Lucian Boia și mitizarea istoriei – Recenzii ale acad. Ioan Aurel Pop (II)

Discursul comunist: recuperarea trecutului (p. 112-117)

Dl. Boia ne asigură că în jurul anului 1960 (spre 1964), comunismul românesc părăsea „internaționalismul”, optând pentru „naționalism”. Persistă iarăși o nedumerire în legătură cu semnificația termenilor: dacă naționalismul înseamnă o exagerare condamnabilă a sentimentului național (cum pare să sugereze dl Boia în capitolele anterioare), atunci oare ce s-a întâmplat prin 1960 în România merită acest nume? Permisiunea de a pomeni în context românesc numele lui Mihai Viteazul sau Alexandru Ioan Cuza să însemne „naționalism”? Nu este oare doar o tentativă, deocamdată, foarte timidă, de recuperare a unor valori naționale, exilate cvasicomplet în alte sfere, între 1948 și 1958 (1964)? Evident, discursul naționalist poate să fie uneori o diversiune în fața dificultăților reale acumulate (p. 113), dar, în cazul particular evocat, el a fost și o reechilibrare sinceră din partea unor istorici a tabloului excesiv sovietizat, slavizat, internaționalizat, al trecutului românesc. Afirmarea de către politruci și instrumentele lor a caracterului slav al românilor, ascunderea, acoperirea sau chiar martelarea inscripțiilor din limba latină, ignorarea vechilor legături cu Occidentul „decadent”, deformarea și falsificarea grosolană a trecutului și altele au declanșat o reacție firească în anumite medii intelectuale românești. Natural, partidul dirija și controla acest proces, dar exista din partea multor intelectuali autentici o dorință sinceră de revenire la valorile reale, la adevăr, în condițiile date. Astfel, timp de mai bine de un deceniu (înainte de 1960 – circa 1970), conștiința românească nu a perceput și nu avea cum să perceapă un „naționalism comunist”, fiindcă acesta nu exista. A fost atunci o etapă distinctă de revenire treptată la valori autentice românești, – nu la toate, ci la acelea agreate de ideologia comunistă -, dar fără disonanțe grave, fără exagerări patriotarde. Erau criticate unele „realități burgheze”, erau ignorate capitole întregi, mai ales din istoria moderna și contemporană, era supralicitată „mișcarea muncitorească din România”, dar, în linii mari, o mare parte a trecutului românesc era restituită în mod decent, echilibrat profesionist. În acei ani au fost publicate (republicate) cărțile lui P. P. Panaitescu despre comunitatea rurală la români în evul mediu și despre istoria culturii românești, a lui Henri H. Stahl (membru al echipei și școlii gustiene) despre satele devălmașe, ale lui Andrei Oțetea despre mișcarea din 1821, despre Renaștere și Reformă, ale lui David Prodan despre iobăgie și Supplex Libellus Valachorum, ale lui Constantin și Hadrian Daicoviciu, Radu Vulpe, Dumitru Tudor despre daci și daco-romani, a lui Pompiliu Teodor despre evoluția istoriografiei românești etc., etc. Se reînnodau direcții fertile din epoca interbelică și se stabileau conexiuni noi cu marile curente ale scrisului istoric universal. Este evident că totul era controlat, că autorii, fie și numai formal, trebuiau să plătească tribut ideologiei marxiste, să privilegieze economicul, să vorbească de „orânduiri social-economice”, dar esența istoriei noastre rămânea nealterată. Românii erau iarăși o entitate în familia popoarelor neolatine, aveau propria istorie, pe care tinerii o puteau învăța la școală. Anii aceștia, deși fac parte din perioada comunistă, nu stau sub semnul exagerărilor naționaliste.

Dl. Boia critică mult prea apăsat perioada 1964-1971 (conform periodizării domniei sale), arătând că atunci nu a putut fi vorba despre o „liberalizare”. Și aici, ca și în chestiunea adevărului istoric, dl Boia caută absolutul și, natural, constată că nu-l găsește. Ceea ce s-a petrecut în deceniul menționat a fost mai bine și decât în „obsedantul deceniu” stalinist, și decât în perioada de după 1971-1974 (până la 1989), a naționalismului comunist. Atunci de ce să nu recunoaștem în acest caz, parafrazând, un „echilibru între antiteze”, de ce să nu spunem clar că, în cadrul regimului comunist, perioada de după 1960 până spre 1971-1974 a fost cea mai bună sub aspectul restituirii și reconstituirii trecutului?

*Ioan Aurel Pop – Istoria, adevărul și miturile, p. 80-82, Editura Enciclopedică, București, 2014