Comunismul si arta proletara

Concepţia despre cultură a lui Lenin se baza, în principiu, pe argumentările şi exemplificările unor idei din opera scriitorilor ruşi Lev Tolsoi şi Maxim Gorky. Această nouă concepţie a culturii de clasă s-a forjat în dialogul permanent cu vechile culturi europene de tip burghez, cu preluări din arsenalul realismului burghez francez sau german şi replieri critice, adaptate noilor cerinţe revoluţionare, adoptate de acesta.

Dacă la începutul secolului al XX-lea artiştii ruşi constituiau o elită de valoare europeană, mulţi dintre ei fiind integraţi mişcărilor de avangardă cu care a debutat secolul al XX-lea, treptat, alegerea politică a mers spre înlocuirea acestor avangarde de tip burghez prin valorificarea aportului gândirii sociale a unor artişti realişti, precum Lev Tolstoi şi Maxim Gorky. „Epoca de Argint” a artei ruse care cuprinde curentele simbolismul şi acmeismul, cu artişti precum Block, Belîi, Andreev, Gumilov, Briusov, Sologub, Ahmatova, Mandelştam etc., sau cu futurişti precum Hlebnikov, Krucenîh, Maiakovski etc., era treptat repudiat.

Astfel, culturii burgheze occidentale din secolul al XIX-lea i se opune din est Lev Nicolaevici Tolstoi, a cărui replică vorbeşte despre artiştii care reprezintă vederile unor „clase degenerate”: Arta voastră, alimentând poftele pervertite ale celor înstăriţi, e artificială, obscură, întortochiată, afectată, spunea acesta. Adevăratele modele trebuie să fie cele înţelese de toată lumea, un limbaj simplu al inimii, precum basmele şi cântecele populare. Numeroase au fost nuanţările teoretice interpretative referitoare care au anticipat sau au mers paralel cu opera tolstoiană şi care au stat la baza creării platformei realismului social-istoric, menit să contureze modelul de creaţie al noii culturi comuniste.

Divergenţele teoretice cu vechea cultură au convins artiştii să îmbrăţişeze noile teorii ale social-democraţiei istorice, exponenţii lor privindul pe Tolstoi ca pe un predecesor ilustru. Simpatia cu care strategul revoluţiei bolşevice – Lenin – l-a privit pe Tolstoi, deşi acesta făcea parte din altă clasă socială decât cea pe care o investise cu vocaţia mesianică a schimbării ordinii sociale, i-a plasat acestuia opera în centrul exempificărilor teoretice sortite să fie modelul noii culturi. Lenin explică această opţiune prin faptul că Tolstoi a reuşit să facă în opera sa o prezentare genială a epocii de pregătire a Revoluţiei bolşevice, el însuşi înţelegând mai bine „ce avea de făcut” pentru succesul acesteia. Faima mondială de care se bucura Tolstoi l-a aşezat pe scriitor în fruntea acelor artişti pe care îi preţuia întreaga mişcare muncitorească rusă, opera sa fiind privită ca o adevărată oglindă a Revoluţiei ruse.

În pofida faptului că Lenin îl socoteşte pe Tolstoi un artist incomparabil, de vocaţie universală, recunoaşte subiectivitatea acestuia în faţa modelelor sale, nobili şi artistocraţi, escamotândule anumite defecte, chiar dacă se dovedeşte profund afectat de inegalitatea socială pe care o apără aceştia. Mergând pe tradiţia Marelui Realism al secolului al XIX-lea reprezentat de romanul francez (Stendhal, Zola, Balzac, Flaubert), a dat comentariilor sale un net ascuţiş polemic, o nuanţă de utopie şi de anarhism care se regăseşte şi în atitudinile lui de viaţă, până la încercarea sortită eşecului de a aplica pe domeniul său de la Iasnaia Poliana principii care să atenueze starea de inegalitate cruntă care despărţea viaţa sa de mizeria celor mulţi. Lenin a apreciat nu atât metodele lui Tolstoi, cât mai ales talentul său de a analiza stările sociale pe care încerca să le schimbe. Metodele lui Tolstoi – a decis Lenin – trebuiau să stea la baza artei şi a culturii bolşevice, ca instrumente de propagandă. Revoluţia trebuia să schimbe – în pofida convingerilor tolstoiene – societatea prin violenţă.

În cele din urmă, Lenin a găsit şi artistul potrivit, prin opera sa, să furnizeze modelul de exemplaritate pentru artistul nou. Acesta se numea Maxim Gorky, pe care l-a investit cu rolul de exponent al metodei realismului socialist pe care voia să o propovăduiască. Spre deosebire de Tolstoi, Gorky avea o origine socială modestă şi s-a apropiat din tinereţe de mişcarea social-democrată, acceptând, în cele din urmă, rolul cu care l-a investit Lenin. După Revoluţia înfrântă din 1905, Gorky se auto-exilează pe insula Capri (Italia), unde rămâne până în 1909, fiind adesea vizitat de Lenin sau de alţi revoluţionari, devenind sfătuitorul acestora. Gorky era un exponent preţuit al revoluţionarismului rus şi, profitând de faptul că alesese să trăiască în vestul Europei, a legat relaţii strînse cu vechii social-democraţi germani ca Auguste Babel, Kaustky, Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg, Franz Mehring etc., opera sa fiind apreciată de aceştia. De pildă, romanul său Mama a fost obiect de discuţii în cadrul Congresului al V-ea al Partidului Social Democrat din Rusia ale cărui lucrări s-au desfăşurat în exil, la Londra. Opera sa se înscrie pe linia tradiţională a realismului, beneficiind de temperamentul romantic al autorului, de arguţia stilului şi de un pathos al revoltei, conferindu-i o dimensiune militantă. Pe de altă parte, simplitatea şi rafinamentul accesibile ale stilului său lau aşezat printre caracterele umaniste cele mai admirate ale epocii.

După Revoluţia bolşevică din anul 1917, Maxim Gorky este insistent chemat de Lenin să participe în Rusia la proiectul schimbărilor pe care le preconizau revoluţionarii. Deşi acceptă, revenind în Rusia, Gorky constată repede cu nemulţumire că ideile sale artistice nu se potrivesc cu schimbările catastrofice introduse de revoluţionari prin „comunismul de război” şi părăseşte din nou ţara. În cele din urmă, după moartea lui Lenin, se lasă sedus de propunerile pe care i le face Stalin, revine în Rusia şi primeşte o reşedinţă de lux, casa fostului milionar Riabuşinski (devenită mai târziu Muzeul Gorky), acceptând cu satisfacţie onorurile la

care se preta regimul bolşevic. Între altele, devine un simbol al Revoluţiei ruse, cu numele său fiind botezat avionul Antonov 20 – una din primele realizări ale tinerei industrii aeronautice sovietice – preţuirea aceasta ostentativă mergând până într-acolo încât un asteroid, cel numerotat cu nr. 2768, să primească numele lui. În schimbul acestor onoruri, este nevoit să plătească această faimă, precum şi noul confort social, prin acceptarea lagărelor de reabilitare prin muncă ale duşmanilor Revoluţiei, justificând astfel, prin propria sa atitudine, Gulagurile sovietice. Odată compromisul făcut, Gorky, devenind dezirabil, primeşte cea mai mare distincţie culturală sovietică, Ordinul Lenin. Prezenţa sa în Rusia, după ce părăsise Italia fascistă, a fost socotită ca o mare victorie ideologică a comunismului bolşevic şi a fost exploatată ca atare de către Stalin, a cărui preţuire ostentativă a mers până la a purta pe propriii umeri sicriul scriitorului care a murit în anul 1936.

În artele plastice, tendinţa de a reveni la mesajul de tip literar (ideologic) practicat altădată de pictorii „peredvişnici” (ambulanţi) se amplifică după anii 1934. Portretul, scena istorică, compoziţiile dramatice, militante şi însufleţitoare sunt realizate într-o tehnică tradiţională, cantonată adesea în limitele academismului. Personajele care populează pânzele sunt muncitorii, ţăranii, oamenii politici, mulţimile surprinse asistând la ceremonii publice, oficiale, din oglinda lucrării fiind alungaţi vechii mecenaţi, susţinători ai artei de odinioară, regii şi împăraţii, aristocraţii, conducătorii de oşti, prelaţii. Modelele artei clasice sunt înlocuite de „noutatea” noii orânduiri, imaginile pline de grandoare exprimă o viziune eroică, prometeică asupra Revoluţiei, comunismul câştigă o viziune escatologică, o vocaţie universală, conceptul eroului (Stalin) alcătuind nucleul central al inspiraţiei artistice. Stilul stalinist devine dominant şi prin intruducerea practicii de a stimula astfel de creaţii prin instituirea unor premii de mare valoare, cum au fost Premiile Lenin, acordate începând cu anul 1941 de către jurii „de specialişti” artişti, a căror opţiune artistică trebuia contrasemnată de Stalin. Astfel, din cele 18 premii anuale de care se bucura arta plastică, multe dintre ele erau acordate la sugestia celui mai mare „specialist”, care nu putea fi contrazis – adică Stalin.

Printre aceşti artişti, „stimulaţi” să practice realismul socialist, se rătăcesc şi alţi artişti europeni, dar majoritatea, după o scurtă derută, cum a fost cazul lui Picasso, revin la vechea lor profesiune de credinţă.

Din păcate, această cale a libertăţii era accesibilă doar acelor artişti care trăiau în vestul Europei, pentru că arta ţărilor socialiste a fost invadată de modelul sovietic impus cu forţa tancurilor dar şi la masa tratativelor de pace cu toate mijloacele propagandei de partid, cei care nu se supuneau fiind efectiv excluşi de la manifestările oficiale ale artei subordonate statului comunist.

Articol dupa Vasile Radu

Sursa : revista Tribuna