MÂNA LUNGĂ A SECURITĂŢII

MÂNA LUNGĂ A SECURITĂŢII

by -
2 586

Această – securitate – constituită după modelul sovietic, având ca scop reprimarea oricărei încercări de protest împotriva abuzurilor săvârşite de uneltele „fără neam şi Dumnezeu”, şcolite de consilierii sovietici, această oribilă maşină de zdrobit oameni, şi-a găsit sursa de existenţă din inventarea de procese, condamnând oameni nevinovaţi la muncă forţată, exploatându-i până la epuizarea fizică sau exterminare, după ce le confiscaseră toate bunurile lor şi ale familiilor acestora.

Nemulţumiţi de jaful săvârşit în ţară, acţiunea criminală au continuat-o şi asupra celor ce reuşiseră să emigreze, sau asupra celor ce refuzaseră să revină sub ocupaţia sovietică. Nu au scăpat de această urmărire nici „tovarăşii de drum” care, săturându-se de iadul pe care-l sprijiniseră să se instaureze, la prima ocazie, au reuşit să aleagă libertatea.

Metodele de pedepsire au fost multiple, fără niciun fel de remuşcări, ieşite din practica unui regim corupt, bazat pe furt şi crimă, pentru a îngrozi lumea şi a ascunde adevărul, după spusele lui Lenin:

„Amintiţi-vă că Marx ne-a învăţat că teoriile nu au decât o valoare pur fictivă, o valoare de instrument… Să vă intre bine în cap că bolşevismul reprezintă un triplu război: războiul barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor putrezi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului. Ori, în aceste războaie, nu alegem armele. Individul este ceva care trebuie suprimat. Cel care rezistă, va fi suprimat ca o tumoare malignă. Sângele este cel mai bun îngrăşământ oferit de natură…”

Obiectivul românesc l-a urmat pe cel bolşevic, pas cu pas şi pe plan intern, în România devenită o „gubernie” sovietică, şi pe plan extern, pe teritoriile imperialismului „putred”.

Conform schemei de organizare, contraspionajul şi Direcţia de Informaţii Externe, la început, au fost dirijate de Preşedinţia Consiliului de Miniştri şi conduse de Serghei Nicolau, (fost Serghei Nikonov) basarabean venit din Franţa, ca să organizeze o reţea comunistă în slujba Moscovei, sarcină neîndeplinită deoarece a intrat pe perioada războiului, în temniţele de la Doftana şi Caransebeş.

Când Ana Pauker a luat Ministerul de Externe, l-a trimis sub acoperire diplomatică pe Solvan Viteanu în Elveţia ca să afle conturile românilor din băncile elveţiene, ca să-i poată forţa să predea valuta, regimului comunist. Elveţienii l-au descoperit şi condamnat. Drept represalii, şi românii au arestat pe elveţienii din România şi, după ce unul dintre ei – Matta,- a murit la MAI, pe ceilalţi elveţieni i-au expulzat în 1950.

Gustul după valută i-a făcut pe şcoliţii Moscovei să se aventureze în tot felul de „afaceri necinstite”, mergând la şantaje şi vânzări de fiinţe umane, ca pe sclavii de odinioară.

Prezentam in continuare cateva detalii despre activitatea Securitatii in afara granitelor pentru ca cititorii sa isi faca o idee asupra amplorii activitatii acestei organizatii malefice.

* **

COEXISTENŢA PAŞNICĂ

Acest principiu era lansat după moartea lui Stalin, ca ruşii să se dezmeticească din încurcătura în care-i lăsase „farul” omenirii, Hrusciov urmărind, la adăpostul lui, să înfrâneze acţiunile agresive ale cercurilor „reacţionare” imperialiste, în timp ce Eisenhower şi John Foster Dulles au accentuat necesitatea păstrării frontului occidental unit, pentru susţinerea condiţiilor păcii. Dar aceasta însemna, pentru sovietici, câştigare de timp pentru creşterea influenţei partidelor comuniste în sânul lumii imperialiste, pentru creşterea procesului revoluţionar mondial. Pomana rusească după moartea călăului a constat în eliberarea a 9.626 de prizonieri germani.

Prin această deschidere spre occident au profitat şi ruşii şi românii, mai ales că primii fuseseră vizitaţi de Adenauer, iar la Bucureşti ajunsese vestea preluării puterii de către Charles de Gaulle în Franţa.

Moscova s-a grăbit să-şi mute centrul de coordonare al luptei invizibile la Berlin, unde a fost trimis căpitanul NKVD, Evgheni Runge, un tânăr de 30 de ani, foarte zelos.

Bucureştiul nu s-a lăsat mai prejos şi a trimis la Paris pe Mihail Caraman, tot de 30 de ani şi în acelaşi an, 1958.

Amândoi erau antenele înaintate ale războiului din umbră şi românul, tovărăşeşte, îl aproviziona cu „noutăţi” aflate prin reţeaua lui din cadrul NATO care avea sediul în Franţa, unde staţionau 26.000 soldaţi americani ce deserveau 14 baze şi 40 de depozite cu materiale strategice.

Totul mergea „perfect”, dar în Mai 1967, la conducerea NKVD-ului a ajuns Iuri Andropov care-şi propusese să restaureze instituţia, să revizuiască şi să schimbe structurile organizatorice.

Evgheni Runge, cu toate că ajunsese la gradul de lt. colonel şi era bine văzut de vechea conducere, şi-a văzut viitorul ameninţat. Şi-a adunat într-o valiză ce avea mai important şi, pe 10 Octombrie 1957, la ora 3:30, cu o maşină, a forţat intrarea pe pista aeroportului berlinez şi a ajuns la avionul cu motoarele în plin. Cum a pus piciorul împreună cu soţia şi copilul, acesta şi-a luat zborul peste Atlantic.

Peste două zile au început anchetele în RFG şi în acelaşi timp sângele a început să curgă, cinci, fie că s-au spânzurat, otrăvit sau împuşcat, au părăsit lumea invizibilă pentru care lucraseră, tot pentru una invizibilă, dar în linişte deplină. Ziarele anunţau cazuri de depresiune.

După 6 luni de anchetă, analizându-se situaţia din „mina” Evgheni Runge, s-a ajuns la concluzia că zece mii de agenţi lucrau pentru KGB în RFG şi foarte mulţi în Franţa, unii fiind manipulaţi fără să ştie.

După ce s-a informat la sursă, Simon Rotenstein, component al grupului venit de la Centrala Europeană a ajuns la concluzia că NATO era străbătut de un mare pericol. Şi după 15 zile, echipa s-a înapoiat pe bătrânul continent ameninţat, având în urechi cuvintele lui Evgheni Runge:

„Oamenii noştri sunt bine fixaţi în „mobilele” voastre din Franţa, cu dosarele voastre în mână şi nu au altceva de făcut decât să le transfere”.

Când condiţiile politice au permis, trei funcţionari francezi s-au dus, pe 20 Iunie 1970, să stea de vorbă cu rusul ce-şi câştigase libertatea şi, pe 2 Iulie 1970, s-au înapoiat cu ultimele cuvinte în urechi:

„…fiţi atenţi cu ambasada română de la Paris, riscaţi să vă ardeţi degetele. Prin mine treceau mesajele lor spre Moscova”.

Cei 12 ofiţeri de securitate români cu acoperire diplomatică, componenţi ai reţelei Caraman, au luat drumul Bucureştiului expulzaţi, iar cei 11 funcţionari francezi anchetaţi, anihilaţi, câţiva condamnaţi şi doar unul, colonelul Charles de Juquet, baron de la Salle d’Anfreville, care se întâlnise de câteva ori cu Ion Iacobescu, nu a mai suportat a doua anchetă şi s-a aruncat de la etajul 4, în ziua de 4 August 1970, la locuinţa lui din Ivry.

* * *

DUPĂ HELSINKI, ACELAŞI JOC DUBLU

Am văzut că sub „coexistenţa paşnică” câştigul a fost tot de partea URSS-ului, căruia i s-au recunoscut terenurile furate cu ajutorul lui Hitler şi mai mult, şi-a instalat centrul de spionaj împotriva Europei occidentale, în Berlin.

Drepturile omului semnate la Helsinki au început să funcţioneze numai înr-un sens: să se protesteze pentru procomuniştii care nu puteau să-şi desfăşoare activitatea conform planului de export al revoluţiei marxiste.

Protestele emigraţiei din apus în favoarea celor sugrumaţi şi torturaţi în răsărit, nici nu erau luate în seamă, sau din când în când, se mai da drumul vreunuia.

În România, cu toate că deţinuţii politici fuseseră eliberaţi, ei intraseră în marea închisoare a ţării, transformată în temniţă înconjurată de sârmă ghimpată, de unde cetăţenii erau vânduţi ca şi sclavii, sau erau urmăriţi pas cu pas pentru a fi transformaţi în delatori şi trimitea oameni „şcoliţi” să-i ameninţe pe exilaţi, sau să-i şantajeze cu viaţa celor rămaşi ca sclavi în ţară. Mai mult, la indicaţia lui Brejnev, Ceauşescu s-a angajat să transforme terorismul internaţional într-un instrument al exportului comunismului, intrând în legături strânse cu Libia lui Gaddafi şi cu Organizaţia de Eliberare a Palestinei a lui Arafat, organizând pedepsirea emigranţilor români revoltaţi de teroarea exercitată în ţară.

Astfel, Ion Mihai Pacepa, după ce s-a desprins din sistemul represiv, scrie că a fost de faţă când Ceauşescu i-a ordonat generalului Nicolae Doicaru pedepsirea lui Emil Georgescu: „Nu-mi raporta că a fost omorât… am să aflu din presa occidentală”. Grăbit, şi-a stricat concediul, fugind să potolească minerii din Valea Jiului, însoţit de Nicolae Pleşită (prim adjunct al ministrului de interne). Acesta, după ce şi-a aranjat oamenii să-i hăituiască pe minerii neascultători, întors la Bucureşti, l-a chemat pe Paul Goma, pe 17 Noiembrie 1977 şi, în loc de rămas bun, l-a avertizat că dacă nu-şi ţine gura, „braţul lung al revoluţiei” îl va ajunge oriunde şi ca dovadă, i-a spus că un semn va primi de la el de cum va ajunge la Paris, accentuând:

„Noi nu te-am putut hali – să zicem că n-am vrut să ne mânjim. Dar noi suntem peste tot. Dacă te-am fi lichidat aici, pe loc, ar fi ieşit scandal, ori noi, în momentul de faţă, nu vrem scandal. Aşa că am decis să te dăm pe mâna exilului românesc, care o să te halească în doi timpi şi trei mişcări”.

Şi într-adevăr, după proverbul „gura păcătosului, adevăr grăieşte”, imediat au sărit pe el, Virgil Gheorghiu, urmat de cadre militare, precum Adrian Chintescu, I.V. Emilian, Ion Pantazi (proaspăt refugiat) şi alţii ca Theo, Solacolu, Lozovan…, fiindcă ordinul securităţii se execută.

Cum a ajuns la Paris, Paul Goma a auzit primul semn al lui Pleşiţă, că „telegrama a fost înmânată ” cu o zi înainte Monicăi. Telegrama a fost înmânată cu un an întârziere de când Ceauşescu ordonase lui Pacepa şi Doicaru: „Monica Lovinescu trebuie făcută să tacă. Nu omorâtă. N-am nevoie de nişte investigaţii franceze şi americane neplăcute… Eu vreau ca să devină un cadavru viu. Folosiţi mâna străină de lucru, ca să evităm bănuiala vreunui amestec”.

Până acum am văzut că în SUA, D.I.E. folosise mafia italiană din Cosa Nostra, în Germania şi Austria, făcuseră apel la mafia siciliană, iar acum, pentru Franţa, securistul Gherghe Şerbănescu, care făcea legătura între celule ale Organizaţiei de Eliberare a Palestinei conduse de Arafat, a făcut apel la Hani Hassan – creierul mafiot al acestei organizaţii. Acesta a trimis trei agenţi, dintre care unul deghizat în poştaş, s-au prezentat pe 8 rue François Piton-75.019 – din Paris ca să înmâneze o telegramă. Când Monica Lovinescu a deschis uşa ca să primească „telegrama”, ceilalţi din spatele poştaşului, s-au repezit şi au bătut-o în mod bestial, încât a fost internată la spital. Când Paul Goma a ajuns la Paris, pe 24 Noiembrie 1977, s-a dus s-o viziteze la spital.

Ceauşescu l-a răsplătit pe Gheorghe Şerbănescu, înălţându-l la gradul de lt. colonel şi folosindu-l ca translator personal pentru limba arabă. În 1991, Ion Iliescu l-a numit ambasador în Kuweit.

dupa Cicerone Ioniţoiu

sursa: http://www.literaturasidetentie.ro

(Visited 137 times, 1 visits today)

2 COMMENTS

  1. Atentie,a inceput cenzura blogurilor! Asta seara am primit acest e-mail:”Blogul ROMANIA IN AGONIE , http ://salvatiromania.wordpress.com , prima victima a cenzurii internetului de catre sistem. Din pacate, se pare ca inceputul sfarsitului nostu, al blogerilor anti system se apropie cu pasi mai repezi decat ne-am asteptat.
    Multumesc tuturor vizitatorilor care m-au onorat cu prezenta lor pe acest blog, si totodata doresc sa-I anunt ca imi voi continua munca incercand sa reconfigurez un alt blog identic cu cel vechi.
    Adresa noului blog este : http://salwatiromania.wordpress.com cu rugamintea ca cei care ma sustin de de-a linkul mai departe..!” Doamne ajuta!

  2. Deosebit de interesant articol,mi-as dori sa mai citesc astfel de teme despre securitatea romineasca si in special care a fost rolul lor la lovitura de stat din’89!.

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.