Nevoia de ziare

Nevoia de ziare

by -
0 546

Presa scrisa moare, îmi aduce aminte în fiecare zi câte un prieten din mass-media. Internetul va ucide pâna si ultimul petic de ziar. Va ajung televiziunile si publicatiile online, sunt perfect adaptate la viitor, ma sfatuieste un alt amic, mai bucurestean de felul lui. Presa scrisa trece printr-o criza de adaptare la o lume care este habauca din cauza vitezei ametitoare cu care a început sa se miste, dar nu are cum sa moara pentru ca este un necesar punct de reflectie, o pauza de respiratie si de gândire între doua mailuri sau trei sms-uri. Televiziunile fugaresc imaginile pe geamul de sticla si putine lucruri vazute acolo reusesc sa ramâna în memoria colectivitatii, dar mergeti la Biblioteca Academiei si luati colectiile de ziare din perioada interbelica sau din perioada comunista si o sã vedeti cum s-a pastrat o lume. Aproape intacta, lumea din ziare renaste pe masura ce te afunzi în filele mai mari sau mai mici, îngalbenite de vreme, cu emotiile, imaginile si dramele ei. Împotriva cenzurii dure, hârtia pastreaza nu doar mesajul oficial, dar si tacerile, suferintele nespuse, sau pozitiile de drepti pe care unii le-au adoptat atunci.

Chiar daca mai taiem câtiva copaci în plus, comunitatea în care traim are  nevoie de un ziar al ei, ca o forma de terapie de grup.  Ziarul unei comunitati este o oglinda în care comunitatea trebuie convinsa sa se uite zilnic. Chiar daca nu îi convine ce vede, chiar daca, la început, nu se recunoaste pe sine, repetarea în fiecare zi a acestui gest poate duce la schimbarea în bine, la noi forme de civilitate si chiar civilizatie.

Un ziar comunitar poate sa-si asume proiectul nebun de a schimba comunitatea si metehnele ei. Trebuie sa ne dorim sa schimbam lumea si sa credem ca acest lucru este posibil. Daca nu participam la schimbare, ea se va face oricum, dar fara noi. Nu cred ca totul este perfect, ca suntem un oras european de 5 stele, ca merita sa-i iubim pe conducãtorii comunitatii, ca este foarte bine daca ne comparam cu orase mai slabe ca noi sau mai balcanice pentru a putea dormi linistiti. Comunitatea noastra a fost obsedata de nevrozele unor conducatori si s-a afundat în tacere.

Cei multi dintre oameni  nu pot sa vorbeasca, nu mai are cine sa-i auda si nici ei nu mai cred ca merita sa-si strige nefericirea; si cel mai greu este sa-i scoti pe oameni din tacere. Sa-i convingi sa caute o cale de a vorbi, de a protesta, de a se exprima. Unii pleaca aiurea în lume, altii ramân aici, în linistea cea aducatoare de amorteala, de marasm si de iluzia cã totul e bine si traim în cea mai buna dintre lumile posibile!

Nu suntem obsedati de informare,  nu informatia lipseste cel mai mult, oamenii au nevoie de interpretari. Au nevoie de cineva care sa le explice viata, sa reconstruiasca sensuri, sa le spuna ce sa înteleaga din viata si ce sa faca. Ne înselam atunci când credem ca intelectualii nu sunt importanti, ca rolul lor s-a pierdut într-o lume cu atâtea capacitati de informare independenta. Exact acum este mai mare nevoie de oameni care sa prezinte retete, sa interpreteze caci oamenii simpli nu mai au criterii dupa care sa distinga, nu se mai pot orienta în padurea de semne si simboluri (ca sa folosesc o metafora semiologica). Oamenii sunt tot mai agresati de o viata care se desfasoara rapid, de o succesiune a crizelor, de o cerere tot mai mare pentru schimbare. Le este frica de viitor mai ales pentru ca nu-l înteleg. Si-au pierdut încrederea într-un stat care nu-i mai protejeaza si care este tot mai greu de întretinut din putinele lor resurse. Un stat care le transmite doar mesaje pe care ei nu le pot interpreta decât ca amenintari. Se uita la oamenii bogati sau la cei care se descurca si au impresia (de multe ori fondata) ca sunt niste hoti care i-au furat sau le fura mereu resursele lor.  Vom încerca sa transmitem interpretari, sa explicam, sa povestim oamenilor despre cei care reusesc, sa le marturisim sincer când nu întelegem nici noi sau când lucrurile o iau razna si sensul s-a piredut pe drum.
Poate echipa noastra pare un ultim detasament, cel al disperatilor, în încercarea de a trezi acest oras mort, o comunitate care se multumeste cu putin si nu vrea sa faca niciun gest pentru apararea propriei demnitati. Un loc unde valorile sunt calcate în picioare si doar obraznicia vorbareata ocupa spatiile unde ar trebui sa se auda vocea Cetatii.

dupa Vasile Sebastian Dancu (Revista Cultura)

(Visited 77 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.