N. Iorga si tineretul universitar*

13/26 martie 1906 – 10/23 martie 1932

Se implinesc douazeci si cinci de ani din ziua in care profesorul Neculai Iorga cucerea pe baricade, in Piata Teatrului National, o data cu inima tinerei generatii si dreptul de a purta barba in viata de stat a Romaniei; mai mult decat atat, chiar dreptul de a-si schimba barba intr-un simbol de constiinta vie a rasei, catre care – asemenea panasului alb al regelui Henric – sa se indrepte privirile tuturor in clipele in care sovaiau puterile launtrice.

Adus sa tie in maini fraiele statului, de roadele acestui simbol in sufletele tuturor, Neculai Iorga n-a gasit in el puteri destule pentru a rezista ispitelor care misuna in preajma celor ce au putere. Spaimantat de raspunderile ce-l apasa si nediscernand in nervozitate ce e rau de ce e bine, Neculai Iorga s-a indoit de prestigiul care-i dadea altadata putere sa opreasca-n loc avalansele umane cu o vorba si punand in functiune batele gardienilor politienesti, in acelasi loc unde alta data le-ndurase, impotriva celor pe care alta data-i comanda, a facut ca tiganul din poveste care, ajuns imparat, si-a spanzurat mai intai tatal. Mancandu-si, ca Ugolin, copiii pe umerii carora se ridicase, Profesorul pamantului a abdicat de la functia lui spirituala. Si-a ras barba.

Douazeci si cinci de ani. Si ce amara dezicere! Ce tagada!

Nascut din sufletul studentilor acum un sfert de veac, Neculai Iorga dispare cu rumoarea ultimilor pasi ai studentimii risipite din Piata Teatrului, fugarite din ordinele lui. Nedestul de barbat ca sa demisioneze, sa lepede haina stapanirii, mai curand decat sa loveasca in cei care l-au ridicat, Neculai Iorga abdica de le prerogativile sufletesti spre a pastra gloria zadarnica a stapanitorului in veac. Cum nu-si da seama ca fara barba Neculai Iorga nu e decat o flasneta stricata care zbarnie urat?

Pe drumul acesta, din nefericire, Neculai Iorga nu e singur.

In gestul lui din Piata Teatrului, de acum, care anuleaza pe celalalt, biruie tot ce e rau in sufletul acestui neam, tot ce se schimba la fata cu varsta, tradand cu batranetele toate cele cate i-au facut sa ajunga unde sunt. Biruie politicianizarea, uitarea stradaniei catre valorile care nu pier, pentru agonisirea si apararea celor pieritoare.

Nu discut aci faptul politic al “presedintelui de consiliu” care intrebuinteaza “mana tare” ca sa “apere ordinea amenintata”, fie chiar contra fiilor sai.

Stiu prea bine ce e un stat si cuprind indeajuns sensul tragic al necesitatii in care se afla “stapanul acestui veac” care pedepseste, stiu care-i pretul scump cu care se plateste incadrarea noastra – oameni cu pacate – in ierarhia sociala.

Nici nu ma indignez usor de “brutalitatile inutile” ale politiei contra multimii adunate-n strada, pentru ca de cand e politie niciodata represiunea ei nu a fost blanda si nici o asezare sociala inchegata nu s-a putut lipsi de ea.

Nu protestez nici in numele “drepturilor omului” incalcate, pentru ca “omenia” nu-i un drept, ci o stare. Dar plang in adancul sufletului meu un mort. Strang la piept o fasie rupta din sufletul meu. Deplang agonia unui simbol.

Valorific intelesul unui act moral care pecetluieste fara leac o piatra pe mormantul unui om in sufletele noastre.

de Mircea Vulcanescu

*Articol de atitudine aparut in “Floarea de foc”, an I, nr. 12, 26 martie 1932, p. 1.

Scrierea si tiparirea textului au fost prilejuite de o manifestatie studenteasca. Intrucat autoritatile i-au imprastiat pe stundeti cu ajutorul fortelor de politie, o serie de intelectuali au luat atitudine prin presa; printre altii, si cei din gruparea revistei “Floare de foc”, a lui Sandu Tudor. Un numar special, de doua pagini, al revistei (an I, nr. 12), cel din 26 martie 1932, a fost consacrat acestui eveniment.

Numarul incepe cu urmatorul protest (preluat integral): “Noi, cei treizeci si opt scriitori si ziaristi ai generatiei noi, ridicati aci langa toata tinerimea constienta a acestei tari, salutam studentimea romana, careia ne alaturam. Unitatea gestului ei curagios si taria cu care isi apara drepturile incalcate de bestialitate, e pilda ca si toata nadejdea noastra morala in biruinta spiritului, gandului si faptei curate, cari singure trebuie sa ne stapaneasca.” Semneaza: George Mihail Zamfirescu, Mircea Vulcanescu, George Racoveanu, Paul Sterian, Ion Calugaru, Haig Acterian, Dan Botta, Emil Gulian, Alexandru Sahia, N. Caradino, Emil Botta, Dan Petrasincu, Arsavir Acterian, C. Fintaneru, Radu Popescu, Ghita Ionescu, Ovidiu Papadima, Horia Stamatu, Eugen Ionescu, Paul Costin Deleanu, Sandu Tudor s.a.

In continuare se tiparesc texte semnate de fiecare din cei de mai sus.