurat fără îndoială şi cetăţenii păgâni ai capitalei imperiale. Tot în timpul domniei lui Nero au fost martirizaţi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Scriitorul bisericesc Lactanţiu afirma următoarele: „Nero era deja împărat când Petru a sosit la Roma; (Petru), săvârşind unele minuni pe care le făcea prin puterea dată de Dumnezeu, i-a convertit pe mulţi la dreptate şi I-a înălţat lui Dumnezeu un templu de neclintit în credinţă. Fiind înştiinţat despre acestea, de îndată ce a aflat că nu numai la Roma, ci peste tot, zilnic, o mare mulţime renunţa la cultul idolilor şi, blestemând vechea credinţă, trecea la noua religie, şi fiindcă era un tiran blestemat şi ticălos, Nero s-a apucat să dărâme templul divin şi să nimicească dreptatea: fiind primul dintre persecutorii slujitorilor lui Dumnezeu, l-a răstignit pe Petru şi l-a omorât pe Pavel“ (Lactanţiu, „Despre morţile persecutorilor“, 2, 6-7). De asemenea, pe seama lui Nero a fost pus şi un aşa-numit decret de interzicere a creştinismului. Formula-cheie a acestuia era „non licet esse vos“ – „nu vă este permis să existaţi“, iar decretul este amintit de Tertullian sub denumirea de „Institutum Neronianum“ („Apologeticum“ II, 4). Este dificil de spus dacă acest act a existat cu adevărat sau nu.

Persecuţia lui Domiţian

Eusebiu de Cezareea ne spune următoarele despre persecuţia lui Domiţian: „Întrucât şi-a arătat cruzimea faţă de mulţi, prin aceea că a ucis fără motiv întemeiat un mare număr de nobili şi de oameni de vază din Roma, iar pe foarte mulţi i-a trimis în surghiun dincolo de graniţă, confiscându-le averile, împăratul Domiţian s-a dovedit adevărat urmaş al lui Nero prin ura şi prin lupta pe care a dus-o împotriva lui Dumnezeu, căci a fost cel de-al doilea dintre cei care au pus la cale prigoana împotriva noastră, pe când lui Vespasian, tatălui său, nicicând nu i-a trecut prin gând ceva rău împotriva noastră“ (Eusebiu de Cezareea, „Istoria Bisericească“, III, XVII, 1 în: PSB, vol. XIII, trad. pr. Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 118). Ceea ce nu regăsim însă, sub nici o formă, la Domiţian este un decret de persecuţie. De fapt, Domiţian a fost deranjat de faptul că creştinii au refuzat să plătească impozitul perceput de romani asupra iudeilor, afirmând că ei nu aparţin acestui popor (vezi pr. I. Rămureanu, „Istoria Bisericească Universală“, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 63). Profesorul Rămureanu afirmă însă că mânia împăratului Domiţian s-a extins şi asupra unor nobili romani care erau creştini, printre aceştia numărându-se vărul său Flavius Clemens şi însăşi soţia sa, Flavia Domitilla. Istoricul creştin Lactanţiu nu ne oferă nici el amănunte mai ample despre persecuţia întreprinsă de Domiţian. Din informaţiile prezentate, însă, se poate creiona un tablou general. Astfel, Domiţian a pedepsit probabil creştinii care se sustrăgeau de la plata impozitelor din Iudeea, afirmând că ei nu sunt evrei de fapt, şi apoi, iritat de rezistenţa dârză a acestora, a pedepsit şi unii creştini din Roma, mergând până la membrii familiei sale.

Rescriptul lui Traian

Vom începe aici analizarea corespondenţei dintre guvernatorul din Bitinia Plinius cel Tânăr şi împăratul Traian, analiză care se va încheia în articolul următor. În jurul anilor 111-113, Plinius i-a adresat o epistolă interesantă împăratului Traian în care detaliază modul cum a încercat să îi judece şi să îi pedepsească pe creştini. În ceea ce priveşte modalitatea de judecată, Plinius afirmă următoarele: „N-am fost niciodată de faţă la anchetele creştinilor. De aceea nu ştiu ce anume şi până unde anume sunt de obicei pedepsiţi sau cercetaţi. Şi nu puţin am şovăit dacă să fac vreo deosebire a vârstelor şi dacă cei plăpânzi nu trebuie cumva trataţi diferit de cei în putere, dacă să li se dea iertare în caz de căinţă, dacă nu cumva celui ce a fost creştin nu-i foloseşte la nimic că a încetat, dacă trebuie pedepsit însuşi numele de creştin, chiar dacă lipsesc ticăloşiile sau dacă trebuie pedepsite doar ticăloşiile legate de acest nume“ (Caius Plinius, Epistola X, 96, în: „Canonul Ortodoxiei“, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 361). Plinius cel Tânăr se declară puţin contrariat de modalitatea de judecată a creştinilor şi cere sfatul împăratului Traian. Bulversarea autorităţilor din vremea respectivă este cât se poate de clară. „Crimele“ creştinilor nu erau cunoscute în afara numelui pe care aceştia îl mărturiseau. Aşadar, întrebarea-cheie pe care şi-o pune şi Plinius în mod indirect este dacă a fi creştin este o încălcare a legii prin sine sau dacă trebuie pedepsiţi numai acei creştini care au săvârşit şi fărădelegi semnificative. Însă Plinius nu a dat dovadă de înţelepciune în cele din urmă. Atunci când a început să descrie modul de judecare a cazurilor creştinilor, el a afirmat: „Între timp cu cei care mi-au fost deferiţi drept creştini am urmat în felul următor: I-am întrebat dacă sunt creştini. Pe cei care mărturiseau, i-am întrebat din nou şi a treia oară, ameninţându-i cu moartea, iar cei care stăruiau am poruncit să fie duşi la moarte. Căci orice ar fi mărturisit, nu m-am îndoit că trebuie cu siguranţă să fie pedepsită încăpăţânarea şi îndărătnicia neplecată“ (Ibidem, p. 361). Plinius i-a pedepsit pe cei care mărturiseau că sunt creştini cu toată bărbăţia. Aşadar, el urma ideii că numele de creştin însuşi trebuie pedepsit. Însă, aşa cum vom observa în materialul următor, avea foarte puţine detalii cu privire la credinţa creştină. Prin urmare, nenumăraţi creştini au murit din cauza neglijenţei judecătorilor romani.

autor: Adrian Agachi

sursa: Ziarul Lumina

(Visited 2.268 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.