Începutul desprinderii de Berlin

Începutul desprinderii de Berlin

by -
0 672

Luna iulie a adus pentru lumea politică românească şi, în primul rând, pentru mareşal un semnal de alarmă. Mai întâi, eşecul ofensivei de vară a Wehrmachtului a arătat că, nici măcar când condiţiile de climă se îmbunătăţeau, armata germană nu mai era în stare să obţină victoria. Dacă pentru opinia publică dimensiunile înfrângerii germane în bătălia de la Kursk (5 iulie-23 august 1943) — în fapt, cea mai mare bătălie, prin efectivele angajate, mai ales blindate, a celui de-al doilea război mondial — nu au fost atât de evidente, pentru un militar ca Antonescu pierderea iniţiativei strategice de către Germania era evidentă.

Concluzia desprinsă de Antonescu din înfrângerea de la Kursk şi din evenimentele din Italia (căderea lui Mussolini la 25 iulie, urmată de armistiţiul semnat de guvernul Badoglio la 3 septembrie, făcut public la 8 septembrie) a fost exprimată în mesajul transmis de colonelul Traian Teodorescu, ataşatul militar la Ankara, omologului său britanic, generalul A.C. Arnold: mareşalul punea la dispoziţia forţelor anglo-americane, care ar veni înaintea celor sovietice, 42 vagoane de aur, 2 vagoane de valută-hârtie, 400 vagoane de grâu, 300 vagoane de porumb şi 22 de divizi.

În timp ce puterea şi opoziţia îşi legau toate speranţele de anglo-americani, conferinţa de la Teheran a celor trei mari — Stalin, Roosevelt şi Churchill (28 noiembrie-1 decembrie 1943) — respingea planul unei debarcări anglo-americane în Balcani. Neştiutoare de această hotărâre, clasa politică românească şi populaţia ţării erau încă departe de înţelegerea adevăratei situaţii. Scriitorul Paul Morand, ministrul Franţei (regimul de la Vichy, desigur) la Bucureşti, a descris excelent în raportul său din 22 octombrie 1943 starea de spirit din ţară: „România trăieşte într-un fel de euforie. Recolta a fost excelentă, se mănâncă pâine albă, inflaţia a umplut multe pungi, afacerile merg, salariile funcţionarilor publici tocmai au fost crescute cu 30 la sută. Panică şi euforie, iată o singură contradicţie. Este aceea a României în preajma iernii 1943-1944. Ea este simbolul indiferenţei din această ţară, care a rezistat, în cursul secolelor, la ocupaţia străină, la invazii, dar în care bogăţia, care ţâşneşte cu uşurinţă din pământ, a dat oamenilor o încredere neclintită. Românii sunt conştienţi că se află pe marginea prăpastiei, dar nici unul din ei nu se îndoieşte că un miracol îi va salva”.

Din 1941, de când se încheiase eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, teritoriul României nu mai cunoscuse ororile şi distrugerile războiului.

În zorii zilei de 12 iunie 1942, 12 bombardiere americane (din cele 13 decolate de la Fayd, Egipt) au pătruns în spaţiul aerian al ţării, venind dinspre Marea Neagră, şi au aruncat bombe la întâmplare de la Constanţa până la Ploieşti (unde au fost distruse trei case!). Cel dintâi raid aerian american în Europa, cel dintâi asupra României, cel dintâi asupra Ploieştiului, cel dintâi în care au fost utilizate aparate de tip Consolidated B-24 „Liberator” a fost un eşec atât de grav, încât americanii l-au trecut sub tăcere, cum au procedat şi românii, şi germanii.

Aşa se explică opinia larg răspândită — dar, evident, greşită — că primul atac aerian american asupra României ar fi fost cel din 1 august 1943. La operaţia „Tidal Wave” (Valul nimicitor) au participat 177 de „Liberatoare”, decolate de la Benghazi (Libia), care au atacat perimetrul petrolifer Ploieşti. Deşi, de astă dată, distrugerile au fost importante, reparaţiile      s-au făcut rapid, iar americanii au pierdut 54 de aparate, din care 36 pe teritoriul român. Rata ridicată a pierderilor a determinat nerepetarea atacurilor, până când aviaţia SUA a dispus de bazele din sudul Italiei.

Într-o Europă greu lovită de război, România rămânea o insulă de prosperitate şi linişte, unde se petreceau lucruri stranii. Regele Mihai vizita pe prizonierii americani, deţinuţi confortabil pe Valea Prahovei, la Timişul de Jos (bucătarii erau prizonieri ruşi!), iar în timp ce punerea în practică a „Soluţiei finale” (Endlosung) ducea la moarte milioane de evrei în lagărele germane, la Bucureşti fiinţa teatrul evreiesc „Baraşeum”.

Operaţiile militare se apropiau însă rapid de această oază de pace în timp de război. După dezastrul de la Stalingrad, se începuse refacerea armatei, în timp ce trupele din Caucaz luptaseră remarcabil în capul de pod Kuban, pentru a permite retragerea forţelor germano- române din Caucaz în Crimeea. Loviturile puternice date de Armata Roşie Wehrmachtului au constrâns pe germani la „replieri” succesive, astfel că, în urma Operaţiunii Uman-Botoşani    (5 martie-17 aprilie 1944), trupele sovietice au intrat pe teritoriul României. La 2 aprilie, când Armata Roşie a pătruns în Vechiul Regat, V.M. Molotov a declarat că „guvernul sovietic nu urmăreşte scopul de a dobândi vreo parte din teritoriul României sau de a schimba orânduirea socială existentă în România”; el arăta că „intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României este dictată exclusiv de necesităţi de război şi de faptul că trupele inamice continuă rezistenţa”. Moderaţia declaraţiei sovietice se integra strategiei lui Stalin de a-i convinge pe partenerii săi occidentali că URSS nu urmărea comunizarea continentului european; dictatorul de la Kremlin, care ordonase în 1943 „autodizolvarea” Cominternului, în acelaşi scop, înţelegea că fiecare probă de renunţare formală la mesianismul comunist atrăgea noi concesii din partea lui Churchill şi Roosevelt. Pe măsură ce Wehrmachtul recula sub loviturile Armatei Roşii, România intra progresiv în triunghiul de forţe Moscova-Londra-Washington.

Pentru a împiedica repetarea evenimentelor din Italia, în Ungaria şi România, Hitler a ordonat la 26 ianuarie 1944 înaltului Comandament german să elaboreze planuri de ocupare a celor două ţări de îndată ce ar fi apărut semnele unei iminente defecţiuni (Planurile „Margarethe” I şi II).

Fidelitatea manifestată de Antonescu, în cursul întrevederii cu Hitler, din 26-28 februarie, l-a determinat pe Fuhrer să ordone abandonarea lucrărilor privind planul „Margarethe II”. În schimb, „Margarethe I” avea să fie curând pus în aplicare şi trupele germane vor ocupa Ungaria (19 martie).

Infidelitatea beneficiarei dictatului de la Viena şi planul de intoxicare strategică a înaltului Comandament german, elaborat de serviciile secrete anglo-americane, aveau să ducă la o declaraţie a Fuhrerului, de mult aşteptată de Antonescu.

În vederea realizării debarcării în Franţa (Operaţiunea „Overlord”), a fost lansată o vastă operaţie de inducere în eroare a înaltului Comandament german, care trebuia să fie făcut să creadă că, în afara Franţei, anumite zone ale teritoriilor controlate de Reich („Fortăreaţa Europa”, cum le numea propaganda germană) sunt pe punctul de a fi pierdute, ca urmare a defecţiunilor politice sau a unor operaţii aliate. Obiectivul acestui plan era de a determina înaltul Comandament german să retragă trupe din Franţa — unde urma să se facă debarcarea — pentru a le duce în zonele crezute în primejdie. România a fost inclusă şi ea în acest plan: Hitler trebuia fi făcut să creadă că mareşalul urmăreşte desprinderea de Reich şi, pentru a împiedica defecţiunea, care ar fi lipsit Germania de preţioasele câmpuri petrolifere, să fie determinată să ocupe România, aducând trupe din Franţa.

La sfârşitul lui februarie plecase la Cairo, ca emisar al opoziţiei, dar cu încuviinţarea lui Antonescu (care discutase cu el înainte de călătorie), prinţul Barbu Ştirbey. El urma să poarte negocieri cu reprezentanţii Marii Britanii, SUA şi URSS în vederea încheierii armistiţiului. Negocierile urmau să se desfăşoare în secret, dar anglo-americanii au hotărât să le integreze planului de intoxicare strategică a germanilor. În consecinţă, ei au comis indiscreţii voite, lăsând să apară în presă informaţii despre misiunea lui Ştirbey la Cairo şi prezentându-l pe prinţ ca pe un emisar al guvernului Antonescu.

Pentru a-l păstra pe mareşal alături de Reich, Hitler s-a decis să-i ofere lui Antonescu o satisfacţie care — era convins — avea să-l facă pe conducătorul statului român să preţuiască alianţa — fără tratat — cu Reichul. La întrevederea din 23-24 martie Hitler i-a spus lui Antonescu că „După atitudinea neloială a guvernului ungar şi întrucât nici România, nici Ungaria nu au acceptat vreodată în sinea lor (innerlich) arbitrajul de la Viena şi, după ce Italia este acum căzută, Germania nu consideră oportun să mai figureze ca semnatară a arbitrajului de la Viena”. Antonescu, oricât de întunecată era situaţia de pe front, a trăit „his finest hour”, chiar dacă Fuhrerul l-a rugat să nu facă publică această declaraţie. A cere unui român să păstreze un secret este a-i cere imposibilul. Antonescu i-a comunicat, având în vedere funcţia sa, generalului Ion Gheorghe, ministrul României la Berlin, cuvintele Fuhrerului, apoi, reîntors acasă, i-a spus văduvei lui Goga: „Poţi să-mi săruţi mâna, căci am redobândit Transilvania”. Egeria mareşalului i-a comunicat vestea soţiei generalului Ilie Şteflea, şeful Marelui Stat Major…

Negocierile prinţului Ştirbey (căruia în mai i s-a alăturat, venit din ţară, Constantin Vişoianu) la Cairo nu aveau alt rost decât să-i ţină în alertă pe germani, până la efectuarea debarcării. O dată Operaţiunea „Overlord” realizată, ele şi-au pierdut interesul pentru anglo-americani. Un diplomat britanic, Christopher Steel, se întreba dacă ele meritau să mai fie continuate: „în primăvară — scria el —, aceasta era important, pentru că negocierile de armistiţiu şi ameninţarea ieşirii din război a României blocau trupe germane care, altminteri, ar fi putut să fie folosite împotriva Overlord (numele de cod al operaţiunii de debarcare în Franţa — n.n.). În realitate, în împrejurările de faţă, interesul nostru pentru Maniu ar putea numai să ne încarce cu anumite angajamente de ordin moral, care ne-ar crea dificultăţi, în general, şi cu ruşii, probabil, în special, dacă ar renunţa la termenii armistiţiului propus de ei”.

Marea Britanie subordonase total sprijinul acordat opoziţiei democratice din România bunelor raporturi cu URSS, ţara care aducea contribuţia decisivă la înfrângerea Germaniei. Preocupat să împiedice, totuşi, o prezenţă militară sovietică în Grecia, avanpostul european al Suezului — punct de considerabilă însemnătate strategică pentru Marea Britanie —, Churchill dorea o delimitare a sferelor de influenţă britanică şi sovietică în Europa de Sud-Est, delimitare care să includă Grecia în zona de interes a Londrei. Această împărţire a fost precipitată de înaintarea Armatei Roşii pe teritoriul României şi de iritarea Moscovei provocată de activitatea grupului de agenţi secreţi britanici „Autonomous” (paraşutat în România în noaptea de 21-22 decembrie 1943 şi arestat a doua zi). Înzestrate cu post de radio-emisie şi recepţie de care s-au folosit cu permisiunea autorităţilor române pentru a transmite mesaje Aliaţilor, ei au purtat discuţii cu unii demnitari români (Eugen Cristescu, şeful SSI, generalul Piky Vasiliu, subsecretar de stat la Interne). Prezenţa celor trei membri ai grupului „Autonomous” (A. G. Gardyne de Chastelain, Ivor Porter şi Stelian Meţeanu) a fost considerată la Moscova ca un joc al Londrei în spatele aliatului sovietic.

Pentru a curma aceste suspiciuni, A. Eden, ministrul de Externe, a propus la 5 mai 1944 ambasadorului sovietic la Londra, F. Gusev, ca în România să fie recunoscută preponderenţa sovietică, iar în Grecia, cea britanică. în urma negocierilor sovieto-britanice, s-a ajuns la un acord pe trei luni, în privinţa delimitării zonelor de interes în Europa de Sud-Est, prin care în România se recunoştea dreptul URSS la „the first say” (dreptul de a se pronunţa prima). Valabil pentru perioada iulie-septembrie 1944, acordul a fost aprobat, la stăruinţele lui Churchill, de care Roosevelt, împotriva avizului defavorabil al Departamentului de Stat.

Considerat de Christopher Steel „un om bătrân, slab, incapabil de o acţiune hotărâtoare”, Iuliu Maniu era, în realitate, liderul necontestat al opoziţiei democratice, care reunea PNŢ, PNL şi PSD. Ezitările preşedintelui PNŢ în a organiza imediata răsturnare a regimului antonescian erau determinate de două considerente: mai întâi, hotărârea de a nu-şi asuma responsabilitatea înstrăinării unor părţi ale teritoriului naţional (Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa), ca urmare a încheierii armistiţiului, pe baza condiţiilor puse de URSS şi aprobate de Aliaţi. Maniu era de părere că, întrucât Antonescu poartă responsabilitatea angajării României în război, tot lui trebuie să-i revină şi răspunderea semnării armistiţiului şi, aşadar, a pierderii provinciilor anexate de URSS în 1940. în al doilea rând, Maniu voia să obţină garanţii ferme din partea anglo-americanilor că România nu va fi aservită de Uniunea Sovietică.

Nici Antonescu nu se arăta dispus să semneze armistiţiul (afirma însă că e gata să treacă puterea opoziţiei, dacă ea îşi asuma răspunderea unui astfel de pas), nici anglo-americanii nu se arătau receptivi faţă de temerile partidelor democratice în privinţa viitorului României. De aici lungile aşteptări şi pertractări ale liderului PNŢ, care îi exasperau atât pe Aliaţi cât şi pe tânărul rege Mihai, nerăbdător să treacă la acţiune.

Dacă informaţia lui C. Argetoianu este adevărată, suveranul, înţelegând mai bine decât partidele democratice că, deşi PCR era un grupuscul de câteva sute de membri, el avea în spate forţa Armatei Roşii şi a URSS, a fost mai puţin inhibat în a discuta cu comuniştii şi le-a cerut ca Moscova să răspundă, prin ei, la patru întrebări, înainte de a se angaja la o colaborare cu PCR: viitorul monarhiei; situaţia regelui; revenirea la România a Transilvaniei de Nord şi cuantumul despăgubirilor de război (suveranul solicita să se aibă în vedere situaţia grea a economiei, ca urmare a efortului militar). C. Argetoianu pretindea a fi văzut la L. Pătrăşcanu răspunsurile sosite de la Moscova: ele erau afirmative la primele trei întrebări, ultimul răspuns rămânând vag. În declaraţiile făcute în timpul anchetei care a precedat procesul Pătrăşcanu, I. Mocsonyi-Styrcea (este vorba de declaraţia care are elemente de veridicitate) nu aminteşte decât despre discuţii prealabile întâlnirii lui Pătrăşcanu cu regele (purtate de Styrcea) privind poziţia PCR faţă de monarhie, fruntaşul comunist declarând că, deşi partidul său era în favoarea instaurării republicii, nu considera actuală realizarea acestui obiectiv.

În timp ce suveranul era partizanul unei acţiuni rapide pentru scoaterea României din războiul împotriva Naţiunilor Unite, profitându-se de deruta din rândurile armatei germane ca urmare a ofensivei sovietice din cadrul Operaţiunii Uman-Botoşani, opoziţia democratică voia să stabilească mai întâi şi mai riguros condiţiile schimbării de front a României.

Condiţiile de armistiţiu, comunicate de URSS la 12 aprilie 1944, nu păreau dure, în afară de pierderea Basarabiei, nordului Bucovinei şi ţinutului Herţa, şi reparaţiile de război, al căror cuantum nu era indicat; se preciza chiar că guvernul sovietic nu intenţionează să ocupe România, ci doreşte ca trupele sovietice să se poată deplasa pe teritoriul ei, în vederea operaţiunilor militare împotriva Germaniei, ceea ce implica punerea la dispoziţia lor a întregii reţele de comunicaţii; clauza ce trebuia să facă „atrăgător” armistiţiul era condamnarea arbitrajului de la Viena şi oferta de a lupta în comun pentru eliberarea Transilvaniei, ce urma să fie restituită României „toată sau în cea mai mare parte a sa”. Evident, românii nu ştiau că această formulă restrictivă în privinţa Transilvaniei fusese introdusă la sugestia Marii Britanii ca mijloc de a stimula Ungaria să se desprindă de Germania.

Lipsa de progrese în discuţii şi, după debarcarea în Normandia (6 iunie 1944), închiderea practică a canalului de negocieri de la Cairo au deplasat centrul de greutate al negocierilor de armistiţiu la Stockholm. Aici, s-au desfăşurat discuţii cu ambasadoarea sovietică, Alexandra Kollontai (fiica unui general ţarist, devenită o ferventă bolşevică şi, în acelaşi timp, o propagandistă a .. .amorului liber!), şi cu consilierul ei, Vladimir Semionov, promis unei mari cariere în diplomaţia sovietică, atât din partea guvernului, prin ministrul României în Suedia, Frederic Nanu, cât şi din partea opoziţiei, prin consilierul de legaţie, George I. Duca.

Contactele cu F. Nanu fuseseră stabilite din iniţiativa părţii sovietice, care, cu prilejul înmânării condiţiilor de armistiţiu, subliniase preferinţa de a negocia cu guvernul Antonescu. Pentru a nu lăsa mareşalului monopolul acestor discuţii bilaterale (necomunicate şi anglo-americanilor), opoziţia, care le cunoştea evoluţia graţie lui Grigore Niculescu-Buzeşti, directorul Cifrului în Ministerul de Externe, l-a însărcinat pe G. Duca să stabilească legătura cu ambasada sovietică în vederea tratativelor paralele.

Ceea ce pare surprinzător, la prima vedere, este că până la 23 august 1944 Moscova şi-a manifestat constant preferinţa pentru mareşalul Antonescu, ca partener de armistiţiu, acceptându-i trei cereri: perioada de 15 zile pentru a reglementa raporturile cu Germania; existenţa unei zone neocupate de trupele sovietice pe teritoriul României, unde să se afle reşedinţa guvernului; moderaţie în stabilirea cuantumului despăgubirilor de război.

Opoziţia, prin G. Duca, a cerut ca măcar aceste concesii făcute mareşalului să fie acordate şi ei. Ea a primit promisiunile doamnei Kollontai, care nu s-au împlinit însă până la 23 august.

În stadiul actual al informaţiei, explicaţia atitudinii sovietice este ipotetică şi ea are în vedere trei considerente: a) Stalin era preocupat să asigure înaintarea rapidă a Armatei Roşii în Balcani şi Europa Centrală; pragmatic — aşa cum fusese întotdeauna —, el voia să încheie armistiţiul cu deţinătorul puterii — Antonescu —, în măsură să pună de îndată la dispoziţia Armatei Roşii căile de comunicaţie, sistemul de aprovizionare cu alimente şi carburanţi etc. şi nu cu opoziţia, al cărei acces la putere rămânea incert; b) o dată armistiţiul încheiat, Stalin se putea dispensa de Antonescu, de îndată ce nu mai era necesar, fără ca anglo-americanii să protesteze, dată fiind colaborarea mareşalului cu Germania; c) Stalin credea că Aliaţii apuseni îi vor acorda lui Maniu un sprijin mai substanţial şi îl considera ca un partener incomod în România, o dată ţara ocupată de Armata Roşie.

Dacă dictatorul sovietic îl preferă pe cel român opoziţiei (în care, din iunie 1944, se integrase şi PCR), Antonescu ezita să încheie acest ademenitor „pact cu diavolul”. În vara anului 1944 — aşa cum raporta Cari Clodius, devenit un „superministru” al Reichului în România —, Antonescu „a rămas întotdeauna încrezător şi nu şi-a pierdut nervii”, fiind convins că „ruşii pot fi la fel de bine bătuţi decisiv pe plan militar în Carpaţi, ca şi pe Volga sau în Caucaz”; în acelaşi timp, el era convins că „războiul nu poate fi câştigat, în ultimă instanţă, pe plan militar, ci trebuie sfârşit printr-un compromis politic”. Atitudine ambiguă până la contradictoriu şi care s-a manifestat în ultima întrevedere Hitler-Antonescu, desfăşurată la Rastenburg în zilele de 5-6 august.

Mareşalul a încercat să obţină totuşi asigurări din partea Fuhrerului în ceea ce priveşte stabilizarea frontului în România, protecţia spaţiului aerian al ţării împotriva raidurilor americane şi britanice, sprijinul german în cazul intrării Turciei în război şi a deschiderii Strâmtorilor, atitudinea Ungariei şi a Bulgariei. Cu excepţia controlului exercitat de Germania asupra Ungariei, Hitler a făcut promisiuni neconvingătoare sau a rămas în vag. În nota de conversaţie dictată de el, mareşalul Antonescu arată că a solicitat explicaţii în toate aceste probleme, întrucât Fuhrerul îl întrebase intempestiv dacă România şi conducătorul ei, Antonescu, sunt gata să meargă până la capăt alături de Germania. Rezultatul a fost că        „…   m-am despărţit de Fuhrer, după o discuţie de 5 1/2 ore, fără să-i fi dat un răspuns nici negativ, nici pozitiv la întrebarea intempestivă pe care mi-a pus-o”. În nota de conversaţie, redactată de interpretul lui Hitler, mareşalul este arătat declarând, la sfârşitul discuţiei că România „va rămâne de partea Germaniei şi ar fi ultima ţară care să părăsească Germania, căci el ştie că sfârşitul Germaniei înseamnă de asemeni şi sfârşitul României”. Dincolo de aceste deosebiri dintre cele două documente, este sigur că Antonescu a ajuns, în urma discuţiilor de la Rastenburg, la concluzia, comunicată şi însărcinatului cu Afaceri al Turciei în România, că „nu era nici posibil, nici în interesul României să întreprindă acţiuni militare împotriva Germaniei”.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 2 – România și cel de al doilea război mondial, p. 420-429, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

(Visited 185 times, 1 visits today)

NO COMMENTS

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.